Spații culturale nr. 37 (8)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cerc de zăpadă veghind

brazii se strâng sub cerc de zăpadă
a trecut pe acolo vârtejul cu umbrele lui nedormite
mai cade câte-o pasăre îngheţată, tăind
cu penele acest văzduh nemilos,
mai cade câte-o creangă albă, de sticlă,
mai moare-un mesaj despre lumina din munţi
aştept să se trezească izvorul, să-mi vadă faţa
şi să nu se recunoască
nu timpul, ci şirul de ierni purtătoare de-oglinzi
caută îngerul cu răspunsul în aripi,
de-acolo vin cuvintele ca o ceaţă sonoră
şi toată mâhnirea de flacără stinsă.

duelul se terminase, copacul fusese împuşcat
din rănile lui curgea sângele auriu al primilor oameni
ce vezi prin fereastra ceea? – mă întrebau
vrabia, crinul şi clownul, desenaţi cu creta
pe mozaicul sălii; ridică-ne, să vedem
ce vezi tu, lucrurile acelea care-ţi pun
umbre pe faţă, ridică-ne, dă-ne volum
şi înălţime în care să ne rotim, ridică-ne;
copacul rămânea în picioare cu rănile lui,
mai demn decât mine, pierduta cu ceaţă
la încheieturi
ştiam că e vremea să mă culc alături de crin,
să râd o vreme cu clownul şi, cândva,
pe la ceasul de seară, când sună toate
clopotele din oraş,
să rup firimituri din trupul acesta al meu,
pentru vrăbii, pentru viaţa lor viitoare

Valeriu SOFRONIE

ARCAȘUL

Din picioare lucrurile se văd altfel.
Sunt aproape convins că toate poveştile ar trebui spuse din poziţia asta, nu tolăniţi în fotolii leneşe. Cine să pună preţ prea mare pe cuvintele tale rostite prudent, la adăpost de întâmplare şi risc? Între atâtea poveşti din trecut, am auzit una spusă de cineva care nu putea să se întindă ca un covor. Oriunde s-ar fi aflat, se sprijinea numai pe picioare. Pământul întreg îi devenea un uriaş pilastru. La început, abia dacă se auzea ceva. Dar, după câteva secunde, de acolo de unde era, cuvintele începeau să capete un soi de gravitaţie sonoră, prefăcându-se uneori în ploi de vară, alteori în căderi de grindină peste simţurile noastre. Lucrurile astea nu le uiţi atât de uşor. Aşa cum uneori îţi trebuie o viaţă să le înţelegi, tot o viaţă ţi-ar fi necesară pentru a le uita. Dar nimeni nu are două vieţi. Aşa că a trebuit să fiu foarte atent, mai ales că nimeni nu citise „Repetarea” lui Kierkegaard…Povestea aceea scurtă voi încerca să mi-o amintesc acum. Şi vă voi cere răbdarea şi înţelegerea cuvenite unor întâmplări de felul acesta. Nu-s povestitor, nu am avut niciodată şi nu cred că voi avea de-a face cu ele. Mă simt obligat să vă mărturisesc: ceea ce fac eu mă leagă într-un fel ciudat de lumea poveştilor; de fapt, mă leagă în aceeaşi măsură în care te leagă şi pe tine, iubite cititorule. Când o să înţelegi, vei vedea că povestea aceasta o ştiai de mult, că îţi fusese spusă de un alt povestitor sau că tu însuți i-ai spus-o cuiva cândva, undeva…

