Spații culturale nr. 37 (5)
Florin DOCHIA
Privelişti din fabrica de emoţii
(4) Expansiune şi adevăr
La sfârşit de mai, a.c., Les Assises internationales du roman de la Lyon l-au avut ca invitat pe filosoful Bernard-Henri Lévy. Intervenţiile sale, din care câteva idei sunt publicate de Le Monde, într-un interviu semnat de Jean Birnbaum, au fost cu deosebire semnificative prin claritatea observaţiei asupra devenirii şi stării actuale a creaţiei literare. Desigur, perspectiva este dinspre filosofie, deci cu atât mai relevantă. În siajul tradiţiei antifilosofice de dinainte şi de după Nietzsche – acesta depăşeşte cu brio momentul – şi graţie ei, a „interdicţiei fondatoare” platoniciene – „afară cu poeţii din Cetate” -, Lévy discerne o triplă „priză de conştiinţă”: 1. „adevăraţii filosofi sunt cu toţii, începând cu însuşi Platon, şi adevăraţi scriitori”; 2. „literatura este una dintre materiile, care, chiar dacă principiile filosofice o ştampilează ca atare, hrăneşte munca filosofului, o face să avanseze, să fie”; 3. „literatura, pura literatură, e un operator al gândului, sau al adevărului, care poate, în multe cazuri, să funcţioneze mai bine ca filosofia, să producă rezultate”. Oricâtă iconoclastie filosofică l-ar stăpâni, Lévy mărturiseşte că nu cunoaşte, spre exemplu, un mai prodigios tratat de fenomenologie decât romanul Manhattan Transfer, de Dos Passos (1928). Diferendul filozofie-literatură, în ceea ce s-ar numi „aventura adevărului”, este, astfel, rezolvat pur şi simplu prin explorarea ambelor căi de acces la ontologie, cea filosofică şi cea artistică, „văzându-le dialogând, rivalizând şi preluând, rând pe rând, puterea pe câmpul fără limite al Fiinţei.”
Ideea de literatură ca „operator al adevărului”, exprimată de Lévy în cartea consacrată lui Sartre (2) – „frumuseţea literară este efectul certitudinii filosofice” -, a circulat din plin, romanul (şi nu numai…) lipsit de fundamentul unei reflecţii despre Fiinţa umană situându-se în partea de jos a artei contemporane. „Ordalia conceptuală” ce traversează opera de maturitate a lui Sartre conduce la texte novatoare, ca puncte de vedere, complexitate a vocilor, limbajelor şi ritmurilor, „demne de marii americani ai epocii”, prin noutatea formală, prin ruptura de kitschul greoi al începuturilor. Este şi teza lui Milan Kundera, din Art du roman (1986): un roman nu e mare decât în măsura în care e reflecţie sub imperiul Ideii. De unde, zice Lévy, deducem că, dacă Heidegger sau Lacan sunt scriitori deghizaţi, Céline, Joyce ori Kundera însuşi sunt metafizicieni sălbatici, dar compleţi. Şi uite aşa, este cât se poate de limpede că „aventura literară” coincide cu „metafizica sălbatică”, depăşind cu brio aşa-numitul „depresionism ambiant”. Gânditorul francez descria filosofia ca fiind artă a războiului, pe când literatura e operă de camuflaj, gustul pentru măşti şi pentru identităţi multiple fiind inima „nevrozei” sale literare, şi-l citează pe Frederic al doilea, regele enciclopedist atât de admirat de Nietzsche: „Ne folosim [în război], de pielea leului şi de aceea a vulpii, una după alta.” E cea mai bună formulă, în opinia sa, dacă vrem, în acest război al unuia contra tuturor care este aventura de a scrie şi de a gândi, nu doar să supravieţuim, ci să câştigăm, ba chiar mai mult: să supravieţuim „dincolo de circumstanţă”. Scrisul este un gest ofensiv împotriva haitei (într-un dialog cu Houellebecq, a folosit termenul „la meute”, versiunea americană a tradus cu „the mob”), a mulţimii acelora care caută orice pretext fie ca să se lipsească de lectura scriitorilor, fie spre ai demoraliza, de a-i reduce la tăcere, de a-i nimici – a acelora pe care Nietzsche îi numea „chaoten”, asasini publici şi nihilişti. Gestul acesta este totdeauna câştigător, în final, pentru scriitor, cel ce, dincolo de şi în ciuda oricăror resentimente psihologice, trasează o linie de demarcaţie care duce de la lupta de altădată contra purităţii, la apărarea, pe toate căile, pentru fiecare, a posibilităţii de a fi subiect.
