Spații culturale nr. 37 (11)
Stan BREBENEL
MANUALUL LUI FLORIN
Florin M. Ciocea este cunoscut, mai ales în cercurile literare din sud-estul ţării, prin proza sa din care se degajă multă ironie şi umor, dar şi ca poet. Lucrările anterioare care îl recomandă sunt: „Nemaipomenitele isprăvi ale lui Florin Ciocea la Capul Bunei Speranţe” (2002), „Concubinajul perpetuu dintre diavol şi om sau scurtă dizertaţie despre Rai, Iad şi Raiad” (2007) şi „Studiu sociologic despre anxietăţile limbricilor împăiaţi” (2010). Anul acesta a fost mai rodnic pentru „fermierul” din Stelnica, Ialomiţa, în comparaţie cu perioada cât a fost marinar în Flota de Pescuit Oceanic, unde a trudit 11 ani până ce aceasta a fost păpată de rechini, publicând două cărţi la Editura Helis: „Cartea secretelor” (versuri) şi „Manual de fenomenologie” (proză), de care ne ocupăm în cele ce urmează.
Florin M. Ciocea scrie o proză în care realităţile zilelor noastre sunt zugrăvite cu umor, împănate cu ironii, de fapt aşa cum sunt ele, ceea ce arată că este un atent observator al fenomenelor şi că nu trece nepăsător pe lângă ele. În România post-socialistă au loc felurite întâmplări hazlii în care oamenii „serioşi” provoacă râsul. Sunt luate în vizor relaţiile interumane, aspectele vieţii sociale şi spirituale. Nu lipsesc, ba chiar condimentează cotidianul, elementele specifice politicului.
Toate întâmplările au loc şi se desfăşoară concomitent cu un fenomen ce a cunoscut un avânt nemaiîntâlnit în toate localităţile ţării: construcţia catedralei în oraşul scăldat de undele braţului Borcea, Feteşti. Părintele Vasile, parohul viitoarei catedrale, este şi un om de lume fiind un participant activ la eveneimentele culturale ce se desfăşoară periodic în piaţa centrală şi unde se produc manelişti celebri şi dansatoarele dezbrăcate ale lui Sisi, totul culminând cu nelipsitul foc de artificii. Însă petrecerea nu se termină aici, primăria ducea distracţia mai departe. Într-un cadru restrâns, unde curge multă băutură şi aşezonată cu mâncare din belşug, cu dezbrăcatele lui Sisi în prim plan, veselia durează până dimineaţă. Însă, ca în Meşterul Manole, odată ce zidurile catedralei ajungeau la câţiva metri înălţime, într-o singură noapte se prăbuşeau palancă la pământ. Toate încercările, inclusiv de a ţine slujbe pentru alungarea duhurilor rele, nu au dus la un rezultat pozitiv. De fiecare dată, când zidurile ajungeau la aceeaşi înălţime, se prăbuşeau. Toată lumea comenta în fel şi chip, inclusiv la cârciuma „Bosky club”. Tot în acest timp se întâmplau fenomene ciudate şi la o bisericuţă din oraş în care preoţii, la un moment dat, începeau să leviteze, după care, plonjând din înălţime, dispăreau misterios în fântâna din curte fără să mai apară vreodată. S-au propus fel de fel de soluţii pentru ca zidurile catedralei să nu se mai dărâme. A fost aleasă una apropiată de cea folosită în celebra legendă, adică să se construiască în zidul din zona altarului o mică garsonieră în care să locuiască preoteasa parohului Vasile. Zis şi făcut. Construcţia se înălţa văzând cu ochii şi atâta timp cât preoteasa se afla în noua locuinţă nu se întâmpla nimic. Când aceasta părăsea garsoniera zidurile începeau să trepideze. Fenomenele stranii au atras, ca un uriaş magnet, posturile de televiziune din ţară şi din afară, astfel încât oraşul ialomiţeano-dunărean ajunsese un ombelico del mondo. Erau transmisii zilnice în direct ceea ce nu era chiar rău. Mulţi sponsori s-au oferit să contribuie cu bani pentru înălţarea sfântului lăcaş. Însă apăruse şi ceva şi câteva probleme. Preotul era nemulţumit că îi lipsea preoteasa din aşternut, constructorii se plângeau primarului că televiziunile le cereau să încetinească lucrările tocmai acum când se apropia iarna, iar primarul avea parte de un control în care era acuzat de corupţie. Din fericire, toate au o rezolvare favorabilă, inclusiv faptul că preoteasa era înlocuită de nevestele altor preoţi care să ocupe temporar garsoniera din zidul catedralei.