„Arcaşul şi-a apropiat coarda de frunte şi aştepta într-o tăcere care făcea gălăgioasă orice absenţă… (Este una dintre regulile pe care maestrul său i le spusese la începutul călătoriei sale: când eşti strâns afară, trebuie să te desfaci înăuntru iar când vântul nu-ţi loveşte nicio cută, atunci vulcanul trebuie să-ţi cutremure pereţii din tine. „Ţine bine minte asta! Să nu le amesteci. Apele nu stau lângă ape şi nici vânturile alături de altele.” Atunci nu a înţeles ce a vrut să-i spună. Bătrânii ăştia, crezuse el, încep să piardă distincţiile odată cu anii).
Privirea arcaşului era o privire fără direcţie…
(Toţi ştim să privim. De la sânul alb al mamei la apusul de soare, numai priviri. Ne şi întrecem pentru asta, care priveşte mai departe. Unde ochiul încetează, cealaltă privire, a minţii, preia şi duce mai departe, augmentând diametrele).
… afară nu se ghicea nimic. (Cine poate deosebi un arheu de o rândunică, dacă şi arheii iau chip de rândunici în zbor?).
O privire fără privire… (De regulă, e un factor de determinare, o punte între el şi scop şi apoi o întreagă avalanşă de procese de corelare noetic-noematice care sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, în acţiunea victorioasă. Cu fiecare lucru bine făcut, se atinge Everestul. Privirile nu se pierd în ele însele. Trecem mereu dincolo de ele, proclamând realitatea lucrului-în-sine. Din astfel de definiri, Europa a ridicat scară spre Lună. De la o vreme ajungem să vedem şi cu ochii închişi, aşa cum, la fel de bine, de cele mai multe ori reuşim să nu observăm nimic, deschizându-i ca nişte grote flămânde).
Respiraţia abia dacă i se mai ghicea, inima îşi redusese volumul de sânge la minim iar coatele îi atârnau ca plumbul. Timpul s-a scurs de pe trupul lui ca ploaia de pe o streaşină. În starea aceasta de inerţie a repausului, numai arătătorul încerca o formă de compostare a liniştii.
De parcă ar fi fost comandat din afară sa, degetul se pregăteşte să atingă sfoara care va trezi universul, călăuzindu-l pe direcţia deschisă de vârful săgeţii.
Frica… frica te mai ucide o dată, înainte de a o face definitiv. (Maestrul îi vorbise multă vreme despre ea. Cum începe cu prima retragere a mâinii, urmată întotdeauna de starea de gol. Cum, cu fiecare încercare nereușită, mușcă cu poftă din viață, lăsând-o în urmă, fără vlagă).
Senzaţii fine îi treceau prin ramificaţiile celulelor, o plăcere care stătuse ascunsă prea multă vreme).
Ultima etapă. Respiraţia încetează definitiv. La fel se întâmplă şi cu roua de pe flori, dimineaţa. Arcul se întinde apoi coboară puţin pe linia imaginară care uneşte cele două puncte, comprimându-se într-unul singur. Un şuierat şi-atât. Aşa cum ultima zăpadă se desprinde de pe ramura de braţ, eliberând-o. Distanţa aceea constantă dintre fiecare şi vid dispare. Săgeata pleacă şi atinge în aceeaşi secundă ţinta din inima arcaşului, umplând-o de bucurie.

Pentru cei mai mulţi, povestea ar trebui să se oprească aici. Rămâne o întrebare, totuşi…
Cum vor ei să vâneze când n-au nici măcar o traistă la ei? Fiecare vânătoare pare neterminată, urmată de acelaşi cerc al semnelor – altă naştere, altă moarte, altă naştere, altă moarte. Săgeata pare să nu mai plece din arc. Ţinta aşteaptă în ploaie şuieratul care urma, dar nu se întâmplă asta, să o facă demnă de menirea sa.
Ce au toţi arcaşii ăştia cu lumea?, pare sa fie problema…
La întrebarea asta, ne-ar trebui un arcaș. Din păcate, nu-s decât oameni în jur.
Recunosc, mă simt tot mai încercat de şi încurcat în păcatul de a cere lămuriri. Credem că suntem stăpâni pe noi când vedem, auzim, gustăm, când gândim… Eul nostru, dilatat până cuprinde ultimele inventare galactice, închide totul în sine, iar la urmă, pe sine. Fără uşi şi ferestre ciocănim în lemnul fiindurilor, bucuroşi că suntem băgaţi în seamă.

