Ziua în care România a murit
Nu îmi pot imagina ironie mai crudă pentru părinții tinerilor uciși în mineriadă decât ceea ce se întâmplă acum la noi: să fie conduși de bodyguardul conducătorului minerilor. Firea iertătoare a românului, de data asta, a făcut-o lată. Este o linie fină între nepăsare și iertare și cred că de data asta, am trecut dincolo. Clasa politică a adus individul acolo unde a vrut – plictisit, încărcat cu o mare lehamite politică, acesta nu mai este atent la ceea ce se întâmplă la nivelul conducerii țării, la nivelul conducerii partidelor. Fiecare discută, la o bere, despre ticăloșia politicienilor, ce au mai făcut, ce nu au mai făcut, cum își bat joc de viețile noastre. Din păcate pentru această țară, concluzia acestor mici agore politice este invariabil aceeași: „Dă-i dracului de hoți”, urmată de un plescăit a lehamite.
Într-adevăr, azi, mai mult ca oricând, cu media polarizată către centrii de putere politică, cu o piață unde jurnalismul independent și de calitate nu mai are loc – mă gândesc aici în mod special cazul lui Viorel Ilișoi, un foarte bun jurnalist de investigații care a anunțat că se retrage din jurnalism din cauză că nu mai vrea nimeni să îl angajeze – cu o clasă politică de slabă calitate, la care DNA-ul lucrează să curețe putreziciunea corupției, este tot mai greu să discerni adevărul și bunele intenții ale unui politician, acolo unde ele există.
Dar cum și când s-a ajuns la situația aceasta? Când masele de manevră ale diferitelor partide se repezeau, asmuțite de presă, la „exorcizarea” puținilor specialiști pe care politicul i-a scăpat în funcții cheie. Acei specialiști care aveau cunoștințele și caracterul să ia cele mai bune decizii pentru bunul mers au țării deranjau, pe rând, când Puterea, când Opoziția. Și tot pe rând erau luați la țintă de lingăii de partid, trusturile de presă arondate partidelor și de idioții utili ce se aciuiază pe lângă fiecare centru de putere. Huliți, contestați și prost plătiți, specialiștii care ar fi putut construi un plan de dezvoltare pentru România s-au retras, unul câte unul. Au rămas în față, cocoțându-se pe funcții pentru care nu aveau specializare și pe care nu le meritau, politrucii și alte specii ce populează partidele. A căror singură calitate ce contează pentru cei care i-au propulsat este să fie șantajabili. Pentru ca, la momentul X, să reacționeze așa cum trebuie.
Când s-a întâmplat asta? Când românii au ales să se uite în altă parte, în special când votează. Când au ales să treacă cu vederea ceea ce fac politicienii, ba chiar să le acorde indulgențe. Atunci, în acel moment, când românii cu mintea sănătoasă au ales să nu se implice în politică, să nu îi tragă la răspundere pe cei din politică, atunci România a început să moară. Iar politicianul român, animal de pradă abil, a simțit miros de sânge și a sărit la gâtul ei, doborând-o. Ceea ce vedem azi că se întâmplă cu acest caft între politică și justiție este o ultimă zvâcnire a victimei, România, să scape din îmbrățișarea mortală a atacatorului ei, Politicianul român.
Ce vom face noi azi? Vom alege să ne uităm în altă parte, ca în trecut? Sau vom alege să îi tragem la răspundere pe cei care ne-au adus în starea de azi, cu genunchii zdreliți de atâta umblet în genunchi pe la porți străine și ochii secați de lacrimi de dorul copiilor plecați?
De ceea ce vom alege noi să facem azi va depinde viitorul României. Nu, nu acea Românie pe care o vedeți de întâi decembrie, îi fluturați un steag în ochi și îi cântați un imn. Nu, eu mă refer la România ta, aia de lângă tine, România din copilul tău, din fratele tău, din părinții tăi! Acea Românie e pe moarte și trebuie salvată!
TU ce faci?
