Spații culturale nr. 37 (9)
Petre ISACHI
Nu sunt Eu, Acela… *(4)
(continuare din nr. 36/2014)
„Trebuie să scriu să mă salvez”, notează aproape convins de afirmaţie, Viorel Savin, în celebra (deja!) şi neînţeleasa Evanghelie eretică. Să se salveze de ce şi de cine? De efectele incontrolabile ale Puterii, Răului şi Prostiei, de ispita demonică a Timpului sau a vulgarităţii!? De sine însuşi? Conflictul său deschis cu mediul social şi existenţial îi alimentează permanent, inadaptabilitatea şi dorinţa faustică a veşnicei schimbări. Luciditatea camil-petresciană îi permite să fie simultan, actor, judecător şi spectator al pasiunilor proprii, al revoltelor sisifice şi al stărilor paradoxale, trăite sau imaginate. Se ştie, unde apare paradoxul, „surâs formal al iraţionalului, moare sistemul şi triumfă viaţa”(Cioran). Omniprezenţa gândirii poetice paradoxale dă curs oficial absurdităţii expresive şi farmec atipic scriiturii. Cei ce i-au „Comentat în periodice (selectiv) de …” (v. pp. 25-354) Opera au remarcat poetica nonconformistă a scriitorului şi voinţa sisifică a acestuia, de a transfigura în viziune (post)modernistă dorinţa de nevertebrare istorică a României, decadenţa morală perpetuă, marginalizarea intelectualului, miopia politică (reţinem că politicienii actuali sunt reflexul fidel al viciilor etnice ale României europenizate şi globalizate), aristofobia, disoluţia elitelor de orice tip, masificarea şi mediatizarea tot mai evidente, tendinţa românului de a avea mai multe patrii (s-a dus vremea când Ion Brătianu considera că românul are doar două patrii: România şi Franţa), mai multe religii, „n” doctrine (sau nici una!), nesiguranţa dramatică privitoare la propria-i identitate (ca şi cum identitatea n-ar fi o stare eternă de la sine înţeleasă!?), absenţa unui spirit critic onest, deschis, pătruns de faptul că (re)interpretările sunt indecidibile şi caracterizează cultura şi civilizaţia postmodernă. Mai putem adăuga lipsa flagrantă de fermitate, identificarea cu o elită exterioară românismului (altfel spus, identificarea cu stăpânii, deşi jucăm de milenii, rolul de sclavi), resemnarea, disoluţia patriotismului luminat, exacerbarea snobismului, incapacitatea românului de a deveni esenţial, răpind istoriei caracterul de temporalitate, condiţia prizonierului, (co)relaţia victimă-călău etc.
Înadaptabilitatea îi este benefică, estetic vorbind, scriitorului V.S. şi-i reperează devenirea personalităţii artistice, situându-l între criticii „nevertebrării” popoarelor, doctrină cu rădăcini filosofice în Nietzsche, Ortega y Gasset, Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nae Ionescu, Eugen Ionesco etc.. Comentariile din periodice, incluse selectiv în volum, : Steagul roşu, Teatrul, Ateneu, Tribuna, România literară, Steaua, Familia, Contemporanul, Cronica, Tribuna României, Luceafărul, Ziua, Deşteptarea, Tomis, Cuget liber, Monitorul de Bacău, Convorbiri literare, Literatorul, Dacia literară, Radio România, Supliment Azi cultural, Evenimentul, Curierul, Dimineaţa, Obiectiv, Top Businnes, ABC, Timpul, Bucovina literară, Ziarul de Bacău, Drama, Salonul literar, Gardianul, 13 Plus, Plumb, Pro Saeculum, Spaţii culturale, Jurnalul de Vrancea, Oglinda literară, Ziarul de Iaşi etc. ilustrează în Texte critice plutitoare, semnate de condeie cunoscute şi recunoscute, cele trei tipuri de inadaptare din Scrierile saviniene (psihologică, social-politică, filosofic-ontologică) care corespund unor etape distincte din procesul înstrăinării şi alienării locuitorului (numărului) dintr-un oraş „ provincial