Lumea e astăzi departe de visul frumos al vechilor greci, Oikoumené [Οικουμένη], „cetatea pentru toţi”, în care cu toţii sunt protejaţi. Aici şi acum, scriitorul trebuie – nu are încotro! – să-şi desfăşoare munca, fabricarea de emoţie din orice material social şi psihologic aflat la îndemână. Sunt de reţinut şi spusele lui Patrick Modiano (Nobel 2014): „Cred că, pentru o operă literară, trebuie doar să-ţi visezi viaţa – un vis în care memoria şi imaginaţia se confundă.” Memoria şi imaginaţia – aşadar imaginea realităţii concrete împreună cu imaginea realităţii posibile ar fi sursa din care ni se oferă alte vieţi de trăit. Poate este interesant să observăm că, între baia lui Arhimede, mărul lui Newton ori păpădia lui Claude Lévi-Strauss, Marcel Proust a ales o madlenă…
„Romanul e un gen mai viu ca niciodată” – scria, un pic provocator, acum aproape două decenii, Guy Scarpetta (1). Era poate prima dată când se nega prejudecata că „epoca de aur” se află mereu într-un timp trecut. Şi se recunoştea dominaţia romanului asupra literaturii din cam toate punctele de vedere, contrar cassandrelor ce-i proroceau pierea. Cursa începuse de două secole şi, acum, se încerca acreditarea ideii că romanul ar fi inadecvat timpurilor moderne, secolului al XX-lea – al vitezei, secolului al XXI-lea – al acceleraţiei, fiind prea lent, prea static pentru o temporalitate percepută ca ţinând de imediatitate, de instantaneu. Avangardele de toate felurile s-au încrâncenat să sublinieze necesitatea dinamismului şi a conciziei, totul devenind, treptat, un conformism ambiant, de care, totuşi, scriitorii de roman nu au ţinut cont prea mult, mărindu-şi capacitatea de producere şi obţinând efecte inedite de adevăr despre experienţa umană aflată, poate, la încă o răscruce importantă. Romanul se adaptează continuu, încearcă formule mereu noi, unele doar experimente pe atrăgătoare drumuri înfundate, altele cu efecte semnificative asupra orientărilor narative, trece dezinvolt pe(ste) teritoriile genurilor vecine – dramatic, liric – înglobându-le într-un discurs complex, preia creator stilurile structurilor artistice sau non-artistice (extra)verbale – cinema & tv & cyberspace… Această producţie romanescă e caracterizează printr-o foarte puternică meta-ficţionalitate, prin bruiajul limitelor între registrele ficţiunii şi ale (auto)biografiei, prin importante dispozitive formale, convocarea unor elemente eterogene, rupturi în acţiune şi în naraţiune, tratarea ludică a personajelor, a intrigii şi a reprezentării. După „cuminţenia” formală a literaturii absurdului şi a existenţialismului din prima jumătate a secolului al XX-lea, vin „le nouveau roman” francez şi „real maravilloso” sudamerican, care se răspândesc imediat (şi i-mediat!) în toată lumea, y compris les États-Unis. Era, deja, o criză fără precedent. Noile strategii narative semnifică, pentru mulţi, moartea romanului. În Statele Unite, anii 70-80 cunosc o dezbatere este virulentă, care prevede chiar dispariţia, prin epuizare, a literaturii în întregime. Criticii titrează provocator: Waiting for the End, What was literature?, The Curious Death of the Novel, The Novel Alive or Dead?, The End of the Novel, The Literature of Exhaustion (În aşteptarea sfârşitului, Încotro merge literatura, Ciudata moarte a romanului, Romanul – viu sau mort?, Sfârşitul romanului, Literatura epuizării). Chiar şi după două decenii, dinspre Orient, Kōjin Karatani, mai conciliant, semnează, totuşi, Janru no shōshitsu (Dispariţia genurilor). O asemenea criză era, desigur, imaginară, ea semnifica, susţine Guy Scarpetta, chiar ideea unei noi vârste de aur. Romanul nu încetase să se impună ca gen literar, iar spaima de moarte nu era decât expresia unei metafore care permitea exacerbarea unei situaţii de criză şi marcarea paroxismului ei. O figură de spirit, o ficţiune a criticii nostalgice şi leneşe, ataşată unei tradiţii literare pe cale de dispariţie, ce refuza orice nouă concepţie în practica literară. Avem imaginea, aproape în oglindă, a disputei, din cam aceeaşi perioadă, de pe teritoriul poeziei americane, între susţinătorii versului liber şi susţinătorii rimei & ritmului. (Versul liber era pentru neoformalistul Robert Frost, cu o metaforă dispreţuitoare, „a juca tenis fără fileu” – iar Charles Wright, „poet al limbajului”, îi răspundea nu mai puţin metaforic: „e mersul pe sârmă fără plasă de siguranţă”. Între timp, Michelangelo Antonioni făcuse filmul Blow-Up, în care se joacă tenis fără minge…) Ultima jumătate a secolului al XX-lea înregistrează numeroase asemenea crize, „morţi cu repetiţie” de ordin cultural. Moartea romanului e numai un episod dintr-o lungă serie, începută mult mai devreme, cu moartea lui Dumnezeu, apoi a picturii, a autorului, a muzicii, a Istoriei, a ideologiilor, a cărţii şi a culturii imprimate. Toate au un sfârşit, anunţat ca o apocalipsă. Dar şi ca etternel retour…
„Dacă romanul moare, ficţiunea poate şi trebuie să renască”, se exprima optimist Marc Chénetier. Da, dar formele în care tot renaşte încep să fie diferite. Ficţiunea verbală devine minoritară în cultura contemporană, care, totuşi, produce şi consumă mereu mai multă ficţiune, cu precădere din domeniul imaginii transmise pe toate căile mijloacelor de comunicare de masă. Ficţiuni, în sensul canonic al termenului, sau jocuri ficţionale sunt reprezentări ale realului în sensul că se constituie în evenimente ca înfăţişări ale altor evenimente. Ontogenetic şi filogenetic, reprezentările ficţionale sunt activităţi ludice şi imaginative esenţiale pentru dezvoltarea sinelui. Deci calea abordată pentru a fi apropriat dispozitivul ficţional pare indiferentă, atâta vreme cât el există. De aici încolo, intră în joc funcţia estetică, imanentă. Pentru aceleaşi conţinuturi, diversitatea de forme poate simplifica sau poate face mai complexă receptarea; mai complexă, y compris mai profundă. Ficţiunea, ca „joc al reprezentărilor”, e o formă de libertate prin finalitatea ludică şi estetică şi prin funcţia de interogare şi recompunere simbolică. Indiferent din ce direcţie am aborda tema ficţiunii artistice, rămâne relevantă definiţia poetică (şi poietică) propusă (povestită) de Henri James: „Casa ficţiunii nu are o singură fereastră, ci milioane, sau chiar un număr incalculabil de ferestre posibile; fiecare dintre ele a fost tăiată sau ar putea fi încă tăiată în vasta faţadă după nevoia de a vedea a fiecărui individ şi după presiunea exercitată de voinţa sa. Aceste deschideri de forme şi de mărimi diverse dau toate înspre scena umană, în punctul în care am putea aştepta de la ele o similitudine a observaţiilor mai mare decât aceea în care ne găsim. Nu sunt ferestre decât în cel mai bun caz, pot fi simple găuri într-un zid fără viaţă, separate, la înălţime; nu sunt uşi cu balamale, deschizându-se direct asupra vieţii. Dar au o caracteristică care le e proprie: fiecăreia dintre ele îi este ataşată o figură cu o pereche de ochi sau cel puţin un telescop care constituie mereu un instrument de observare unic ce garantează persoanei care-l foloseşte o impresie diferită de oricare alta. Această persoană şi vecinii ei contemplă acelaşi spectacol, dar unul vede multe lucruri acolo unde altul vede puţine, unul vede negru unde altul vede alb, unul vede mare acolo unde altul vede mic, unul vede vulgarul acolo unde altul vede rafinamentul etc. Din fericire, nu există mijloc de a spune, pentru o anume pereche de ochi, care fereastră să NU fie deschisă: am zis «din fericire» tocmai din pricina incomensurabilităţii acestui domeniu. Câmpul care se întinde, scena umană, constituie «alegerea subiectului»; deschiderea realizată, fie că e largă sau cu balcon, fie în formă de fantă şi joasă, constituie «forma literară»; dar separat sau împreună, aceasta nu este nimic fără prezenţa unui observator la postul său, fără, altfel spus, conştiinţa artistului. Spuneţi-mi ce e artistul şi vă voi dezvălui CEEA CE ESTE el conştient. Astfel vă voi putea explica imediat libertatea sa nelimitată şi încărcătura sa «morală».” (3)
Romanul, ca orice ficţiune contemporană, pune destul de des problema limitelor ansamblurilor simbolice, a discursului şi a reprezentărilor ce decurg din identitatea obiectelor, a reprezentărilor culturale şi sociale. Această interogare, a ficţiunii literare asupra lumii care ar putea să nu fie ceea ce este, e o apropiere de „disoluţia reperelor certitudinii” în care democraţia se instituie şi se menţine, de necunoscutul şi de nedeterminarea care o caracterizează. Dar, despre disoluţie şi dematerializare, data viitoare…
……………….
