Spații culturale nr. 37 (12)

Petrache PLOPEANU

o dialectică înţeleasă ca alfabetul morse.
privitor ca o pasăre strună

meşterul înjurător se înconjurase de toţi discipolii săi
bifoimati rupea ceva pe ruseşte de când porcii ăştia
– aşa spunea el cui voia să-l asculte – îi violaseră nevasta
dar asta este o altă parabolă dintr-un alt război
mult mai sincer decât cel ce avea să înceapă sub semnul prin care se învinge

înjurăturile ca înjurăturile aveau să aibă trimiteri la anatomiiile oamenilor
la cele ale îngerilor şi ale aceluia care deocamdată aştepta
să clipească cineva dintr-un ochi triunghiular
o lacrimă triunghiulară să cadă peste geana lumii
ca apa unui baraj construit anapoda pe timp de criză
din fonduri reduse cum învăţământul la seral
(şi la fel durerea oamenilor avea să fie a lui)

priveau cu toţii şi înjurau pe cel ce înclina balanţa lemnului
spre vârful pironului la fel ca pioletul alpinistului
spre everest e şi aici un fel de munte care străpunge cuvântul
fiecare îşi umplea gura cu blesteme pietroase şi le scuipa logosul
în fragmente – nu erau în stare nici o lapidare ca lumea să strige spre magdala –
de aceea mulţi au plecat acoperiţi de salivă
şi prea puţini de glorie

târziu în noapte
după cel de-al 23-lea cântat al cocoşului
alaiul hiperbolic transformase pe nesimţite vorba în duh
fără să ştie fără să vrea altcineva cu un stat de zeu mai înalt

marmura din sânge. la o plecare

opriţi a strigat cioplitorul de cruci
e un fapt de neiertat aici cum de s-a putut strecura această eroare
oare câtă atenţie ar fi trebuit
de câtă vigilenţă şi spirit de observaţie ar fi nevoie în aceste ceasuri care
se duc ele însele să negocieze trecerea timpului?

ţie care ai fost alături de mine de atâta timp
chiar dacă erai îndepărtat şi ţi se părea că umblă prin podul tău spirite
şi lăsai impresia de indiferenţă altora
– prea puţin învăţaţi cu licuricii –
cum ţi-a putut scăpa inerţia mirării dintâi ca şi cum aş fi privit lumea din nou
cum de-ai crezut că sunt mai întâi cruce şi pe urmă om?

mereu mândru aşa cum te-am vrut
mereu al tău dar pururi în mine ca semnul plus ca un semn în plus
de peste câţiva kilometri de câmp şi văzduh
pasăre şi înger

greşeala scrierii e o greşeală a căderii
în tot ceea ce nu credeam că vreodată va căpăta nume
numele meu e sus cioplit cu migală ca pentru veşnicie
şi spun aici nu este nici un gând tremurat ca o mână uitucă
e doar numele meu ursuz de atâta marmură închegată în sânge
e doar numele meu sub formă de cruce care tace acum

şi nimic greşit

a venit anotimpul despre care nu se vorbeşte.
colbuiri

a stat cât a stat şi-a rotit ochii de la unul la altul
şi-a plecat

era plin de praf şi de pleavă şi de urme neşterse de soare
pământul îi cântase din zori mersul cu tălpile pline de solzi
ştia că altădată glodul fusese fund de mare şi-şi inspecta în fiecare seară unghiile
să vadă nu cumva i s-au născut în sfârşit peştii?
(îl dureau mult crăpăturile în care se adăpostea
atunci când se simţea singur
prea singur între cei mulţi care îngenuncheau şi se rugau)

a ştiut că nu este el cel care trebuie să zăbovească printre cei ce râdeau
şi strigau dacă tu eşti acela salvează-te tu pe tine
(erau simpli spectatori fără de slujbe vii
fără de traiul sufletului)

a mers pe drumul de fiecare zi
a privit acelaşi grăunte lângă alt grăunte şi lângă altul mereu la fel
şi nu a spus nimic despre brazdă
şi ar fi fost poate simplu să spună de ce i se părea că simte începutul unei zile
cum
îşi spunea el
cum încep această nouă zi când picioarele-mi sunt atât de ostenite
când mâinile-mi sunt abătute ca şi când îmi sunt prinse de piroane
(pământul intra cu el
sta cu el şi cu femeia şi copii săi la masă
şi se înfrăţea cu ei ca şi grâul primăvara cu solzii pe care-i aştepta
de undeva
de unde?)