Când seara se lăsă, sub aburii ei, arcaşul îşi strânge lucrurile. Tot ce trebuia făcut, s-a făcut. Cine a învăţat să se retragă cu uşurinţă în punct, acela a aflat.
Un om ce-şi întinde o coardă de arc…
Un dialog între două infinităţi…

Traian CRISTEA

Povaţă?

„Ar cam fi cazul să te opreşti
-zise şarpele surâzător-
prea ai plictisit oamenii serioşi,
oamenii mârâind sub zâmbetul
îmbrăcat în foşnet de bilete
bancare, cu falsă pudoare…
Ce dacă-s oameni struţ, cameleon, scons?

Ajungă-ţi cu poezia, cu erezia,
fă-te om de de milioane…
În loc să ronţăi cuvinte până când miezul lor capătă silueta nălucilor,
primeşte-ţi politicos raţia

de fân, respectă şi tu sâsâitul
doctoral, opulenţa analfabetă…

Ajunge, fă-te fiinţă târâtoare,
fără coloană vertebrală,
încolăceşte-te insesizabil
pe statutul nostru,
urcă, urcă, sâsâie ascuţit,
cu neruşinare înşeală amiezile, crepusculul, muzica sferelor, cultul valorilor… Poate vei ajunge sus, sus, în ministerul demnitarilor fantomatici, deveniţi celebri peste noapte…

Ajunge cu poezia, nu mă face de râs;
nimeni nu mai dă pe tine, pe scrisul tău, nici măcar o para chioară,
până nu-ţi vei da sufletul la-ntors…

Mihaela GRĂDINARIU

POEME

Din bezne şi din pietre, cu rîs solomonar,
Blesteme încuiate pe ochiul meu apar.
I-un palimpsest albastru, cu brazde şi cu urme.
Cei mulţi, pierduţi în semne, ruina vor să-mi curme…

Rudenii deşirate pe fire de paing
Se luptă-n tîmpla stîngă; adesea mă înving…

Strămoşii de sub cetini nuntesc din nou în pleoape,
Născîndu-şi pruncii lîncezi, de moarte mai aproape.

Din întuneric verde, un cîntec străveziu
Apune pînză rară – tîrziu pentru tîrziu…

Şi înzidită-n mine, pomelnic fără nume,
Răsar, din ochiul beznei, un început de lume…

*
Lostriță din ape mă ridici cu jind,
Miere somnoroasă, degetelor pradă.
Stropi de vorbe-n cercuri, limpede alint,
Risipești tăcerii care dă să cadă.

Ochii tăi mă-mbracă-n solzi de vreme rea.
În rotunzii aspri soarele-asfințește.
Oare cîtă ploaie năimită, grea,
Cheltuie sărutul între gînd și dește ?

Ape născocite sîngeră-ntre noi,
Gurile dezgheață din curînd, curîndul.
Rătăciți pe graniți de cuvinte moi,
De păcate albe ne dezbracă vîntul…

*
… și gura ta cădelnițînd risipă
O ploaie de scîntei furate-n pripă,

Tămîie lungă, fum de mîngîiere,
La ceasul rupt de vrere și nevrere,

Săruturi vii, de zmeuri crude-coapte,
Cînd ziua vinovată-și cere noapte,

Iar gura ta împrăștie cărbunii
La subsuoara vîntului și-a lunii,

Cînd brațul tău ca secundar mă-mparte
Sub ghilotina visului de moarte,

Dintr-unul doi, din amîndoi aripa
Cu care-am mîngîiat în taină clipa…

*
Făcătorule de zbor,
Aripile alb mă dor.
Una-i dată împrumut
Unui gînd gîngav în lut.
Alta fîlfîie-n hotar
Flacăra în felinar.
Încă două-s la furat
Ploaie,-n raiul încuiat.
Celelalte coase-le
La un loc cu oasele.
Coperiș de carne rea
Într-o mincinoasă stea.
Strai de nuntă și covor,
Suflet răstignit pe nor…

*
Sînt peştele ce n-a putut să-ncapă
În mreaja greu zidită de sub apă.