(1) l’Âge d’or du roman, Grasset, 1996
(2) Le Siècle de Sartre, Grasset, 2000
(3) Henry James, Portrait of a Lady, Preface, eBooks@Adelaide, The University of Adelaide Library, University of Adelaide, South Australia 5005, 2014
Mircea V. HOMESCU
O PSIHOLOGIE A MINCIUNII… ÎN OM ŞI ÎN LUME
Este sigur că azi cunoştinţele noastre despre lume le datorăm creierului şi anume acelei părţi din el unde se află neuronii contemplatori: grupa a treia de celule nervoase care nu are legătură directă nici cu receptorii, nici cu efectorii, formând creierul impulsiv şi creierul reflexiv; primul se află în talamus, al doilea în scoarţa cerebrală. (Grigore T. Popa, Comunicare la Academia Română, şedinţa din 14 martie 1947)
În chip de debut al opusculului pe care mi-am propus să-l dedic minciunii mărturisesc că n-aş fi îndrăznit să abordez „tema” cu care am „botezat” textul dacă n-aş fi cunoscut opiniile inegalabilei personalităţi care a fost Gr. T. Popa. Alături de Francisc Reiner a creat „anatomia ca ştiinţă a lumii vii” – alias anatomia funcţională – cu care are a se mândri – în lumea medicală mondială – ştiinţa medicală românească. În contextul mizeriei morale cu care bolşevismul maculase spiritualitatea românească încă din 1947, îndrăzneala periculoasă cu care Gr. T. Popa şi-a făcut cunoscute ideile în plenul Academiei Române, despre „boala secolului” în care corifeul moralităţii fără limite, care a fost Gr.T.Popa, a inclus şi minciuna, l-a costat viaţa. În martie 1947 susţine comunicarea, în octombrie 1947 este exclus din învăţământul medical şi din Universitate, în iunie 1948 este îndepărtat din Academia Română, iar în iulie 1948 este… „făcut să moară”. Nici azi nu sunt elucidate condiţiile exacte în care a decedat (?!) savantul, literatul şi muzicianul care a fost profesorul de anatomie umană Gr.T.Popa. Sfinte vor rămâne pentru mine, şi pentru orice om cu omenie şi intelect în persoana lui, cuvintele celui din a cărui gigantică cultură m-am hrănit… cu ceea ce a putut să răzbată până la mine, printre „gratiile” denigratoare ale socialismului bolşevic din România acelor ani grei şi negri:
„Fără o cunoaştere adâncă a creierului, nimeni nu ar trebui să se încumete a dirigui societatea; sau altfel spus: nimeni dintre cei ce au un rol în conducere, în orice ramură socială sau politică, nu ar trebui să fie lipsiţi de această cunoştinţă. Într-o vreme, la Atena sau Roma, conducătorul trebuia să cunoască bine poezia şi atletismul. În timpul Renaşterii trebuia să cunoască, tot aşa de bine, logica, gramatica şi filozofia”.
Azi mă întreb eu – ce anume cunosc în profunzime cei ce conduc (spre ce?). Iar drept consecinţă firească nu trebuie să ne mai mire haosul direcţional al călătoriei pe drumul acestei tranziţii care pare a nu mai avea sfârşit. Că politica în sine este o imensă minciună şi o ruşinoasă hoţie, este o realitate pe care o impune atât viaţa politică de la noi, dar şi de aiurea, din lumea întreagă… fără nici o excepţie… fie „democraţie”, fie dictatură. Important este să ştim acest crud adevăr şi să-i acordăm aprecierea cuvenită, fără a mai spera în vreo viitoare moralizare a ei, imposibilă după cum o dovedeşte istoria lumii. Mai grav ca orice este faptul că luând pildă de la „cei de sus” (din fruntea bucatelor!) am ajuns să ne minţim şi să ne furăm între noi, iar culmea degradării este că ne minţim pe noi înşine şi ne sărăcim în demnitate şi respect de sine, într-o măsură altădată inimaginabilă. Adevărul şi minciuna coexistă în lume dintru începuturi, cu precizarea că minciuna este creaţia omului, a minţii lui, alunecată pe panta decăderii. Animalele nu mint, mimetismul fiind la ele armă de apărare, nu intenţie r e a , iniţială. În tratatul său de psihologie a animalelor, Mihai Beniuc, pe care cea mai mare parte dintre noi îl ştim doar ca poet (deşi el era profesor universitar de psihologie a animalelor) susţine acest adevăr care… ridică moralitatea animalelor mai presus decât cea a omului. Există o relaţie surprinzătoare între minciună, reflecţie, raţiune şi meditaţie, oricât ar părea de bizară această conjunctură condiţională. Să fi fost cândva minciuna, pentru om, armă de apărare cum este la animale? Sau doar o slăbiciune a inteligenţei? Nu putem stabili azi nimic pe acest teren. Chiar Decalogul lui Moise – din Biblie – ne îndeamnă să nu minţim, dar noi încălcăm porunca chiar din timpii precedenţi primirii Decalogului; din vremea păcatului protopărinţilor stirpei omeneşti, Adam şi Eva. Ne minţim între noi, într-o ţară anume; dar şi în afara ţării… între state. Din asemenea „necesităţi” (vezi Alvin Plantinga, „Natura necesităţii”) a apărut diplomaţia, nimic altceva decât instituţia, cu minim două feţe, a minciunii oficioase şi… oficiale, convenţional acceptată ca atare… fără nici o jenă. Presa din precedentele două secole, iar azi întregul complex mass media, contribuie cu entuziasm la oficializarea minciunii, injuriei şi lipsei de demnitate şi respect. Aceleaşi „merite” se cuvin atribuite şi rapidităţii călătorilor dintr-un continent în altul, iar odată cu oamenii „călătoresc” şi minciunile… poate chiar mai rapid decât ei.