Constatăm, după terminarea lecturii, că Florin M. Ciocea are ştiinţa nu numai de a crea situaţii comice, dar că ştie să le pună în valoare pentru realizarea efectului scontat: râsul. Un comic viguros, pe alocuri ţărănesc, împănat nu numai cu vorbele de duh ale bătrânului şi schimnicului înţelept Ion Voinea, dar şi cu aducerea acestuia ca personaj de prim plan în partea a doua a povestirii. Iată câteva dintre zicerile lui: „E mai demn să cazi de tot decât în genunchi”; „O viaţă nu poate fi fatală, o clipă da”; „Unii sunt ca muştele – trăiesc din rana altora”; „Unii la moarte îşi dau seama că n-au trăit”; „Viaţa e o (scurtă) nebunie între două lucruri înţelepte: naşterea şi moartea”. Nu ştim dacă Ion Voinea este un personaj real sau imaginar. Şi într-un caz şi în celălalt autorul este de admirat pentru această găselniţă. Tot ceea ce aflăm, nu numai din carte, este faptul că avem mereu nevoie, mare nevoie de înţelepţi şi că „Prostul are şi el o vanitate a lui, aşteptând să i se spună că e deştept”. Felicitări Florin M. Ciocea. Şi o rugăminte: ai mai mare grijă de cum îţi „îmbraci” cărţile.
DIN VIAŢĂ, ÎN ALT COŞMAR
Poetul Nicolae Teoharie a publicat în acest an la Editura Helis volumul de versuri Să ne petrecem moartea împreună, al cincilea din carieră. Nu am avut ocazia să îl întâlnesc deşi îi cunosc pe câţiva dintre confraţii săi ialomiţeni: Gheorghe Dobre, Şerban Codrin, Titi Damian, Florentina Loredana Dalian şi, de curând, pe Florin M. Ciocea. Am încercat să compensez lipsa cunoaşterii căutând în versurile sale elementele care îl definesc. Iată cum se prezintă, este adevărat, foarte succint: „sunt vântul fără de ţară, cu neînchipuit de multe umbre/ am fost aflat, îmblânzit, apoi muşcat şi hăituit/ de vulpi” (sunt vântul); „aveam o vârstă nefericită/ mă apropiam cu paşi repezi de marile regrete” (fără seamăn alcooluri); „toţi spun că semăn cu un ţipăt./ şi ăsta e motivul că dorm pe tăcerile altora./ şi nimeni nu mă are la suflet şi se adevereşte/ că mă aleg doar cu o canapea a dezolării…” ( am plâns-o din prima); „o vreme mă voi ascunde într-un viitor peste care vor boci/ tinere femei. o vreme chiar voi lăsa viaţa vraişte,/ voi lăsa cerul înstelat pe unde o vrea el” (trebuie să pun ordine în viaţa asta a mea); „sunt un bărbat vinovat, eurasian ce umblă toată/ ziua prin cărţi. cunosc femei singure, cunosc bărbaţii/ lor dispăruţi…” (pricină de tulburare). Recunosc faptul că nu m-au ajutat prea mult tuşele folosite într-un posibil autoportret. A făcut-o cu mult mai bine Horia Gârbea care, prin câteva propoziţii, l-a încondeiat: „Poezia lui Nicolae Teoharie este plină de şmecherii, de poante… Adunate şi tescuite într-un volum relativ masiv pot crea o uşoară plictiseală.” (adnotări la vol. „Camera de concret”).