şi era o zi nesfârşită şi o noapte nesfârşită şi nu ştia ce să aleagă
pentru acea vreme acum îndepărtată
a semănatului

recviem. al doilea freud

această cameră are prea mulţi pereţi predispuşi la angoase
se-ntorc de pe o parte pe alta ca bolnavii
din secţia de neurologie
suspină că au ferestrele în semipareză
(lumina pătrunde la mine murmurând ceva neinteligibil
eu îmi aplec ochii către buzele sticlei rămase – rânjitură obscenă –
să prind rana care se prelinge de-a lungul cărnii)

mă sprijin de ei şi cânt
nu ştiu care este punctul cardinal cel mai apropiat de uşă
poate că mi se face semn dinspre frică
poate dinspre ultima tresărire a peretelui alb
– ei au multe înfăţişări şi mă strigă pe nume şi numele meu
are ceva bolnav în el –

e o ştiinţă a varului să-ţi spui
doar atât fac stau culcat pe silaba luminii şi
torn pe accente întâmplări cu ultimii mizantropi
şi curcubeie de culoarea cenuşii
– unul dintre pereţi e gri altul iese în afară şi-şi caută omul –
ecce homo rostesc trăgând de el ca de un om beat
şi-şi întoarce un colţ spre coasta mea

fac inventarul profeţilor ce anunţă
tot mai multe cutremure şi-mi privesc camera pe după ţevile reci
e o duşmănie sacră între chipul imprimat neglijent
pe o etichetă şi ultima crăpătură scăpată din tavan
– cea din urmă se aşează ca o petală de smoală
pe obrazul meu drept
pe umărul meu drept
pe trupul meu drept văruit în alb iar uneori în gri sau în albastru –
ferestrele mele împiedică ziua să se mai nască
doar angoasele forfotesc ca gândacii de bucătărie
prin oase

din lipsă de alte vorbe. înconjurat de veşnicie

dacă nu e nimic este dragoste
aceasta-i reciproca celebrei ziceri
adăugă unul dintre chibiţii nopţilor pierdute
pe lângă zidurile amorţite ale bisericilor
închise înainte de sfârşitul liturghiei

unde te-ai dus în acest timp de veselă ardere a nimicniciei
unde au zburat cenuşile înconjurând pământul
răsărit ca un muşuroi de furnici
dintre apele abia abia strânse de-o inundaţie

altul striga în gura mare către cei care ieşeau de la slujbă
unde sunt potopurile de altădată
unde sunt arcele de altădată
erau mulţi cei ce cârteau pe lângă zidurile ce stau să se năruiască
sub uşurătatea necredinţei
şi-au plecat de pe pereţi şi sfinţii şi
s-au desprins din icoane şi îngerii şi
a rămas doar el

să împlinească întreaga greutate a firii celei de după oarecari cuvinte
spuse la răspântii de drumuri abia desenate în praful care acoperise totul

o nouă hartă a cerului din suflet.
nimic fix

cu ochii pe cer a uitat ce se petrece pe pământ
gropile s-au înmulţit exponenţial iar fabulele cu morală îndoielnică
despre căderile inerente
ori în adâncuri ori în păcat
au căpătat ceva consistenţă

se mai spunea că măsura exactă a distanţei de la cer la pământ
de la cineva care îi privea şi altcineva care
închidea ochii cu un oftat iertător
nu exista
doar oamenii invidioşi ar fi creat stelele fixe şi
sferele armonice
dealurile amintite mai înainte cu 33 de ani de cei trei magi şi
numărul stâlpilor de acum

(nu se poate abţine să creadă că
numărul trebuie să fie acelaşi şi acum ca şi sfânta sfintelor
din trei)

în trei număraţi spun
cei ce doresc să depăşească sistemul binar ca şi cum
era computerelor in hoc signo abia acum începe prin oamenii stelelor
unul abia atingând lutul priveşte spre găurile sufletului
celălalt prins ca rădăcina de glod cu pupilele topite de quarci