Politica secolului XX a depăşit însă orice limită a lipsei de respect faţă de adevăr şi a practicării minciunii pentru acoperirea celor mai abominabile crime şi nedreptăţi sociale. Lenin, Stalin, Hitler, Beria, Polpot, inclusiv Nicolski si Drăghici de la noi, dar şi Drăghicii polonezilor, germanilor, ungurilor, bulgarilor şi albanezilor, sau genocidul anti-armean din 1919 – 1920, sau violenţa atitudinii turcilor împotriva kurzilor, conflictul interminabil (atenţie: interminabil decât printr-o confruntare inimaginabil de sângeroasă, în care islamismul îşi face proba tăriei celor 1.330.000.000 de adepţi câţi sunt în anul 2000, faţă de 600.000.000 câţi erau în urmă cu doar 30 de ani) dintre palestinieni şi evrei, violenţele din America Latină şi din zonele centrale ale Africii şi chiar din China…cea atât de necunoscută azi ca şi acum cinci sau şase secole, mizeria de neînchipuit din India, etc., etc., toate acestea sunt f r u c t e l e care au rodit pe copacul minciunii, destinată să acopere nişte ruşini imposibil de conceput. Nu mă pot opri să nu rămân stupefiat citând părerea lui Gr. T. Popa, aflată în comunicarea din martie 1947, pentru care a şi murit:
„S-a ajuns să se mintă cosmic pe plan geografic şi geologic, nu numai pe terenul mobil al istoriei şi sociologiei”
Azi când se cotropeşte o ţară, sau un popor, se zice că este eliberată şi că acel popor mulţumeşte cotropitorului pentru „generozitate”. Aici a ajuns minciuna cu mutilarea adevărului, încât a modificat şi semantica firească a cuvintelor. Justiţia, poliţia, nu sunt de loc străine de fenomene similare şi de practici ruşinoase de acelaşi calibru. Alături de minciună, şi izvorând chiar din ea, mituirea se extinde în întregul sistem relaţional om-om şi om-instituţie. Este înfiorător să asişti cum zici că învingi…când mănânci bătaie, să acuzi pe altul de atrocităţile pe care tu le comiţi şi să te proclami generos când tu jefuieşti; iată cruzimea şi sfidarea inimaginabilă a prezentului pe care-l trăim, îl acceptăm şi-l preferăm altor opţiuni demne. De ce aşa ceva? Fiindcă omul, sub imperiul fricii şi dictaturii, inclusiv al schingiuirii, îşi ascunde rezervele conştiinţei şi pactizează cu minciuna şi crima. Nu toţi oamenii pot să fie eroi şi martiri, mai ales când eroismul – strivit sub confuzia minciunii oficioase – devine inutil. Atunci oamenii recurg la măşti şi se mint reciproc chiar pe ei înşişi. Noi am trăit în România – din 1944 şi până în 1989 – o atare conjunctură… şi nici acum, în 2006, nu ne-am dezbărat de anumite „tentaţii” nedemne. Avea dreptate Lenin, în 1918, când zicea că „ o ideologie nu dispare decât odată cu ultimul individ care a trăit-o”. Iar între noi sunt încă destui care au dus-o bine în anii „roşii”.
Neurologic vorbind. Minciuna se „traduce” în creier printr-o dublă reprezentare: una a realităţii, alta a ficţiunii/contrafacerii, între care spiritul se căzneşte să aleagă calea convenabilă. Şi asta pentru că există două realităţi: una absolută, despre care nu ştim nimic în esenţă, şi alta, realitatea noastră relativă, construită de simţuri, de către fiecare dintre noi, cu „nuanţele” noastre individuale. Dacă în acest ansamblu introducem „concepte fără obiect” (minciuni!) provocăm o confuzie funestă, rătăcitoare a minţii şi alienantă a fiinţei umane. Deoarece omul se verifică/evaluează prin alţii, conturarea adevărului fiind foarte dificilă, pentru aşa ceva creându-se limpezime în raţionamente… nu ceaţă intelectuală. Oricât de bine s-ar ascunde la început, cu vremea minciună tulbură modul de conduită al individului, care devine misterios şi confuz. Cu multă vreme în urmă, Roux a dovedit că, în adâncul structurii cugetului omenesc, funcţionează un mecanism de… auto-minciună, minciuna fiind o forţă deformatoare şi ei i se supune – adesea – însuşi intelectul uman. Dacă forţa vindecătoare a naturii, de care vorbea Hipocrate, nu este alterată sau diminuată, ea va reface gândirea şi va izgoni, din om, minciuna; numai că trezirea la adevăr poate avea efecte neplăcute pentru fostul mincinos. Poate că din nişte motive similare ne este atât de greu să ne despărţim de năravul minciunii.