cenuşiu şi perfect imbecil”. Este revelată caragialian, nu atât alienarea psihologică sau socială, cât alienarea metafizică, cu raportarea precarei condiţii umane, bântuită simultan de tragic şi de absurd. „Bac(H)ăul, oraş dionysiac, adică de pus într-un roman postmodern”(v. Maria Pilchin, Dioynsiac, adică bahic în, „Evanghelia eretică”, pp. 341-346) oferă, cum e şi firesc, posterităţii o schiţă de portret a unui „homo ereticus” ce îşi scrie, borgesian vorbind, propria „contracarte” în care vede prin noi devenirea lumii, încât tu, cititorul, ajungi să asişti spectator la tine însuţi. De reţinut: autorul îi (re)găseşte şi-i transfigurează pe Ceilalţi în epifaniile sinelui. De aici imaginea de explorator sisific al sinelui. (De văzut în acest sens, noul roman „Cine sunta”)
Acest „apostol de hârtie”, cum îl numeşte cu tandreţe postmodernă, universitara Maria Pilchin, pe Viorel Savin obsedat de graniţa incertă dintre adevăr şi minciună şi aflat în „ipostaza kafkiană de insectă la pândă” (M. P.) constată (v. Opera în ansamblu, cu predilecţie, Evanghelia eretică, Impostorul, Exilat în strigăt, Tragedii în fond etc.) absenţa aristocraţiei autohtone ce şi-a pierdut (dacă a avut-o!) condiţia de minoritate excelentă şi, prin urmare, autoritatea/ controlul asupra cetăţii, societăţii. Autorul contra-utopiei localizate în Cretinozauria lui Melec (numele acestui personaj-mască „ar veni de la Marx, Engels, Lenin şi Ceauşescu”, crede criticul Maria Pilchin, atunci când scrie despre Bac(H)ăul unei prefaceri) are o certă vocaţie a oximoronului şi a ludicului barbian care ascunde sub anticalofilismul programat (v. Anca Măgurean, Sub zodia destrămării:Evanghelia după Melec, pp. 333-336, îl consideră pe V.S., pe bună dreptate, „un eretic al limbajului”), filosofia lui Ortega y Gasset (de esenţă nietzscheană) ce confirmă că „nevertrebrarea” istorică se datorează „insubordonării maselor contra oricărei minorităţi eminente” (v. La Rebelión de las masas, 1930). Maladia mortală a societăţii româneşti nu ar fi ca la spanioli şi ruşi, doar aristofofia. Corupţia, imoralitatea publică, violenţa excesivă a răului, claustrarea, inutilitatea, absurdul, emigrarea, dezrădăcinarea, inversarea valorilor, golul istoric etc. îşi află cauzele exclusiv, crede V.S., în faptul că „Aleşii” nu mai sunt ascultaţi, nu mai au autoritate morală, politică, religioasă, ştiinţifică etc.. Sau în limbajul lui Gasset: „Când într-o naţiune masa refuză să fie masă – cu alte cuvinte să urmeze minoritatea directoare – naţiunea se desface, societatea se dezmembrează şi survine haosul social, nevertebrarea istorică”.
Faranul, oraş din atât de reala, în esenţă, mitica Cretinozauria, semnifică tocmai acest spaţiu al decăderii, al morţii spirituale şi al nevertebrării, adică al unei societăţi ce nu mai este formată din conduşi şi conducători, ci dimpotrivă, o societate dominată de mase. (Scriitorul „exilat în strigăt” include în „mase” tot ceea ce nu aparţine elitei morale). Artistul complet marginalizat, desigur cu voia lui, credem noi, aruncat „într-un interval în care se îngraşă dezbinarea”, ar putea salva România, redându-i demnitatea sau „vertebrarea”, în limbajul lui Gasset, dacă intelectualii, am adăuga noi, nu şi-ar pierde, resemnându-se mioritic, identitatea, vizibilitatea socială, dacă ar ieşi din pasivitatea mioritică şi ar contribui concret la „schimbarea la faţă” a României (ce ilustrează nefericit, un caz tipic de cultură cu soartă minoră), şi nu la ratarea ei. (v. Umbra lui Caragiale la Luncani sau idei – haimanale în acţiune, pp. 318-322).