Nicolae Teoharie, prin acest volum, ne face o invitaţie bizară. Poate că nu este adresată tuturor cititorilor săi însă, cu siguranţă, este adresată unei persoane dragi, unor prieteni, unor membri ai familiei pentru a fi împreună o eternitate. Poemul care dă titlul volumului lămureşte oarecum cine beneficiază de invitaţia autorului: „…apoi şi tânăra femeie se întorcea spre el şi muşca/ şi ea din carnea inflamată şi-l împingea înlăuntru. şi înlăuntru,/ acolo, nu mai mult de un gând: să ne petrecem moartea/ împreună. încolo e bine.”. În acest poem sunt scene lugubre care prefigurează iadul şi nu raiul promis de părinţi: „în acest timp rupea încet, cu amar, când din femeia aceea,/ când din pahar…”, ce te fac să nu-i accepţi invitaţia. Dincolo de aceste scene, care produc o impresie deprimantă, asemenea unor tablouri de-ale lui Francesco Goya, poetul este un ludic. Are o uşurinţă, o dexteritate prin care îi aduce cititorului şi ceva zâmbete în colţul gurii, unele, ce-i drept, amare: „oamenii sunt la două minciuni distanţă de mine/ în special cei siliţi să fie vii.” (cât despre deşertăciune); „vieţuiesc simplu şi neglijent şi asta de când mă ştiu./ aşa se face că acuş sunt un gândac, acuşica sunt îmbrăcat/ în haine de sac sau sunt voluntar într-un detaşament de muncă/ al închipuirii, asuşica sunt îngândurat şi-odată mă aud trăncănind” (câinele). Adept al poeziei cu vers alb, autorul nu-şi reprimă jocul, căutând şi găsind rime în interiorul versului ce dau un farmec aparte discursului liric: „cam la o oră după ce facem amor tu vii anume în decor/ cu pielea adormită peste tot restul vieţii. în ochii tăi extrem/ de cruzi sunt mulţi bărbaţi palizi şi uzi…” (octombrie cu femeile lui). Şi exemplele pot continua.
În afară de titlul şocant, lui Nicolae Teoharie i se mai poate reproşa faptul că există o abundenţă de esenţe tari care nu dau bine, cum ar fi: votcă, wischy, vin, bea, beţie, beţivi, băutură, cârciumă, hangiu. Te face să crezi că euforia bahică este cea născătoare de tablouri funambuleşti. Iată câteva exemple surprinse într-un singur poem, „oraşul ambulant”: „un oraş ca ăsta al nostru îl mutăm cât ai bea o votcă”; „în acele clipe noi toţi bem cu nădejde, cu încredere şi disperare”; „bem cot la cot cu cuvintele noastre”; „mai beţi ca de obicei”; „deşi înapoiaţi, mulţi deprinseră băutura”.
În loc de concluzie citez părerea lui Romeo Aurelian Ilie după ce îi analizează, pe blogul personal, primele patru volume: „Nicolae Teoharie are o sferă proprie de idei, o estetică originală şi o stilistică în curs de personificare”. Subscriem.
Silvia Ioana SOFINETI
Octavian Mihalcea, printre bestii şi basme*
Orice carte de poezie, pare a spune Octavian Mihalcea, este o condamnare, poate şi pentru că implică o relaţie necesară (şi uneori nedorită) cu afectivitatea cititorului. Ura sau iubirea acestuia nu opreşte alunecarea, urcuşul în imaginar, dedublarea poetului, sfâşierea între sine şi umbra sinelui: „glisez pe cărţile condamnării/ a fi cel mai adorat/ sau cel mai urât/ dintre locuitorii acestei părţi simple// sunt umbra mea/ urc apa încrustată din nou/ trebuia să fie simplu” („Sunt umbra”.