Ce rezultă din ceea ce am sintetizat până acum? Să fie limpede că minciuna rămâne un act psiho-social plurivoc, ontic, gnostic, axiologic, social şi moral. Este o opţiune nonconformistă, o abatere deliberată – deci conştientă – de la sistemul social de corespondenţe admise între realitate şi ficţiune voit-contrarie. Aşa o vede Sutter şi de ce n-am fi şi noi de acord cu el? Se află departe de instincte, care nu mint niciodată, ci dirijează omul pe direcţii pragmatice, salvatoare. Ontic vorbind, minciuna este iluzorie – reală sau necesară – iar viaţa confirmă aserţiunea. Pe plan gnostic, minciuna versus adevărul se dovedeşte a fi fecundă… adesea. Axiologic, evaluarea minciunii se face din perspectivă istorică în raport cu morala, estetica şi „gustul” dominant al epocii. Sociologic, se are în vedere comunicarea reală dintre grupuri (macro sau micro). Mai dificilă este evaluarea psihologică a minciunii, fiindcă trebuie identificat complexul cauzal al personalităţii care minte, vârsta şi normalitatea sau anormalitatea mincinosului. În general vorbind copilul este un pseudo-mincinos cu grad redus de responsabilitate. Atenţie însă la riscul ca „gestul” minciunii să nu se prelungească şi în adolescenţă, când finalitatea minciunii poate avea „alte” consecinţe. Adolescentul, tânărul şi adultul mint din cauza unei carenţe afective, sau datorită refuzului de a se integra în realitate. Alteori minciuna este semnul unei disarmonii în dezvoltarea personalităţii. Nu intră în conul de interpretare problema minciunii personalităţii psihopatice sau psihologice, ambele iresponsabile ca intenţie, sau ca mod de „derulare” a actului mincinos. La adultul normal minciuna este un fenomen cu pondere şi frecvenţă variabilă, dar… în vertiginoasă creştere, mai ales în secolul care se va încheia în curând. Ea îmbracă forme benigne – minciuna convenţională – sau maligne – frauda, trădarea şi chiar crima. La adult minciuna e greu de depistat, fiindcă influenţa ambiantului negativ îl… „specializează” pe mincinos, în perspectiva ascunderii faptei pătimaşe, cu tot mai mult succes. Reeducarea, care ar trebui să urmeze depistării patimei… nu este eficace, precum ar trebui… poate fiindcă nici nu se doreşte cu sinceritate. Nici justiţia, nici locurile de penitenţă/puşcăriile nu sunt la înălţimea nevoilor reale de remodelare conceptuală şi morală. Indiscutabil este faptul că a înţelege de ce minte adultul rămâne adesea o enigmă. În contextul acestui „fin de siècle” ar trebui să ne întrebăm, cu mai multă îndrăzneală: oare de ce n-ar minţi omul, dacă trăieşte în minciună, imoralitate, alienare, fraudă (hoţie) şi crimă? O clipă, doar, aş cere permisiunea cititorului de a-i irosi timpul referindu-mă la un tip „modern” de minciună: minciuna nevroticului. Ea este – involuntar – insolentă, greu credibilă, adesea inutilă, gratuită ca „beneficiu” real, cu finalitate dubioasă, deci… greu explicabilă. Înţelegând nevroticul îi vom înţelege şi „tentaţia” de a minţi gratuit, fără să ne mai deranjeze conduita lui în ansamblu. În continuare să încercăm să circulăm, împreună cu minciuna prin lume, pe pământ.
Mincinos priceput ar fi acela care ar face ca un dram de minciună să străbată o lume întreagă; performanţa nu-i deloc rară în zilele noastre, cu ajutorul mass-media de care ne bucurăm cu generozitate.
Judecaţi-l singuri pe Eminescu şi faceţi – sau nu – precum zice el că ar fi fost în stare să procedeze. Nu omiteţi însă evaluarea modului în care… şi-a sfârşit existenţa. „Dacă lumea ar pieri, iar eu aş putea s-o salvez… spunând o minciună… n-aş minţi, ci aş lăsa-o să piară”. În atare condiţii pare firesc de ce Veronica Micle, Doamna Remnitz, şi alte doamne şi „domniţe”, l-au „ocolit”, pe nefericitul poet, care pe stânga, care pe dreapta, cu toate Odele, Epigonii, Scrisorile şi Luceferii cu care acesta le-a asaltat pe ele, şi prin ele… pe noi. Şi trebuie totuşi să acceptăm că Eminescu, în primul rând pe el s-a minţit, într-un mod deplorabil, în comparaţie cu gratuitatea opţiunii de a sacrifica lumea… versus o banală minciună… salvatoare.
Deosebirea dintre o minciună şi o pisică constă în aceea că pisica are nouă vieţi (crede lumea!?), iar minciuna este veşnică, precum se dovedeşte… prin tot ce păţim noi în întreaga viaţă.
Cele mai crude minciuni se rostesc în tăcere. Ceasuri şi zile întregi poţi tăcea, fiind în tot acest timp un individ neloial, josnic şi calomniator-injurios. Aveţi dubii?
Cât de mult poate câştiga, în viaţă, o aşa-zisă celebritate… printr-o banală caricatură (minciună vizualizată!) convenţional acceptată, fiindcă e doar „gustată”.
Atât îi place omului să mintă şi să fie minţit, încât ajunge în pragul nebuniei când nu mai poate minţi şi când nu-l mai minte nimeni. Am întâlnit asemenea specimene deplorabile, gata sa facă pasul în şeolul demenţei… în lipsa minciunii oferite, sau a minciunii pe care n-au cui s-o mai „servească”, devenită cu vremea sursa fericirii lor.
Mitomania este pentru mulţi dintre noi unicul mijloc de a nega viaţa, căreia nu-i mai putem face faţă cu luciditate şi răspundere.
Sunt situaţii când o minciună isteaţă valorează cât un sac de adevăr… stupid. Da, da, există şi adevăruri stupide. Nu le căutaţi în mod special; vă apar în viaţă când nici nu vă aşteptaţi.
În medicină şi în avocatură minciuna poate deveni o virtute; dar nu pentru multă vreme, ci doar pentru atâta timp cât poate folosi… fără să dăuneze. Vivat Einstein şi relativitatea, extrapolată în moralitate.
Diplomatul minte pe punga ţării; bancherul pe punga poporului; politicianul minte pe punga ambilor păgubiţi, de mai înainte… în mod neruşinat însă, adică sfidând pe faţă.
O minciună poate prăbuşi o încredere de o viaţă; şi e păcat să fie aşa, fiindcă o minciună o inventezi într-o clipă, pe câtă vreme încrederea n-o capeţi – uneori – nici măcar într-o viaţă.