şi a plecat doar primul
al doilea a rămas să creadă altceva despre ceea ce văzuseră ei
şi să spună că toţi au fost orbi

Nicolae POGONARU

orgoliu

ai muncit toată viaţa
în trei schimburi
ţi-ai crescut copiii
i-ai dat la şcoli
i-ai făcut oameni
ai stat la bloc
într-o colivie de beton armat
vara canicular
iarna ca la polul nord
dar l-ai aranjat
ca tot românul ai pus faianţă
gresie termopane
ai schimbat parchetul
să fii în rând cu lumea
să fie frumos la nunta băieţilor
când vor veni din Spania
să se însoare tot cu o fată
de-aici din popor
ţi-ai plătit facturile la zi
şi acum când ai ieşit la pensie
din economiile făcute cu greu
ce ţi-ai zis tu
să-ţi faci un cavou să vadă lumea
chipurile că te-ai ajuns
la urmă ai murit
dar mă amărâtule
pe unde o să ieşi tu din cripta
zidită tencuită
când o să înviem
că nevastă-ta nu ţi-a pus în sicriu
nici picamăr nici baros
nu mai bine te-ngropai
normal în pământ
să crească şi din tine o floare
să mai vezi şi tu soarele
prin ochii ei din când în când

bacalaureat

un profesor
îşi întreabă un fost elev de gimnaziu
acum absolvent de liceu
dacă a luat bacul
da domnu’ dar de la Brăila
că la Buzău nu avem Dunăre

lonely

seara târziu obosit
nu reuşeşti să te-aduni
rătăceşti
gândurile îţi aleargă haotic
eşti un tren de metrou
blocat în subteran
eşti trist până dincolo de linia orizontului
până dincolo de orizonturile
pe care le vezi după fiecare linie a orizontului
ca o insulă între iad şi rai
rămâne în urmă cazinoul
în care ţi-ai topit ultimii bani
primiţi de la părinţii bătrâni
după ce şi-au plătit toate taxele pe viaţă
prietenii au început să te piardă
puţin câte puţin
tu începi de pierzi tot mai mult
la telefon le spui alor tăi
că eşti bine că stai la cămin
că ai luat examenele cu note mari
că lucrezi part-time la o multinaţională
şi tu ştii că din toate acestea
doar notele sunt reale
ai grijă de tine să ne mai suni
se aude de la celălalt capăt
doar ecoul vocii tatălui
din ce în ce mai stinsă păşind în eter
te pregăteşti să dormi cum ţi-aşterni
pe banca de lemn dintr-un parc oarecare
învelit cu faldurile vântului de toamnă târzie
cerul ţi se pare un clopot imens
sub care respiri din ce în ce mai greu
inima ta e o pasăre mică şi speriată
prinsă în laţ
sub bancă un câine vagabond
pe care l-ai mângâiat înainte
nu îndrăzneşte să urle la lună
de teamă să nu te trezească
din visul în care se face că
joci şi câştigi interminabil

la felinare
(locco)

ca nişte vapoare ancorate
după lungi croaziere exotice
stăm la mese împreună
cu destinele noastre bine fardate
la etajul crâşmei
un profesor de chitară
antrenează tinerele talente ale urbei
elevi de liceu care visează
că vor lua bacul la anul
devin prelungiri ale ţigărilor
din care ies fumuri abundente
şi îşi sting entuziasmele în exces
cu halbe brumate sau cocktail-uri ameţitoare
priviri în eter apatii alune de pământ
telefoane mobile încinse clinchete de pahare
voci la diferiţi decibeli
care de fapt sunt singurele evidenţe
ale persoanelor fizice pierdute-n alcooluri
se face seară apoi noapte
stelele -ochi de lup în adâncul
pădurilor patriei care-au mai rămas netăiate
licăresc anemic
luna e o felie de pepene galben
fără gust vândut
spre sfârşitul verii
peste toţi se aştern muzicile de Pink-Floyd
Jethro-Tull Uriah-Heep
dintr-un poster Ozzie Osborne
ne face complice cu ochiul
clienţii devin tot mai solidari cu scaunele
la cap mă bate un gând solitar
să mai iau un rând
la al treilea cântat al cocoşului municipal
mă disipez în zgomotele incipiente
ale unei noi zile cu copy-paste