Motivul umbrei este, de altfel, o constantă a universului poetic creat de Octavian Mihalcea, un poet cu preferinţă pentru textul concentrat, ermetic, trădând complicate procese de decantare, până când, în limpedea apă ridicată peste straturi succesive de depuneri impure, nu mai poţi decela nici emoţia, nici gândul dintâi. „Bestiile” şi „basmele” sunt plăsmuiri ale imaginaţiei şi ajung în poeme nu numai pentru a aminti de joacă şi copilărie, de o vârstă pierdută, ci şi pentru că permit aruncarea vinovăţiei pe alţi umeri. Cel care stă „numai lângă tuşă”, pictorul ca şi „floarea colţului”, outsiderul adică, autoexilatul obişnuit să contemple/să observe, dar nu să se implice, împietritul în faţa realităţii simte povara acestui exil bântuit de „viu întuneric”, de tristeţe şi nelinişte: „simple nuanţe înşelătoare// a sta numai lângă tuşă/ promite floarea colţului/ încercuind cu viu întuneric// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în cinstea vântului” („Bestii şi basme”).
O alchimie subtilă şi complicată schimbă în aur ramele oglinzilor captatoare/ deformatoare de realitate. Ceea ce se vede acolo, „dezgolirea” până la adevăr, lepădarea de sine şi de toate iluziile lui fabricate, de toate miturile şi ideile-de-gata, devine înveninare, suferinţă şi moarte. Fabricile de vise, de porţi sacre în spatele cărora nu mai există nici un zeu, de corăbii care şi-au nuntit substanţa cu nentul, în mişcarea indiferentă a elementelor mişcătoare, toate aceste elemente cu o simbolistică ce trimite la disperare şi moarte intră în discursul poetic în formă lapidară, mizând parcă pe inapetenţa pentru măreţie şi tragic a cititorului: „către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii/ nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri/ mişcătoare// acest oracol al oglizilor înveninate cu aur/ această dezgolire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise” (Visele se fabrică”).
Poetul nu se luptă cu monştrii, cu bestiile ascunse în întuneric, cu urâtul şi cu spaima, dar nici nu se victimizează, preferând chirurgia de sentiment, lamentaţiei; nu numai somnul raţiunii, ci şi singurătatea poate să nască monştri, iar poetul nu stă să le reteze capetele, ştiind că ele vor creşte la loc, din altă singurătate, din altă aşteptare a mării, deci a vieţii în necuprinsul ei: „marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit prea târziu// singurătate retezând capete” („Salvamar”). Zidul, fierul, focul, elemente cu simbolistică străveche, se circumscriu unui text poetic modern, în care noţiunile/ conceptele trăiesc prin ele însele, fără a stabili relaţii de vecinătate/ contextualitate. Certă este doar ruptura, fragmentarismul, construcţia din piese disparate, pentru ca impresia de spaţiu închis şi fără speranţă să devină copleşitoare: „alarma se pierde/ între flăcările unui jar cuminte// la început a fost muzica schimbătoare// pagini vechi siluetele fierului credincios/ supus încercării// zidul rămas înconjoară/ marile măşti de sânge// curtea interioară salvează/ o aventură pentru totdeauna” („De piatră”). Parfumul medieval pe care îl degajă acest text poate fi regăsit şi în alte pagini ale volumului, pentru că timpul este fără de sfârşit şi început, iar pe axa lui poetul poate să gliseze, să caute şi să piardă sensuri, să renunţe şi să se întoarcă, pentru că punctul de plecare este întotdeauna mijlocul: „mai mult decât zborul/ soarelui păzit/ fiecare zăpadă/ aşteaptă chemarea// încă se poate acoperi/ mijlocul de ianuarie// toate plecările vor fi aici/ oginzi luminate încet” („Mijloc”). Podul – simbol al legăturii – şi-a banalizat încărcătura semantică, el încă mai reprezintă un loc de trecere între două lumi/ două timpuri/ două realităţi, dar este un cuvânt secătuit, aruncat în banalul unei amintiri nechemate: „podul pe sub care am trecut/ lună incertă sau viitor întrebător// culorile somnului variază întâlnirile/ dincolo de veghea simţului/ poţi deschide ochii// pe linia intrării nu este decât tunelul/ cald cald cald în extaz// intrarea lumii noastre se vrea singură/ etapă jubiliară dus-întors/ simbol deschis pe veci” („Singura intrare”).