Doar un suflet meschin poate crede în minciuni, adesea doar ca să ieşi dint-o încurcătură în care tot meschinăria te-a băgat.
Ticăloşia şi minciuna încep şi sfârşesc împreună; dacă se termină cumva… înainte ca ticălosul să moară.
Să nu minţi…este cea mai încălcată dintre „poruncile” demne şi moral-umane.
Caracterele liliputane sunt convinse că minciuna lor este comună şi celor cu care convieţuiesc… într-un liliputanism caricatural.
Din tot ce face omul, minciuna este răul cel mai lesne de înfăptuit, dar şi de… ascuns, care – în imens de multe ocazii – devine o virtute eroică. Doar un… Voltaire punte să gândească şi să scrie aşa ceva.
Nimic precum minciuna nu se află, nu s-a aflat şi nici nu se va afla – ca statut de impertinentă supremaţie – în toate epocile istorice, în toate formele sociale, în toate îndeletnicirile, în toate năzuinţele, în toate culturile şi civilizaţiile lumii, în toate gândurile şi sentimentele omenirii. De ce oare? Poate fiindcă minciuna a fost şi rămâne… un fost sau viitor adevăr; dacă nu „în sine”, sigur că prin supravieţuire vis à vis de toate cataclismele şi nenorocirile prin care a trecut lume. Asta e părerea mea după şase decenii de viaţă pe care-i port în „raniţa” existenţei, decenii în care – împreună cu Terenţiu – îmi permit să pretind că: HOMO SUM; HUMANI NIL A ME ALIENUM PUTO … ceea ce în traducere liberă ar putea însemna că NICI O PROSTIE OMENEASCĂ NU M-A OCOLIT, DAR NICI N-AM OCOLIT-O!
Şi în aceeaşi „frecvenţă” de trăire aş mai putea să mărturisesc cititorului că viaţa m-a învăţat să consider minciuna – fără a-i hiperboliza indignitatea – ca fiind: un vis necurat prins asupra faptului. Dacă n-aş fi acordat unor texte, care au avut asupra mea o influenţă excepţională… sute şi sute de ore de lectură repetată, poate n-aş fi fost atât de „tolerant” faţă de minciuna cea de toate zilele a existenţei noastre… mai mult sau mai puţin ticăloasă. Care sunt „textele”? 1. Fragmentul din Karamazovii lui Dostoievski, convenţional numit „marele inchizitor”. 2. Fragmentul din „Romanul lui Iisus” de A. Dumas, denumit chiar de autor „trei ceasuri de ispitire”. Câte nopţi de meditaţie şi „comentarii” pe text nu mi-au produs aceste lecturi! Şi nici măcar nu mi-am răspuns mie… care, de către care – dintre cei doi romancieri contemporani – s-au influenţat în similitudinea întrebărilor lansate?! Lectura paralelă a celor două texte oferă satisfacţii sufleteşti greu de întâlnit în alte pagini similare. M-am mai întrebat – cel puţin de câteva sute de ori, de-a lungul anilor: oare ce m-aş fi făcut, în 45 de ani de bolşevizare pe care i-am trăit, fără cârja morală, inegalabilă, a acestor două texte în care mi-am îngropat suferinţele sufletului, chinuit de tot ce a trebuit să fac… contra mea şi contra altora, în toţi aceşti ani blestemaţi? Poate că vreodată mă va ajuta Dumnezeu să reuşesc să formulez tot ce simt când revin la cele două fragmente amintite. Încă nu găsesc în mine resursa ideatică de a putea aşterne, pe hârtie, ceea ce pluteşte proteic în mine şi proteicele trăiri în care plutesc eu, à propos de adevăr, minciună, Dumnezeu, om, păcat, bine, rău, frumos.
Minciuna şi talentul/valoarea stârnesc invidie şi ură în semenii noştri. Minciuna mai lent, talentul mai violent. De aceea oamenii mint mai des şi invidiază… mai discret.
Minciuna este pedeapsa fericirii. Este o ruşine dacă reuşeşti ceva, şi înseamnă… moarte dacă dai greş.
Oare de ce adevărul n-ar putea să fie o minciună isteţ „redactată”, care a biruit credulitatea – sau ignoranţa – omenească?!
O minciună o cere neapărat şi pe doua, care să o „justifice” pe prima.
Adevărul este mărginit spaţial şi limitat în timp, în timp ce minciuna e veşnică şi ubiquitară.
Pot nega adevărul fără să-l murdăresc, iar minciuna o pot folosi fără să mă murdărească… afară de politică, în care te umpli de… merde (franţuzeşte!)… din cap şi până în picioare; ceea ce – se pare – că şi căutăm din moment ce nu ne ajunge oprobriul implicării în politică, ci îl hiperbolizăm adăugând şi minciuna. Oare o fi şi la alţii, ca la noi în România? Reţineţi că n-am zis… ca la noi, la români!
A eluda/escamota nu echivalează cu a elucida; chiar şi în aria minciunii şi adevărului. Poate fiindcă sublimul adevărului e uneori discutabil; al minciunii… totdeauna profitabil, deci… preferabil.
Nu poţi separa minciuna de adevăr, fiindcă minciuna implică – obligatoriu – tăgăduirea adevărului.
Minciuna este insaţiabilă. După ce îi „mănâncă” pe cei pe care-i compromite, îl devorează şi pe mincinos.
Cum ar putea să existe minciună absolută – dar şi adevăr absolut – câtă vreme conceptul de absolut a fost creat de însăşi mintea omenească… în limitele în care aceasta poate făuri absolutul?!
Dacă suferi de patima minciunii, ai nevoie de o memorie viguroasă şi fidelă; altfel te demaşti singur, în timp.
Dacă ne-ar copleşi adevărul şi minciuna – în exclusivitate – fără „intermediari”, am trăi doar cu conceptele de infinit, veşnicie şi neant. Ar fi bine? Ar fi rău? Până una, alta, e bine că este aşa cum este… şi nu cum ar putea să fie!
Adevărul care se cere demonstrat ascunde în el „o ţâră” de minciună. Care nu „strică” totdeauna, ci poate să fie utilă, fiindcă ne aruncă în îndoială şi, de aici, în judecată prevăzătoare.