Acolo,-n cerul coborît cu sila,
Un soare plin de solzi visează mila

Din care, cu ispită peste-poate,
Va învăţa în moarte să înoate…

O dată-n an iar plasa se azvîrle
De jos în sus, spre stelele-şopîrle.

Iar eu voi sta-ntre ape cu pescarul
Ce-şi cumpănă în ochiul meu amarul…

*
Carte-aprinsă în ferești,
Vorbă-s eu și noapte ești,
Printre gînduri umblă pești
De la moarte cerînd vești,
Dintre solzi pierdut privești
Valea plîngerii cerești…

Carte ruptă dintr-un os,
Drum de scris cu fum pe jos,
Gînd zburătăcit pe dos…
Umbra mîinii ți-o descos,
Între noi, timp noroios…

Carte-n scris și carte-n spus,
Guri de rugăciune nu-s,
Foi se torc pe-al limbii fus,
Ciori cădelnită-n apus
Infinit cu minus/plus…
Amîndoi în tuș ne-am dus,
În cruciș
De poeziș
Săruta-ne-vom furiș…

*
În rîșnița lui Dumnezeu,
Bob de cafea și tu, și eu.

În ceașca zilei ce trecu,
O pulbere și eu, și tu…

Dar înveliți cu zațul greu
Nu adormim nici tu, nici eu.

Printre zăpezi de da și nu
Un ghem de-arome, eu și tu.

Cu jarul răcoros mereu
Ne-mpărtășim cînd tu, cînd eu…

Căutam pe buza ce bău
Loc de popas și eu, și tu.

Si tu, și noi, și eu, și goi,
Pierduți în margini de război,

Azi, Dumnezeu ne vrea ’napoi…

Greul din aripi de ceară
Clopote-n carne doboară.

Greul din aripi cu brumă
Ziua de ieri o afumă.

Greul din gîndul de piatră
Sfarmă lumina înceată.

Greul ușor din nisipuri:
Plînge oglinda pe chipuri.

Greul din mine în tine –
Clapcă de vorbe jivine.

Greul-ușorul al nostru:
Fără de rost este rostul…

*
Sus oglindă, jos oglindă.
Miez de ape dă să-mi prindă
Suflet ars în cărămidă…

Jos pădure, sus secure,
Miez de ape vrea să-mi fure
Înserările impure…

Sus grădină, jos lumină,
Miez de ape dă să vină
Peste moartea-rădăcină…

Jos putere, sus tăcere,
Miez de ape tot îmi cere
Vamă, recea nevedere…

Sus descîntec, jos încîntec,
Miez de ape-n verde pîntec,
Ochii, notele din cîntec…

Sus amar, în jos prea dulce,
Noi, balanță pe o cruce,
Timpul ploile ne smulge…

Sus și jos încep să urce,
Eu, în tine, grea răscruce…

Georgian GHIŢĂ

Mozaic

Pot să mă sfâșii cu mâinile în multe bucăți
să pătrund dincolo de stern
poate găsesc pe altcineva în mine.

Dar mi-e frică!
Frica asta plumburie ce nu stă în fața cărnii
și nici nu trece dincolo de ea,
îmi aduce aminte că sunt un conac uitat aici
de generații hrănite cu boabe de griji și nevoi.

Pe holul principal dansează cei 25 de ani
ca o părere așezată pe umeri.
Nu am putut niciodată să-i privesc,
dar cu cât i-am aliniat,
cu atât mai mult am înțepat burțile eșecurilor.

Fără să vreau, îmi goleam mila în chiuvetă
mototolind cadrul de sine missione
în acel triunghi dreptunghic
sub colțurile căruia orice decădere are o inimă.

Sub zodia nopții

Caut cu greu un colț din carnea ta neprofanată
sub zodia nopții prășesc visele neîmplinite de mâine
lăsând în urmă calmul glaciar ce mi-a închegat sângele
din genunchii zgâriați.

Aruncat în ceața pavată cu amintiri
îmi târăsc sub parfumul climei renăscute
călcâiele versurilor limpezite de refluxuri
pe care numele meu le-a strâns într-o singură cătușă.