Poet complicat, poate prea cerebral pentru gustul cititorului de astăzi, Octavian Mihalcea nu scrie o poezie recitabilă, deci nu scrie o poezie pe care să o asculţi, ci o poezie pe care trebuie să o vezi, pentru a-i înţelege sensul mişcării.
*Octavian Mihalcea, „Bestii şi basme”, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2014
Valeria MANTA TĂICUŢU
Mirela Bălan: „Supradoză”
Condiţia poetului, spune Mirela Bălan, este a unui Dumnezeu („mărunt în carne şi oase”), care, pentru a-şi desăvârşi universul creat, trebuie să practice sacrificiul, să-l aleagă „pe cel care sacrificat, să zămislească simţirea”; ipostaza de creator atotputernic nu exclude nici truda, nici nevoia de inspiraţie, nici lupta cu eternitatea („inspiraţia e aproape fără durată; precum o amintire adusă-n prezent”, nici coborârea în sine, „în apele neclare ale subconştientului”. Paragrafele din „Inspiraţie” (un fel de „cuvânt înainte” al autoarei) compun o artă poetică ale cărei linii de forţă se vor regăsi în cele trei cicluri ale volumului („La periferia simţirii”, „Alchimia durerii” şi „Reverberaţii”). A scrie şi a trăi devin sinonime pentru poeta care vede cuvintele ca pe nişte fiinţe purtătoare Dumnezeu, de sens şi scop, de voinţă şi autodeterminare: „- Dreapta e cea care scrie;/ la dreapta Tatălui stau cuvioşii,/ la dreapta mâinii drepte stau cuvintele/ răbdătoare;/ cuvânt Dumnezeu la dreapta altui cuvânt Dumnezeu,/ în şirag neîntrerupt.// Şi pentru că dintr-odată/ sufletului i se face dor de trup,/ poemul,/ timid,/ începe să prindă contur…” („Întrupare sau din Raiul cuvintelor”).
Mirela Bălan scrie o poezie care, tematic, nu depăşeşte preocupările poeţilor din toate vremurile, dar care, la nivelul expresiei, se personalizează prin trăirile antinomice, (înfrigurarea/ gestica retractilă, deschiderea spre ceilalţi/ refuzul oricărei relaţii, empatia/ contemplarea detaşată etc.), preferinţa pentru fragmentar şi transpunerea secvenţial-cinematografică a câte unui colţ nesemnificativ din realitatea imediată. Privirea (văzul) are un rol esenţial în relaţia cu obiectele/ fiinţele/ micile evenimente ale căror nume vor intra în poem şi-i vor da corp/ substanţă: „Ochii s-au adâncit cu încă o fracţiune în traiectoria lor spre soare-apune/[…] note divine de pian/ ochi strânşi/ în orbite neîncăpătoare” („Anotimp indecis”). Ochiul exterior, de carne, se închide adesea, pentru ca ochiul dinlăuntru, cel care contemplă mişcarea şi esenţa sinelui, să întâmpine „îngerii rămaşi nenăscuţi”: „[…] recitesc un vers/ închid ochii/ îl las să pătrundă/ până la începutul lui EU/ în era aceea sublimă/ îndrăznind să schimb/ căderea în zbor”.
Preferinţa pentru construcţia din perechi antinomice este vizibilă nu numai în planul profund al textului poetic, ci şi în cel de suprafaţă, în structură, în aşezarea textelor în paginile volumului. Două poeme – „puţin după facerea lumii” şi „amour fugitif” constituie doar un exemplu dintre cele (prea) multe oferite de „Supradoză”; primul poem citat are ca temă iubirea curată, aşa cum propabil că Dumnezeu a lăsat-o să fie („în şopron/ pasărea doarme/ două suflete/ alăturate/ migălesc trăiri/ în bezna trupurilor/ abia primite// se vor împreuna/ sau poate/ vor visa că se împreunează// oricum ar fi/ Dumnezeu despachetează stele”); al doilea poem are ca temă tragismul iubirilor transformate în comerţ promiscuu: „femeia în roşu/ stă pe bancheta de muşama/ cu fruntea sprijinită de canatul ferestrei// e înaltă// picioare fusiforme/ întredeschid poveşti de iubire […]/ o vampă/ ori poate o prostituată/ cum orice femeie/ se visează/ o dată”.