Este mai util ca, bazat pe un adevăr nesigur, să învingi o minciună… sigură; decât invers.
Capcana minciunii constă în a fi refuzată… chiar şi când conţine un pic de adevăr; poate fiindcă mincinosul care minte… credibil, este acela care a trecut, o viaţă întreagă, drept un om cinstit. Încurcate sunt „căile” Domnului, în viaţă şi printre oameni.
Una-i minciuna care te apără pe tine şi alta e minciuna folosită contra altuia.
Mincinosul este ca şi falsificatorul de bani. La început surprinde şi chiar uluieşte, iar în final este demascat şi repudiat.
Să fie oare adevărat că adevărul nu e decât o minciună care – în final – a biruit opinia publică?!
Cele mai penibile minciuni sunt cele care se apropie foarte mult de adevăr.
Dragostea de adevăr nu e totuna cu fuga de minciună. Şi e imprudent să le confunzi, deşi adesea minciuna îţi oferă… ceea ce adevărul tergiversează, poate în mod nedrept.
Urcuşul spre piscul adevărului e greu – chiar foarte greu – motiv pentru care e bine să-l parcurgi călare pe un cărăuş patruped… fie el chiar şi „măgarul” minciunii… „ad-hoc”.
Dacă te opui minciunilor epocii tale, rămâi solitar; dacă le adopţi cu entuziasm şi frenezie… nu e spre cinstea ta, cea ideală… deci intangibilă.
Dacă corifeii adevărului nu s-ar înşela adesea, cei ai minciunii ar trebui să intre în disperare; ceea ce nu se întâmplă decât pe ici, pe acolo.
Nu sunt puţine adevăruri care încep ca erezii, trăiesc ca superstiţii şi mor ca minciuni. Şi adevăruri când mai sunt dacă „traseul” le este atât de incert?
Inteligentului îi e greu să mintă fără să se demaşte, la un moment dat; şi ne mai mirăm că „intelighenţia” este atât de fragilă. Să fie de vină faptul că drumul spre adevăr trece… prin eroare, iar drumul spre minciună… prin ambiguitate? Sau faptul că pentru omul inteligent minciuna e un mare efort; acela de a-şi învinge demnitatea, versus avantajele minciunii.
Minciuna nu răpeşte nimic adevărului, precum noaptea nu ia nimic din lumina zilei. Dar asta merge à propos de indivizii încărcaţi cu moralitate; pentru gloată seamănă cu o invitaţie perfidă la minciună.
Minciuna premeditată este problemă de caracter, nu de circumstanţă.
Nu-ţi făuri vorbele tale pe nicovala minciunii, fiindcă pedeapsa mincinosului nu constă în neputinţa de a fi crezut de cei din jur, ci în aceea că… el nu poate crede pe nimeni.
Rostind un adevăr, nu e nici o nenorocire dacă uiţi la un moment dat ce ai zis: când minţi trebuie să ţii minte totul, fiindcă altfel cazi în haznaua construcţiei mincinoase.
Mincinosul rareori îmbătrâneşte ca mincinos. La un moment dat se divulgă sau este demascat. De aceea se zice că pâinea mincinosului e dulce la început, apoi lasă în gură un gust amar.
Unii cred că minciuna are picioare scurte; alţii… că n-ar avea deloc.
Arată-mi un mincinos şi-ţi voi arăta un hoţ.
Minciunile plăcute, odată semănate… cresc în brazdă şi în snop. Dar, deşi „înfloresc”, nu rodesc niciodată.
Curios lucru: mincinosul nu e specimenul care să ştie să înşele; adesea minciuna este „primită” din jenă, dar nu totdeauna este şi acceptată, crezută adică.
Cineva asemăna minciuna cu nisipul. Plăcut când te culci pe el şi neplăcut când te ridici de pe el.
Gura mincinoasă nu „pricepe” minciuna, aşa cum aceeaşi gură nu „pricepe” în mod special saliva… versus apa.
Zicea un filozof că în oceanul minciunii nu se află decât peşti…morţi. Ar fi bine dacă ar fi aşa! Iar un altul zicea că minciuna îţi oferă prânzul, nu şi cina.
Uzând de o minciună poţi ajunge departe; dar, în nici un caz, nu te mai poţi întoarce… de unde ai plecat.
Nu se minte niciodată mai mult decât înainte de alegeri, în timpul războaielor şi după o vânătoare.
Omul de rând nu minte, ci se înşeală; nu spune niciodată adevărul, ci i se pare că-l spune; minciuna pentru el nu e minciună, ci un fel de „surprindere” spirituală(?!).
Femeile şi medicii sunt singurii – pe lume – care ştiu câtă minciună trebuie, ca să faci un om… fericit.
Fără minciuni adevărul ar pieri de plictiseală şi de disperare: depinde totuşi de minciună.
Se pare că o minciună, elegant rostită, ar fi de preferat unui adevăr… grosolan servit auditoriului.
Când mincinosul „scapă” un adevăr din gură, suferă în pragul îmbolnăvirii mortale.
Nici somn lung fără visuri, nici vorbă lungă… fără nici o minciună, măcar. Să dea – oare – minciuna, farmec, vorbăriei excesiv de serioasă, sobră şi solemnă chiar?
Se credea cândva că mincinos pe mincinos, nu se poate păcăli. În zilele noastre apoftegma, sigur, nu mai este „valabilă”; priviţi derularea activităţilor politice şi bancare din România, dar şi din restul (n-am zis…râsul) lumii şi veţi trage singuri concluzia.
Cine spune că n-a minţit niciodată… minte „de două ori” mai mult ca mincinosul „cinstit” care nu-şi neagă năravul… niciodată gratuit, totdeauna cu un scop profitabil. Cine minte fără scop este măcar prost, dacă nu nebun de-a binelea.
Blaga zicea că minciuna este „vacanţa adevărului” Şi bine zicea, fiindcă vine o vreme când ţi se cam acreşte rostind adevăruri pe care nimeni „nu-ţi dă” nimic… dacă nu te şi ia – cumva – în râs. Şi atunci cui prodest să tot predici „în pustiu”, adevăruri de care nu are nimeni nevoie? Şi asta fiindcă „am împuţit” lumea cu pseudo-adevărul că „omul se autoevaluează prin altul/alţii”! Azi, cel puţin, pare să fie o aberaţie, deoarece prea puţin ne mai interesează părerea altora despre… hoţiile noastre, reale sau doar „spirituale”.
