Propoziții pretențioase – Agreași
Ce făcuși, nene, acilea?
De sărbătorile de iarnă cine credeți că sună? Exact, Plăpămioară! Urări de bine, de sănătate, de toate pentru toată familia Călin. Unii ar lua un astfel de tip drept admonestator, cu un soi de agresiune de curte. Și mult timp de-alde el am ocolit. Ajunsei să nu le răspund la telefoane, pe stradă treceam pe partea cealaltă, doar-doar nu le picam în atenție și nu apucau să mă abordeze. Cum te mai agață câte un necunoscut în virtutea unei banale apropieri de facto. Îmi permit, fiindcă traseul meu zilnic – exceptând zilele de autoizolare la domiciliu – nu s-a schimbat mai deloc, să revin cu ideea că jumătate dintre exhibările prin scriere se datorează celor patru/opt minute parcurse între casă și serviciu/atelier. Fracturate/lungite de opriri, leneviri de pas sau iuțiri. Cu pleiada de posibilități întru realizarea lor. Este suficientă o întrebare, un răspuns, o cunoștință ce se prinde-n jocul scurt al lor și un martor chitit să-și înceapă perorările destinate Pieței mai devreme cu un sfert de ceas. Aisteia, cunoștinței, după obiceiul matinal de a încerca să nu prelungească dogma preoțească, ajunând dincolo de vineri și posturile ortodoxe, i-am adresat, ,,pupându-ne” la colțul gardului dintre Ștefan cel Mare și Lalelelor – altă bazaconie veche municipală, acolo se termină Tudor Vladimirescu, inexplicabil; normalitatea i-ar fi pus stavilă la bustul lui Alexandru Vlahuță (de apreciat totuși uzul numelor mari în acel nod stradal, Eminescu le completează magistral, iar Amurgului duce cu gândul la incursiunile poetice ale aistuia) -, ce mai, am dat nas în nas, a țâșnit ,,Tot la plăcinte?” și a replicat cu ,,La plăcinte, înainte!”. Drept este că destinația, după ce a schimbat direcția de mers perpendicular, era în față pe dreapta. Un pas – nesigur de fiecare dată, traversarea Ștefanului e la ghici, nu știi niciodată ce temerar ți se va ,,așterne” la picioare (i te vei așterne sub spoilerul frontal) -, un alt răspuns complementar, pus sub semnele suspensiei, cules și adnotat: ,,La război…” – de actualitate -, zice ,,neamicul”, spun ,,Tot înainte!”. Cu schimbul de relevanțe de moment, într-o cadență de mers ponderată, cu un singur furt de privire a interlocutorului, încheiate cu o sintagmă de final percutantă, fără putință de replică. Înainte spre serviciu, reluând a tempo agogica abandonată în ritardando. După nici treizeci de metri mă trezesc agățând provocarea de a-l ajunge pe Dorin Lămâiță, ce tocmai părăsise casa defunctului tată, încredințat că-l voi ajunge până să intru în Centrul Cultural, să-l întărât. Știam invariabilul răspuns frazeologic: ,,Da’ ce mă, nu tot acolo ajung, la ce să mă grăbesc?”.
Din mijlocul anilor de tinichigerie o dovadă contrară molcomelii lui Dorin. Era – și este – musai să accelerezi operațiunile pe care le-ai angajat până la produsul finit. De-ar fi fost după el, am fi ,,huzurit” la Nelu Plăpămioară, lungind cele șapte zile de lucru efectiv la trei săptămâni, doar fiindcă nu ne zorea nimeni. Însă, asta a fost lucrarea a doua. Prima a avut ca scop refacerea pluvialei de la casa fiicei, în linie cu cea ,,părintească”, dar la distanța înaintată anterior, în dosul curții, ridicată pe un povârniș, așa cum, dacă ați avut curiozitatea să intrați în Flămânda, cartierul, terenul urcă, mai domol decât pe strada 9 Mai. În spiritul ,,bunei” vecinătăți, spatele casei, pe lungime, trebuia îngrămădit, în conformitate cu cei 60 de centimetri legali până la hotar. Că iese streașina încă cincizeci, e un ,,abuz” acceptabil. Aiureli legislative. Nelipsiții pomi fructiferi ai vecinului, gardul cu modele ,,ajurate” – plasă ordinară, ,,întinsă” pentru delimitare -, deformat, incomod.