regulament de ordine
interioară şi exterioară

managerul instituţiei de stat (degeaba)
este menţinut în funcţie
după ce s-a înscris în partidul de la guvernare
aşezat la o masă distinct detaşată
de restul sălii unde se ţine şedinţa
el prezintă cu aplomb noul regulament
de ordine interioară şi exterioară
în care are grijă să strecoare
şi poliţele pe care le are de plătit
celor care n-au fost cuminţi
au cârcotit sau nu mai credeau
că o să-l vadă în continuare în fruntea lor
citeşte regulamentul punctual adică la timp
şi pe puncte adică într-o anumită ordine
1) subalternii cu studii superioare nu au voie
să interacţioneze cu femeile de serviciu
pentru că ar trebui să se-aplece la nivelul lor
şi ar face lombosciatică
drept pentru care nu ar mai putea lua
poziţia de drepţi când trece şeful prin faţa lor
sau în alte situaţii conjuncturale
2) colegii nu au voie să vorbească unii cu alţii
sau invers iar când se salută să dea din cap
precum căţeii din pluş aşezati în maşini
lângă lunetă la trecerea peste dâmburile
ori gropile din asfalt
3) când îşi iau la revedere
să facă doar semnul pa cu mâna
fără a deschide gura
4) dacă au de reproşat ceva cuiva
să arate degetul mijlociu
perfect detaşat de celelalte degete
5) dacă e vorba să se certe între ei
să folosească tot mijlociile pe post de săbii
într-un duel silenţios
6) dacă cineva susţine un raport periodic
sau ţine o activitate extracuriculară
ceilalţi nu vor lua cuvântul
ca să-şi exprime părerea
ci vor folosi semnele de comunicare
pentru surdo- muţi
7) dacă un coleg de genul masculin
organizează o excursie cu întregul colectiv
colegele de genul feminin
vor intra dacă vor în camera lui
pe rând şi în ordinea vârstei
iar cele de genul neutru
vor comenta evenimentul
numai în prezenţa conducătorului
organizatorul va fi chemat separat la cabinet
şi obligat să reconstituie ce a făcut
atât în încăperea în care a fost cazat
cât şi pe itinerarul pe care l-a parcurs
8) toată lumea este obligată
să ofere cadouri periodic
să laude managerul cu voce tare
inclusiv când merge la toaletă pe holuri
în comunitatea locală sau chiar la forul
de care depinde instituţia ai căror şefi
la rândul lor sunt numiţi politic
în funcţie de jocurile de putere

Nicolai TĂICUŢU

***
harapnicul
a şfichiuit deasupra urbei
apoi

a urmat o clipă de tăcere
şi a doua clipă de tăcere

surprinzător sau nu
a urmat a treia clipă de tăcere
şi a patra clipă de tăcere

se-aşteaptă acum
a cincea clipă de tăcere
şi-atât

***
le-am strigat celor din stradă:
treceţi, treceţi, nu vă opriţi!
lăsaţi-mă-n plata Domnului,
astăzi nu mai vând vişine şi
nici caise, nu mai am acest drept

sunt nepregătit, le-am strigat
treceţi, treceţi, nu vă opriţi!
astăzi e clipa aniversară a literei a,
apoi va fi clipa aniversară a literei b
şi apoi a literei c, a literei d şi tot aşa
până mâine când va fi ziua cuvântului
şi poate, poate va da Dumnezeu
să ies cu un poem pe piaţă.

***
decupasem o bucată de timp,
precum un calup de săpun
şi am fixat-o, să nu alunece,
să se ducă pe apa sâmbetei,
în carcasa unui cărucior pentru invalizi
recuperat de la fier vechi

m-a costat cam mult această recuperare,
dar a meritat s-o fac (nu aşa vine vorba?…)

stam şi ne uitam unul la altul:
eu, victorios, mândru de
încropirea acestui poem,
bucata de timp, posomorâtă,
neputincioasă în alunecarea ei
pe lângă mine (şi nu numai)