Foarte revelator pentru gândirea estetică saviniană rămâne arta de a topi în Operă (am în vedere toate volumele Domniei – Sale), idei – cheie aparţinând lui Nietzsche, Ortega y Gasset, Cioran, Mircea Eliade, Vulcănescu, deşi cu semn, sens valoric contemporaneizat. Culoarea cioraniană (la rându-i contaminată de „Aşa grăit-a Zerathustra” şi, de „España invertebrada”) a scriiturii saviniene ilustrează (post)modern, tezele că profetismul negativ, violenţa ideologică, oroarea de mediocritate, „furişarea” prin istorie, lipsa de cutezanţă şi de revoltă, resurecţia terorismului de tip totalitar etc. confirmă, cum spunea undeva Andrei Marga, filosofia crizei europene care începe, cronologic vorbind, cu Nietzsche. Se ştie, acesta spera că Europa va depăşi conformismul nivelator ce o caracterizează, în procesul personalizării pe care-l visa în termeni datoraţi redescoperirii lumii presocratice. Tema „bunului european” profilată de Nietzsche în „Dincolo de bine şi de rău” este asumată şi de Viorel Savin, care semnalează cu revoltă ionesciană, proliferarea periculoasă a fanaticului, simultan cu declinul vizionarului educat după principii umanist-renascentiste. Românul ieşit dintr-un sistem totalitar de tip bolşevico-ceauşist contaminat parţial de nazism/ legionarism şi ajuns la remorca ideologiilor curente, postcomuniste, pe care le ia drept adevăruri definitive, este uşor manipulabil, datorită snobismului, inculturii şi proverbialei credulităţi. Destrucţia Europei profetizată de criticii „nevertebrării” (Nietzsche, Gasset, Cioran etc.) înseamnă pentru autorul romanului Impostorul, disoluţia României profunde şi renaşterea tipologiei fanaticului cucerit/ absorbit de „ismele” ideologice ajunse la culminaţie – naţionalismul, postcomunismul, socialismul, nazismul, stalinismul, ceauşismul etc. – care sfidează spiritualitatea europeană şi principiile umanismului renascentist, încât adevărul ajunge „să stea fericit cu capul în jos”! Personal cred că aşa a stat de o veşnicie…
Aşa se explică de ce în Opera saviniană sunt transfigurate, actualizate şi topite estetic aproape toate ideile – cheie din Schimbarea la faţă a României. Amintesc câteva glose caracteristice gândirii „nevertebrate” cioraniene, nu pentru a sublinia exclusivismul marilor culturi în războiul civilizaţiilor, cât pentru a reitera excluderea şi după 1989 (mai curând autoexcluderea), intelectualilor români din conducerea reală a societăţii. Conştient sau inconştient, autorul unui „Alt rezumat al Secolului XX” (v. Funia sau Comédia supunerii”) confirmă îndrăzneala lui Cioran de a oferi românilor o lecţie de trecere de la etnie la naţiune. Are scriitorul român, de la Eminescu la Mircea Eliade şi recent nominalizatul pentru Premiul Nobel, Mircea Cărtărescu, patosul religios şi persuasiv necesar să devină personaj actant al istoriei, nu personaj martor? „Defectul autocriticii noastre este de-a nu fi avut nimic dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie” (Ed. H., 1990, p. 70). Confirmă Viorel Savin în „Comentat în periodice (selectiv)de …” (pp. 25-354) posibilitatea unei soteriologii („mântuiri”) prin literatură? La o primă vedere pare de neimaginat în condiţiile în care plaga noastră seculară este scepticismul şi zădărnicia de sorginte biblică, încât „abandonarea pasivă soartei şi morţii, necredinţa în eficienţa individualităţii şi a forţei , distanţa minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa” (Ed. H., 1990, p. 66). Lucrurile nu se întâmplă însă aşa! Vitalismul domină scepticismul alimentat, printre alţii, şi de autorul „Scrisorilor”. „Poetul V.S. dă mărturie că, dincolo de ekstasa poetică este o ipostază a Omului eroic – o rasă care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul – Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşeală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet (…). Pentru Viorel Savin, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de bătălie /polemos/ polemică dură cu răul…” (v. Adrian Botez, Viorel Savin – Exilat în strigăt, pp. 298-300).
Criticii „nevertebrării” din România contemporană, de tipul autorului tragediei „Doamne, fă ca Schnauzer să cîştige!” nu sunt bocitori narcisiaci, deşi intuiesc cioranian că „deficienţele actuale ale poporului român nu sunt produsul „istoriei” sale, ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale” (Ed. H. 1990, p.60). Există în scriitura saviniană, cum argumentează Adrian Botez, „pentru orice creştin autentic, o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic – cosmică, în emersie şi imersie, totdeodată: aceea Supremă, Hristică – a fi bun conducător de durere” (Ateneu, aprilie 2011). Sufletul este pentru Omul-eroic, V.S., „simultan teritoriu privat de salvare (aşa se explică tendinţa spre autoexilul moral şi existenţial, nevoia subiectivă de a lua lucrurile pe cont propriu), dar şi privat de salvare, în condiţiile în care, oriunde ne-am arunca privirea, nu ne vedem decât pe noi înşine (…). Eul îşi afirmă autonomia şi autarhia, până la a nega existenţa a orice altceva…, în afară de propriul său scop” (Petre I., 13 Plus, nr. 149/2011, pp. 293-297).