Mă zgârcesc să mai ascult ceasurile ce-și îmbrățișează tic-tac-urile
ca niște țărmuri fără întoarcere
spre oceanul în care păsările întrebărilor se îneacă.

Nu vreau nici să mă retrag
nici libertatea nu mi-e dragă
stau și îndur
și mă gândesc ce este mai uman
acordul sau nota
întrebarea sau răspunsul.

Mai trece prin mine doar un anotimp

Mai trece prin mine doar un anotimp
Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul
dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii
sub care mă petrec.

Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească,
gest codat al unui plan secund dezgheţat
și privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.

Tăcerea infernală
zgârâie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin
de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.

Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau
Pot doar să aștept să mai treacă prin mine doar un anotimp.

Frigul

Frigul naște umbre lungi,
fețe de gheață îmbibate cu miros de benzină
scuipată lângă semafoarele mioape.

În acest anotimp, unele lucruri se ascund de noi,
născându-se altele în căutare de hrană și apă.
Animalele zbiară la prima lună
care strălucește precum inimile îndrăgostiților
prinși sub ea.

Ziua fuge din carul său luminat,
totul golindu-se de ea, și ea golind totul
în fața noastră, unde pustiul adună stele,
iar versurile mele se transformă într-un inel.

De-aș putea cununa îngerii între ei…

CĂRŢI PREZENTATE DE:

