Propoziții pretențioase – Agorale
Ce–mi mai place să mă vait. Dar mă agățași și mă agitași, dragă meserie, până la epuizare. Cum mă simt bunăoară acușica: rupt!
A dat un soare…. Ca-n ziua când ne-am cocoțat…. Da’ nici noi nu mai știm unde. Căutam, căutam, cu niciun rezultat pozitiv. Și-am început să întreb, să reiau străzile, localitățile și oamenii la rând. Mai bine de un sfert de oră se golise memoria, pe drumul de întoarcere de la Rușețu. Ieri. Probabil zdruncinat, dandanacheian, sau doar speriat că ne așteaptă o ultimă treime plină de șanțurile neacoperite din sectorul Bălăceanu-Valea Râmnicului. A debutat cu o confuzie, corectată, în două secunde și cu fixarea unei relevanțe pierdute. Casa din dreapta fostului magazin, locul fixat ca stație principală de transport rural, pe sensul dinspre Râmnic, ne-a condus la măsurătoarea celei din fața marketului sătesc, pe colț, în stația de autobuze pe sensul spre oraș. Deci fusesem și eu la bătut de tablă, la vreun an după lucrarea de la Gâtleajă, montasem și jgheaburile, și burlanele. Chiar așa, din fuga automobilistică a lui Nae, tot se cunoștea ,,mâna” noastră, emblematicele seuri, cu două elemente conice în partea finală de curgere. La ieșirea comunei-sat am început să contabilizez fără succes lucrările anului trecut, 2021. Și, fir-ar mama lui de nemernic, nu voia să se deconspire, în afară de lucrarea de lângă Penny, întâiul, nimic, nimic. De unde pornise reconfigurarea traseului temporal: de la cele 260 de foi de tablă, cumpărate pe prețul vechi, imediat după prima scumpire, de la naiba cu cărți. De la București. Peste o săptămână se împlinește un an. Tablă pentru care am plătit… cu neliniște și bani pe care i-am recuperat în câteva luni, fiindcă n-am fost niciodată bun de samsar. Kilometrul și zecile de agățări de o firavă amintire. La ,,câinii fericiți” ajunsesem, clar și la mama Violetei ne încercasem talentele. Alții? Se scurseseră patru kilometri, plini de hârtoapele drumarilor, exact cum le lăsasem în urmă dimineață. Intrasem în…. O spun cu voce… răgușită: ,,Nu știu voi în ce localitate ați intrat, eu sigur sunt în Socariciu. Ați rămas fiecare cu câte o denumire. Hai, care ia Lanurile, care Fleva?”. ,,A-nceput să aiureze ăsta mare!”, transmite Nae către Cristi, ,,Dacă nu-și aduce aminte, ne ia la mișto!”. ,,La Dăscălești ați fost numai voi doi.”, ,,Și tu n-ai venit deloc?”, ,,Bă Nae, stai mai prost ca mine cu reținutul. Doar la măsurătoare am participat.”, ,,Și după?”, ,,La Veșcă s-a vopsit. Tot la evaluare am participat, pentru schimbatul tablei de pe ultima porțiune rămasă veche, dar după n-am mai călcat.”. Așa-i, când vrei să se îmbulzească coincidențele, ieși prin târg și… ia un Rebus Flacăra de vizavi de muzeu, trebuie să-ți iasă în cale, ba mai mult, să devii ținta de moment a manierei șăgalnice a domnului profesor, gata să încaseze plata publicației în numele vânzătoarei, Nina. Mi-a apucat cei cincizeci de lei cu o dexteritate, mai ceva ca a noastră de a tăia tabla…. ,,La Fănel.”, ,,Lasă aia Nae, a fost după ce a murit mama. A, la cumnatul lui Romică, jgheaburile!”. N-am zis Zamfirești, chiar la câteva zile după tragica pierdere. Îmi stătea pe buze când furia informației a dat pe dinafară. ,,Cimentul, bă, de la Plevna. Și gardul.”, ,,Garajul.”, ,,Da, mă Nae. D-am făcut și p-ăl de la Râmnic, vreo șapte zile…”.