„Povara absenţei Binelui” nu potenţează în cazul lui Savin, „teroarea nimicului”, ci neputinţa omului contemporan de a mai crede în adevărul absolut. Se ştie de la Diogene (pe care Platon l-a numit „un Socrate nebun”): orice individ care nu crede în „adevărul absolut” are dreptul să falsifice totul. Aşa se explică de ce scriitorul din „Bac(H)ăul” bacovian oferă în Operă, „jurnalul exact al creşterii golului”, face concesii multiplicităţii, are curajul negaţiei de tip cioranian (nu ionescian) şi prefigurează profetic condiţia nedesăvârşirii şi convertirea omului liber în sclav modern (sclavul cipat).
Legea conservării Răului (problema Răului este una morală, spirituală etc.), istoria babilonică, voinţa de putere, starea de impostură devenită lege, ataşamentul necondiţionat ce „converteşte orice în tragedie”, organizarea piramidală a lumii, (v. Petre I., O monografie psihanalitică a imposturii, pp. 262-271), configurează o problematică descurajantă ce eternizează căderea în tragic şi potenţează halucinant, minciuna, laşitatea, nedreptatea, trădarea, şantajul, interesul, delaţiunea, ipocrizia, ura, vanitatea, manipularea, teroarea, prostituţia intelectuală, tendinţa de a confisca trecutul, spălarea creierelor etc. exclude (cu toată iluzia noastră că ar putea fi altfel!) posibilitatea de a face din mesianismul literar o soteriologie.
Comentatorii din periodice: Mircea Ghiţulescu, Nicolae Turtureanu, Carmen Mihalache, Maria Pilchin, G. Codrescu, Anca Măgurean, Rodica Lăzărescu, Ionel Necula, G. Ionescu, Petrache Plopeanu, Vasile Pruteanu, Adrian Botez, Constantin Dram, Mircea Ditutz, Adrian Jicu, Adrian Ţion, Ion Fercu, Viorel Şerban, Vlad Sorianu, Mihai Dascălu, Mariana Cris, Bogdan Ulmu, Constantin Cubleşan, Constantin Călin, Dinu Kivu, Petru Cimpoeşu, Cornel Galben, Laurenţiu Ulici, Cristian Livescu, Valentin Silvestru, Ştefan Oprea, Gina Modoran, Bogdan Ulmu, Ileana Berlogea etc. au remarcat estetica nudităţii şi a sincerităţii, teroarea ubicuă ce determină pactul mefistofelic şi ideea că omul este prizonier al istoricităţii sale. Includerea lui Viorel Savin în criticii nevertebrării popoarelor îl apropie nu doar de Nietzsche, Gasset, Cioran etc., ci şi de Al. Soljeniţin, George Orwel, I. D. Sârbu, Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Petru Cimpoeşu, Eugen Ionescu etc.
Citind şi recitind, am înţeles şi de ce trebuie să se salveze Viorel Savin, scriind: de frică. Tăcerea, cuvântul şi frica străbat persuasiv Opera saviniană (re)scrisă cu frică, în frică, spre frică, întru frică, cum ar fi spus Noica. Frica de a nu cădea, cum glosa undeva Cioran, în direcţia propriei singurătăţi. De ce guvernează frica, Lumea? Pentru că este incomensurabilă şi aminteşte de inutilitatea infinită a timpului. Găsesc fericită şi foarte utilă iniţiativa Editurii, Valman din Râmnicu Sărat (Consilier ştiinţific: Valeria Manta Tăicuţu) de a oferi cititorilor de elită, „Istoria critică” a literaturii lui V. S. de la origini până în februarie 2014 (632 pagini). De fapt, un portret spiritual în palimpsest al autorului Evangheliei eretice, imposibil de realizat de un singur critic/ istoric literar.