Ci-că nici o minciună nu trăieşte veşnic. Nici nu trebuie, decât… atât cât îi e necesar mincinosului. Când „conturile” profitului s-au încheiat… ducă-se aiurea, la alţii.
Unora le-ar fi frică să mintă; de cine? De Dumnezeu, de oameni? Şi-apoi frica este inutilă, fiindcă de cele mai multe ori adevărul, „în contul” căruia se minte, se cunoaşte din însuşi momentul minciunii rostite. Şi atunci de ce minţim? Fiindcă se câştigă – măcar timp, dacă nu altceva, minţind. Să derive aceste explicaţii din… Edmond Rostand (Cyrano de Bergerac): „Bretteurs et menteurs vergogne/ Ces sont les cadets de Gascogne!”.
Minciuna are un sâmbure care rodeşte în orice fel de sol ar fi însămânţat. Că fructul ei este, uneori, amar (?!)… asta e chestiune de gust; iar.. „de gustibus…” se ştie cum şi de ce optează omenirea, nu de ieri, sau de azi.
Exagerarea nu e soră, ci doar verişoară… cu minciuna; ceea ce nu contează prea mult, atunci când se constată că ambele umbresc adevărul, dacă nu-l înăbuşă cu desăvârşire.
Ci-că o singură minciună ar putea compromite toată reputaţia unui individ… cândva onest. Ei şi? Dacă buzunarele acestuia se „garnisesc” substanţial, mai contează reputaţia pe care nici n-o mănânci, nici nu te îmbraci cu ea şi nu faci vile.
Cândva omul cinstit se „căznea” să mintă şi avea dureri cumplite… în regiunea sufletului, cum zicea mai anţărţ o piesă de muzică uşoară (nu totdeauna şi uşuratică, ca azi!). Azi te chinuieşti să rosteşti adevărul … fără să-ţi pară rău că ai fost fraier (neacademic, dar real).
Scrie undeva (dacă nu mă înşel chiar şi în Biblie) că „libertatea înseamnă… a nu trebui să minţi”. Nu contest că ar fi aşa; dar unde, în această lume a noastră? Şi apoi unde se ascunde acea libertate care… recompensează adevărul şi cinstea? Am întâlnit – în cariera mea – sute şi mii de oameni care au făcut ani cumpliţi de temniţă (Canal, Aiud, Rm. Sărat, Sighet, Gherla, etc.) şi muncă ucigătoare, pentru motive de adevăr rostit aiurea, în timp ce minciuna te face „important” (mare era unul singur, fie Gh. Dej, fie Ceauşescu) şi destul de „avut” ca să „merite” să minţi.
Nici o pledoarie/argumentaţie nu e mai vehementă – dar şi mai convingătoare! – decât cea care apără o minciună. Cinstea, zice-se, s-ar apăra singură. Doamne, blestemate zile am ajuns să trăim: să trebuiască să fie apărată… cinstea, versus minciuna şi necinstea pe care o reprezintă cu prea mult succes.
Rareori – în viaţă – minţim ca să facem… un bine, cuiva (deşi rarissim se mai întâmplă şi astfel), fiindcă de cele mai multe ori minţim ca să întărim o răutate. Aveţi dubii? Ascultaţi doar „perlele” rostite în Parlament şi „gogoşile” puse în circulaţie de guvern.
Pentru a corecta o greşeală sunt mai multe posibilităţi, între care şi… minciuna; fără a fi cea mai potrivită, ea este totuşi cea mai comodă şi mai ieftină… din multe puncte de vedere. Iată că din nou trebuie să fac trimitere la …”de gustibus etc.”
Nu are un suflet sănătos cel ce – în conştiinţa lui – nu are scârbă de minciună. Dar mai pretinde azi cineva că e sănătos moralmente, în această lume „bolnavă de ea însăşi”, adică de… propria-i decădere?
De câte ori în viaţă n-am preferat o laudă mincinoasă, unei critici sincere? Hai, vociferaţi-mi răspunsul!
O strategie contra minciunii: când cineva te minte, fă-te că-l crezi; astfel el devine tot mai îndrăzneţ şi mai imprudent şi sfârşeşte prin a se demasca.
Minciuna – ca şi uleiul în apă – pluteşte la suprafaţa adevărului, sufocându-l adesea, fiindcă-i „ia faţa!”.
V. Eftimiu vedea în minciună o armă defensivă contra indiscreţiei. Poate, dar totuşi rămâne o armă a slăbiciunii.
De ce – oare – mincinosul n-ar fi şi un… risipitor de jurăminte false.
Nimic nu-i mai periculos decât un pic de minciună amestecată cu un pic de adevăr. Te vei trudi, să le desparţi, până când…nu-ţi va mai folosi, la nimic, separarea.
Arabii cred că minciuna ar fi un fel de pâine – dulce la început – care lasă, celui ce o mănâncă, gura plină de nisip. Poate că aşa era pe vremea lui Averoe şi Maimonide; azi, însă, ceva mă face să cred că şi arabii s-au contemporaneizat/europenizat şi… mint pe rupte, ca noi toţi, dacă nu în competiţie cu noi?!
Vis à vis de caracterul omului, minciuna ar putea să fie… un apus de soare care face vizibile unele detalii/slăbiciuni, greu depistabile în plinul luminii de amiază.
Se credea cândva că minciuna ar fi secretul supravieţuirii celor slabi şi politica victorioasă a celor puternici. Aşa pare să fie, din moment ce, până azi, apoftegma îşi păstrează valabilitatea.
Şi ce altceva – încă – ar mai putea să fie minciuna în contextul în care este sau nu de vreun folos, ţie, mie sau cuiva. Dacă acceptăm că pe lume toate ar fi fost făcute de Dumnezeu, dar mai apoi ar fi adăugat şi diavolul „contribuţia” lui la patrimoniul de făcături aflate azi pe lume, cu plăcere sau cu scârbă se cade a accepta şi minciuna şi s-o folosim sau nu, după inspiraţie şi mai puţin după raţiune.