Primul ciclu al volumului, pe lângă arte poetice, cuprinde, în general, poeme (unele în proză) de un lirism concentrat, în care mărcile subiectivităţii nu abundă; „la periferia simţirii” sunt exilate cele simple şi mărunte ale existenţei; drumul spre epicentrul durerii necesită „alchimia” de care se va ocupa al doilea ciclu, acolo unde vom găsi şi poemul care dă titlul volumului: „Supradoză”. Poemul este interesant pentru că, sub aluviunile din cotidian, sub larma banală a străzii care pătrunde şi sufocă textul, se conturează, tragic şi limpede, mitul lui Iona, un mit „pe dos”: realitatea este victimizată, înghiţită, închisă în burta chitului, urmând să fie născută/eliberată după îndelungă penitenţă purificatoare: „apoi clişee: minunile se ţin lanţ/ orice minune ţine trei zile/ de crezi cu adevărat,/ se va-ntâmpla/ etcetera).// O oră mai târziu/ devenisem o burtă de balenă/ eviscerată” („Supradoză”).
Poemele din cel de-al doilea ciclu surprind prin atitudinea faţă de sine, cumva persiflantă, urâtul/ grotescul fiind categorii mai puţin frecventate: de obicei este urâţit realul, nu este distorsionată imaginea de sine: „Îmi sunt o burtă de vacă/ sârguincios curăţată/ pentru cina cea de taină/ unde-mi voi afla adevărul / adevărat – // VINA” („Alchimia durerii”). „Trupul-carceră”, trupul-redută”, trupul-carcasă” sunt ipostaze ale confruntării dramatice dintre spirit şi materie, confruntare în urma căreia nu rămâne decât întuneric şi alienarea fiinţei: „câteodată însă fără avertisment/ visul cel mai urât dislocă viaţa/ se revarsă iarna întunericul/ tot/ aici devine dincolo/ absurd/ în loc de firesc” („Alchimia durerii”).
Una dintre temele ciclului este naşterea, lipsită de conotaţie sacră, adeseori sursă de angoasă, marcând pierderea ori micşorarea fiinţei şi nicidecum începutul /speranţa în viaţă şi lumină: „un embrion/ neîndeajuns de viguros/ a plecat din uter// Când am trecut pe lângă bătrânul din colţul străzii/ şi-a ascuns aripile// Până la urmă nu era înger” („Opal”).
Cel de-al treilea ciclu, „Reverberaţii”, pune singurătatea în epicentrul durerii: singurătatea mascată de reţelele de socializare (www.soarelemeu.ro), singurătatea din mijlocul mulţimii („Un bătrânel frumos în auzobuz zâmbeşte în neştire/ (viaţa-i un geamăt, nimeni nu i-l aude”, singurătatea în cuplu („singurătatea se anunţă/ adâncă şi fertilă”).
O lume „sedată”, în care celulele bolnave proliferează „de-a valma” şi cele vii pulsează în contrapunct este lumea văzută de Mirela Bălan, iar imaginea cinică a acestei lumi, aşa cum apare ea în volum, vine din neputinţa tragică a regăsirii echilibrului, a simetriei („simetria e o formă rară a iubirii/ simetrice trepte/ simetrice căderi/ din iertări repetate”), a sacrului în toate formele lui şi, mai ales, a comunicării reale. De aici – însingurarea, condiţie inevitabilă a omului modern: „Vârsta răspunsurilor se petrece/ mă îmbracă ales în veşmântul/ însingurării/ aşa cum bănuiam;/ iar senzualitatea care încă ne leagă/ seamănă milă/ în dor de cuvinte” („Însingurării”).
(Mirela Bălan, „Supradoză”, Editura ePublishers, Bucureşti, 2014)
