Fărădelegea lui Călin – Copul civit
Sau și prin cu….
Negoț – luare de negociere -, ia-o așa cum e, cam tot ideea de bază contractuală dă să fie. Să se pună contractanții de acord pentru esențiale, secundarele chestiuni fiind trimise-n viitor pentru convenire, fie între ei, direct, fie prin interpunerea altor persoane. O ,,cruntă” realitate ar da contractul ca ratat, însă, Al. 3 are o soluție prin care părțile din planul doi sunt soluționate în instanță, completând prin decizia acesteia partea nefinalizată. (Art. 1182)
Finalul lui 1182 avea de-ale justiției îngăduințe, respectiv natura, intenția și împrejurările, nevoind a le amesteca precum dânșii legiuitori, le-am trecut în paragraf nou. Iată argumentul ratării antamate, tocmai libertatea părților contractante de a face cum doresc. De le e voia să rupă relațiile, negocierile și să întrerupă desfășurarea evenimentelor premergătoare încheierii contractului, legea permite. În spiritul acestor posibile angajări în tratative, Art. 1183 cere respectarea ,,… exigenței bunei-credințe…” – antetul parafrazat al articolului -, cu mențiunea că nicio parte nu poate renunța la acest principiu. Nici șicana nu este permisă, adică o conduită prin care una dintre părți continuă negocierile fără intenția de a finaliza contractul. Ne mai uităm și noi la filmele americane și nu prea am văzut o asemenea regulă privitoare la prejudiciile eșuării încheierii de contract când intenția bună este eliminată din ciclul negocierilor. Asta cu renunțarea la alte oferte din Al. 4 este aproape puerilă, ce să faci dacă omul pur și simplu nu mai vrea să colaboreze, să stabilească o relație contractuală cu tine? Îți dă două parale să-ți închidă gura, pa și pusi, ura și la gară. Că nu se termină lumea mâine.
Românul și secretul, prezumtivul contractant și confidențialitatea. Asta indică Art. 1184, chiar o impune în relația premergătoare încheierii contractului, datele comunicate, referitoare la el, pot atrage o eventuală răspundere din culpă.
Orice strădanie de finalizare a contractului se poate împotmoli dacă o parte a contractului sau o anume formă a acestuia este cerută de unul dintre contractanți și necesită acordul celeilalte. (Art. 1185)
,,În acest sens” lipsește frazei imediat după ,,… destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent…”. Există un ,,… în temeiul ofertei…”, dar după un ,,dacă” și alte ,,nimicuri” lexicale. Motivația acestor observații se alătură finalizării contractului prin acceptul părții căreia i s-a făcut oferta, prin da-ul ajuns la ofertant, indiferent dacă acesta a luat la cunoștință sau nu, ori dacă făcăturile-i dau de înțeles că este de acord cu oferta, chiar neanunțând ofertantul. Cic-așa ar fi uzanțele, practicile, că așa e natura unor astfel de afaceri. (Art. 1186)
Ne cam sucește Art. 1187 cu ,,… forma cerută de lege…” pentru încheierea contractului, atât la ofertare, cât și la acceptare.
A se obliga la ce? Trunchierile astea, lipsurile…. Propunere, ofertă tot cam aia este. Să conțină elemente suficiente specifice contractului și intențiile ofertantului prin care se obligă… și cam atât. Asta-i cam culmea. Da’ cine ar vrea legiuitorul să fie ofertantul, nu inițiatorul, nu cel ce definește conținutul contractului? Și mai și: se încheie contractul, dar nu poate fi identificată oferta sau acceptarea. (Art. 1188)