Vremea istoriei literaturilor pare să fi apus în secolul XXI?! Posibilă ar fi doar o istorie a capodoperelor literaturii? În mod cert, scriitorul „Viorel Savin comentat de…” are organ pentru eternitate, vervă în agonie, este „propriul lui cerşetor”, conştientizează cioranian că nu El suferă în lume, ci Lumea suferă în el. Este tipul de scriitor (rar astăzi!) ce aude cum „putrezeşte” o idee. Ideea de Om. Să nu uit, s-ar putea naşte confuzii: românismul este pentru „Purtătorul de Nucă şi de Nyvas în Cretinozauria”, o componentă a europenismului şi nu invers. Dixit!
(*Viorel Savin Comentat de… , Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2014)
Vasile DIACON
O CARTE CÂT ACUTA REVERBERAŢIE A DANGĂTULUI
UNUI CLOPOT DE CATEDRALĂ
Două conştiinţe aparţinând unor generaţii diferite, una din Bălţi şi alta din Iaşi, regăsite într-o frumoasă prietenie bazată pe idealul naţional, aruncă un arc peste Prut, realizând o captivantă carte intitulată Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei. Mărturii şi imagini, apărută la editura PIM din Iaşi, în 2014. Autorii, Diana Vrabie, cadru didactic la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, este cunoscută în spaţiul cultural românesc datorită prezenței active în presă, dar şi prin volumele publicate Urme pe nisip, 2005; Cunoaştere şi autenticitate (drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică), 2008; Dialoguri francofone (în coautorat), 2012, iar Constantin Chirilă este cunoscutul şi îndrăgitul publicist ieşean, nelipsit de la manifestările de suflet românesc din urbea bahluviană.
Lansarea volumului s-a constituit într-o manifestare de referinţă, care a avut loc în deosebita ambianţă a Muzeului Unirii din Iaşi, în ziua de 28 iunie, dată de tristă amintire, când România primea, în 1940, cea de-a doua notă informativă din partea Guvernului sovietic.
Cartea se deschide cu un pertinent excurs istoric, o necesară şi utilă punere în temă, asupra destinului a două din instrăinatele provincii surori: Basarabia şi Bucovina. Problematica basarabeană este plasată de Diana Vrabie sub semnul cuvintelor lui M. Sadoveanu, care, în cunoscuta carte Drumuri basarabene, surprindea mutaţia sufletească a locuitorilor acestor meleaguri: „Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pamântul ei au curs atâta sânge şi lacrimi, a fost atâta încălcare şi silă, încât privirile şi cântecele urmaşilor au rămas triste”.
În aceeaşi idee, Diana Vrabie adaugă: „Mai mult în retragere decât pe baricade şi aproape niciodată în ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut paşnic, contemplativ, arborând o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat (…). Conservată în cercul strâmt arhaic, această muţenie asumată este menţinută pentru a nu tulbura sacrul ceremonial la care a fost condamnată” (p. 7).
Ţara Fagilor, deşi „nu a constituit o unitate teritorială cu individualitate istorică”, a fost prima provincie ruptă din trupul milenarei Moldove şi botezată Bucovina de ocupantul habsburgic.
Sunt menţionate ceasurile astrale care marchează pierderea, redobândirea şi iarăşi pierderea teritoriilor din estul şi nordul României, cărora li s-a adăugat în mod cu totul arbitrar, ţinutul Herţei.
Sub semnul rememorării aşează Constantin Chirilă paginile sale atunci când relatează despre discuţiile dintre fratele mamei, ofiţer, şi tatăl său, soldat, ambii combatanţi entuziasmaţi la celebrele cuvinte ale mareşalului Antonescu: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul”.
Fără să o spună explicit, pentru C. Chirilă versurile cunoscutului cântec ostăşesc
„Azi-noapte la Prut,
Războiu-a-început.
Românii trec dincolo iară,
Să ia înapoi, prin arme şi scut,
Moşia răpită ast-vară”
au vibrat profund în sufletul său, nereuşind, poate, să înţeleagă, copil fiind, de ce tatăl său, care a răspuns chemării patriei, întorcându-se invalid de pe front, aceeaşi patrie l-a pedepsit anulându-i pensia.