Marius MANTA

George Chiriac – al treilea final

Ultima dată l-am atenționat cu destulă seriozitate că e nebun. Vorbele mele se doreau a fi de fapt un vot de încredere. Slavă Domnului (eu rămân cu Domnul, George!) intuiția mi-a funcționat. Cel puțin așa consider. George Chiriac e din altă specie. Poezia lui pleacă din cuvinte dar se întrupează în largul celor mai lipsite de convenționalitate fantasme. Am mai spus-o, o repet, îl consider pe tânărul poet printre primii trei ai literaturii contemporane. Și nu glumesc – oricum la apariția fiecărui nou volum mă întreb dacă ar mai fi posibilă o continuare. Evident nu pentru a-mi face mie în ciudă, autorul a găsit până acum variante discursive ale acelorași temeri / bucurii.
La prima carte mi-am dat seama cum o poezie a interioarelor și-ar putea multiplica înțelesurile dacă ar fi citită doar cu voce tare, hotărât, devenind astfel ea însăși semn al lipsei de orizont, plus incantație ritualică. Consideram atunci, ca și acum, că dacă nu ești atent, uneori versul lui George Chiriac pare a fi un simplu joc de copii. Era cazul unui poem precum „sapă o groapă sapă o groapă”; structurile repetitive deveneau cu mult mai mult decât o asumare ludică și inconștientă a câmpului semantic al morții. După aceea, “S-a zis cu noi”; altfel spus, a urmat un al doilea periplu în această lume post-postmodernă. “S-a zis cu noi” are / avea ceva din aluatul “nemaiîntâmplatului.” Imaginea lupului echivala cu metafora ratării restabilirii unui echilibru cândva pierdut – “pe la miezul nopții bate cineva la ușă stau cufundat în balansoarul meu de lemn în timp ce în cameră respiră muzica boemă a lui boris ivan bate cineva la ușă iau în mână un cuțit îl ascund binișor la spate și deschid încet e lupul mic și rău mă tot căutase se sprijină într-o coasă apoi o ascute de limbă și o tot ascute mă privește fix în ochi mi te-am găsit îmi spune nu sunt acasă îi răspund” (“cine nu-i gata îl iau cu lopata”). Mi-am zis că poezia asta e penitență a sensurilor inversate, un outer / inner univers ce își conjugă concretul în absența luminii.
Ei bine, cu ocazia celui de-al treilea final – a se citi cu ocazia celui de-al treilea volum -, George Chiriac iese cel mai mult din tipare și amprentează poezia momentului cu “Lucruri care se desfac și se sorb” (Editura “Tracus Arte”). Făcând figura unui alchimist ce reinterpretează / redefinește materia, autorul reușește să împletească sub semnul paradoxului instinctualul cu suma largă a experiențelor livrești. Poemele sale presupun arte conexe; o muzică disonantă, alături de pelicule dark fuzionează explicit în aceeași lume a tenebrelor. Spaima terifiantă a clipei, a momentului îl conduc prin bolgiile ființei. “Subteranul” primului volum este înlocuit aici de metafora apei care are funcția de a schimba polii existenței – “Aerul sărat ne invada ușor nările. / Tot ce se scufundă își va găsi liniștea îmi spuneai / în timp ce valurile te înghițeau. / Pescărușii tăiau aerul în bucăți egale. / Decupaje perfect simetrice. // În depărtare oameni bărboși cu ochi albăstrui / poartă căciuli groase. / Mușcă din capul unui cod înghețat / pentru a avea noroc la pescuit. / Sorb din berea trapistă și uită cum îi cheamă. // Te văd pășind în marea înghețată. / Suntem pe val mi-ai zis. / Suntem morți ți-am răspuns.” (“Pe mare”) Imaginea bătrânului care ajunge să își mute casa în mijlocul mării (din “Către vârtejurile apei”) este însăși proiecția dincolo de timp a autorului, într-o lacustră memorabilă. De l-ar vedea, francezii probabil l-ar supranumi Fin, pentru că întotdeauna “după căderea întunericului se produce efectul Kilimanjaro”; spectrul culorilor se îngustează, movul devine organică prefigurare a sfârșitului: “Ceva inventează plăcerea. Ceva / vestește întunericul. Inima mea zace pe o masă / căreia îi lipsesc mesenii. // Te zăresc din depărtare. Tu mă recunoști după plete. / Așa că, printr-o manevră nevăzută, îmi sting țigara de zid. / Brusc triplu șurub. / Întoarcerea corpului la 90°. Privirile. / Scopurile supunerii. // În capul meu s-a mutat / clima temperat-oceanică. / Vocile mele. / O mie de voci / în gură, prenocturne și rele. / Tu așteptând să / strângi în mâini tot ceea ce ademenește moartea. / Atingerea de după furtună / ca o petrecere pe un vas / acostat în port. // Mă simt ca într-o poveste / în care toți mor la final. Mai puțin povestitorul…” (“Mov la mine”). Să ne înțelegem, George Chiriac nu forțează din dorința de a ieși din rând; nici nu îl bănuiesc de a fi interesat de modele ori premiile literare. Poezia sa nu e una care să epateze, să mimeze. Din cele trei secvențe critice adunate pe cea de-a patra copertă, mi s-au părut nimerite cuvintele lui Janos Szantai: “George Chiriac este un mutant. Cu două caracteristici remarcabile. Prima: nu e sângeros. E blând. Privirea sa se mișcă pe cerul nostru, scotocind prin mațele nopții. A doua: folosește cuvinte. Care, la rândul lor sunt mutante și ele, evident. Mutațiile acestea zise punctiforme (deși aș folosi mai degrabă adjectivul «punctuale» în cazul acesta) – datorându-se substituirii, eliminării, inserării, inversării unor morfo-, sintacto-nucleotide – apar și reapar pe parcursul corpului textual, transformându-l cvasi-miraculos de la un moment la altul. Rezultatul este un Proteu poetic admirabil. Și într-adevăr viral.”
“Lucruri care se desfac și se sorb” e un amestec inteligent de luciditate aruncată în mrejele confesivului și dorință de a sonda limitele vieții. Cartea însăși e un fel de “Insomnie la Moartea Heringului”, loc unde crimele sunt studiate în intimitatea ploilor. Refuzul (“Rostește-mi numele la beție îți urlam”) lărgește înțelesurile ratării, așa cum poezia multiplică înțelesurile imaginilor fixate pe retină – “Alcoolul nu te înnebunește. / Nu îți hrănește / meningele. / Alcoolul ne face mai calzi. / Mult mai calzi decât visul din care nu ne putem trezi. / Mai calzi decât dragostea și decât deșertăciunea. // Totul devine o casă părăsită în mijlocul valurilor” (“Poștim o sticlă verde”).