Cartea pune în evidenţă antiteza, pe de o parte, dintre uriaşul entuziasm şi înflăcăratele speranţe care au pus stăpânire pe românii înstrăinaţi fără vrerea lor, exprimate cu ocazia cunoscutelor Poduri de flori, şi, pe de altă parte, indiferenţa, politicianismul fariseic dâmboviţean, (Halal guvernanţi!; Treziţi-vă, domnilor politiceni! Trezeşte-te, ţară!, exclamă C. Chirilă), bădărănismul unor amploiaţi de la Consulatul românesc de la Cernăuţi, ori, „K.G.B-ismul” vameşilor şi poliţiştilor de frontieră de pe malul drept al Prutului.
C. Chirilă îşi exprimă fără echivoc dezamăgirea: „După revoluţia din 1989, am rămas profund afectat întrucât am conştientizat că pentru Basarabia, Bucovina şi tot ce înseamnă pământ românesc, NU s-a făcut ceea ce ar fi trebuit să se facă” (p. 25) şi trimite la celebra zisă a lui Grigore Vieru: „Eu nu sunt supărat pe Ţară, sunt supărat pe ticăloşi!”.
Pentru starea de spirit din nordul Bucovinei, autorii fac apel la un text al lui Grigore Bostan, primul preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, dar şi la poezia Pentru Bucovina a lui Vasile Posteucă, publicată în 1941.
Pagini scrise cu tristeţe sunt cele care redau drama trăită de mama patriotului Ilie Ilaşcu, care clama îndurerată: „Pentru ce, dragul mamei, eşti condamnat de două ori la moarte? Pentru că eşti român? Iată eu pentru Prutul aista, pentru graniţa aiasta şi sârma aiasta nu am aer”.
În paginile cărţii sunt redate primele ore de libertate ale lui Ilie Ilaşcu şi este reprodus un incitant interviu realizat de Diana Vrabie cu Ştefan Urâtu, membru al grupului Ilaşcu, despre războiul transnistrean şi încarcerarea la Tiraspol.
Comemorarea masacrului din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, cunoscută ca fiind Katin-ul românesc, şi deportările în ţinutul îndepărtat al Siberiei, dincolo de cercul polar, le prilejuieşte autorilor să facă apel la poeziile Fântâna Albă şi Trenul Morţii, ale poetului cernăuţean Vasile Bâcu, care sugerează metaforic dimensiunile crimelor sovietice, pe care Diana Vrabie le readuce în atenţia românilor cu ocazia comunicărilor prezentate la diferite ediţii ale Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură”, reţinând în mod deosebit, prezentarea volumului lui Alexei Marinat, Călătorii în jurul omului, considerat a fi „o excelentă frescă a anilor regimului comunist, realizată prin prisma destinului unui scriitor”.
În acelaşi context al prezentării ororilor regimului comunist sunt discutate cărţile lui Nicolae Costenco, cel deportat „în tovărăşia înrăiţilor prin nenorocire”, Povestea Vulturului, conţinând dureroase pagini memorialistice, şi Din bezna temniţei… Scrisori din Gulag, considerată de Diana Vrabie ca fiind locul unde se „descoperă dimensiunea exactă a omului rupt de matricea lui spirituală, zbaterile şi dramele lui morale, reuşitele şi eşecurile intelectuale, realizările şi aspiraţiile, într-un cuvânt toate meandrele unei vieţi trăite dramatic de responsabil, cu o intensitate impresionantă…” (p. 102).
Diana Vrabie alocă spaţiu importantei reviste „Limba română”, tribună a culturii româneşti, căreia celebrul lingvist Eugen Coşeriu îi prezicea rostul „cultivării limbii române”, savantului fiindu-i alocate pagini în ultima secvenţă a cărţii, alături de cele dedicate lui Grigore Vieru, Andrei Vartic, Paul Goma, Sergiu Grossu ori Vlad Bejan, cel care a dat viaţă cunoscutei societăţi „Ginta latină”.
Cartea beneficiază de o bogată iconografie ce imortalizează momente deosebite din acţiunile culturale la care au participat personalităţi de marcă de pe ambele maluri ale Prutului şi din nordul bucovinean. Pe copertă stă bine o acuarelă Basarabia, Bucovina şi Herţa, semnată de tânăra şi talentata pictoriţă Daniela Vrabie.
Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei. Mărturii şi imagini constituie o apariţie de referinţă în peisajul publicistic românesc prin apelul făcut la trezirea de conştiinţe şi prin efectul de reverberaţie al unui uriaş clopot de catedrală mitropolitană care ar trebui să cuprindă întreaga noastră fiinţă naţională.
