Spații culturale nr. 37 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Politică şi literatură

Legătura dintre politică şi literatură este departe de a fi un subiect nou în cultura patriei. Încă din străvechimea scrisului românesc, primim lecţii despre influenţa reciprocă pe care şi-au exercitat-o cele două domenii care, în treacăt şi cu sinceritate fie spus, ar trebui să fie ca două drepte paralele şi să se întâlnească la plus ori minus infinit. Din păcate, suntem fiinţe sociale şi, prin urmare, politice, atâta vreme cât formăm grupuri ce interacţionează între ele; dacă la începuturile umanităţii lucrurile erau simple, confruntările (de tip tribal) vizând nevoile primare (hrană, apă curată, somn liniştit etc.), pe măsură ce secolele s-au adunat secolelor şi mileniile mileniilor, confruntările au devenit sofisticate, presupunând ideologie, strategii, tehnici de manipulare şi subordonare, de impunere a convingerilor proprii şi câte şi mai câte alte nevoi şi belele. Politica n-a apărut din neant, ci, folosindu-se de incapacitatea celor mulţi şi naivi de a avea o gândire prospectivă, a devenit, pas cu pas, ştiinţă: o ştiinţă a guvernării, pusă în practică şi menită să beneficieze de contextul social-istoric în veşnică şi profitabilă schimbare.
Când au apărut poeţii/prozatorii/cărturarii cu nume vrednic de ţinut minte, politica era deja stăpână peste tot, nimeni nu se gândea că este o anomalie a naturii, un fel de balaur cu mii de capete, demn să fie înfruntat, nu slăvit şi adorat. Dar poeţii, ei, în primul rând, au fost dintotdeauna săraci (cei cu adevărat mari şi talentaţi, fiindcă ceilalţi s-au descurcat destul de bine); au avut nevoie de un Mecena care să-i scape de grijile materiale, pentru ca, despovăraţi de servituţile domestice, să trăiască în sfere ideale pure şi să creeze opere nemuritoare. Că printre aceste opere s-au mai strecurat niscaiva ode şi osanale poate fi trecut cu vederea, n-o să ne apucăm acum să-i reproşăm lui Grigore Ureche adoraţia faţă de Ştefan cel Mare, ori lui Miron Costin fascinaţia exercitată asupra lui de către Dimitrie Cantemir. Înţelegem şi ne explicăm fenomenul, aşa cum ne explicăm şi impactul politic al activităţii culturale a Şcolii Ardelene, ori militantismul unor poeţi aproape uitaţi de generaţiile postdecembriste (Coşbuc, Goga ş.a.).
Ne-a lăsat Dumnezeu toleranţi, înţelegători şi capabili de compromis – mai ales când nu trebuie -, dar şi revanşarzi, vânători de vrăjitoare, surzi, orbi şi muţi în situaţii care ar fi cerut o atitudine tranşantă. Suntem capabili să mângâiem pe creştet poeţi aserviţi regimului comunist (de care credem că am scăpat), să-i înmormântăm cu onoruri militare, să le ridicăm statui şi să dormim cu operele lor sub pernă, dar, din păcate, la fel de capabili suntem şi să condamnăm la uitare pe alţi poeţi, poate la fel de talentaţi, dar vinovaţi de opţiuni greşite (legionare, cu precădere).
Politicul, ca subsistem al sistemului social, are toate şansele să prospere la noi: avem instituţii, avem organizaţii şi avem conştiinţă politică. La fel şi în domeniul literar: avem instituţii care să-i permită fiinţarea, organizaţii şi se presupune că putem vorbi şi despre o conştiinţă artistică. Teoretic, lucrurile sunt bune şi frumoase, numai că, dacă privim cu luciditate, instituţiile politice sunt corupte, nu se interesează de binele cel de obşte, nu cultivă patriotismul şi dispreţuiesc valorile morale fundamentale; la fel, organizaţiile politice au ca unic scop prosperitatea fondatorilor şi a membrilor marcanţi, confecţionarea de discursuri care să adoarmă vigilenţa publică, înhăţarea unei hălci cât mai mari din economia naţională, din bugetul naţional, din munca celor care au ales să rămână şi să sufere în ţară. Oglindeşte literatura de astăzi aceste realităţi? Nu se omoară făcând-o, deşi nu duce lipsă de voci care încă sunt ascultate şi care ar putea crea un curent de opinie, o trezire a spiritului adormit al naţiunii. Avem, ce-i drept, instituţii care se ocupă de cultură, dar care preferă să promoveze kitschul şi creaţiile suburbane, avem organizaţii, dar ele sunt mai mult o sumă de cotizanţi, mândri de carnetele de membru care nu valorează mare lucru nici măcar în ochii vecinilor de scară, la bloc; cât despre conştiinţa artistică, mai bine să nu vorbim, de vreme ce, de exemplu, un mare poet acceptă să rescrie poemele nu ştiu cărui grafoman, astfel încât respectivul să devină membru „de bază” al Uniunii Scriitorilor din România. Conştiinţa artistică se constituie, în general vorbind, dintr-o bogată experienţă personală, din meditaţia profundă asupra artei şi a fiinţei, a rostului ei în lume, din sensibilitate şi simţ al valorii; chiar şi în absenţa ei, am avut scriitori care au compensat, prin talent şi luciditate în faţa artei, carenţele morale. Din păcate, o cercetare critică asupra conştiinţei artistice postdecembriste poate duce la descoperirea unui adevăr trist: acest tip de conştiinţă este simţit ca desuet, s-a ascuns pe nu se ştie unde şi a lăsat în loc o sfidătoare luare în râs a tot ceea ce nu aduce profit – în plan material, în planul promovării personale (traduceri, premii, plimbări în străinătate, sinecuri prin instituţii de stat etc.). Straiul de „purpură şi aur peste ţărâna cea grea” a devenit mantie cu petice, zorzoane şi pietricele colorate, la care se adaugă tichia roşie cu zurgălăi.

Petrache PLOPEANU

POSTCULTURA: Spre o nouă logică a științei

Dacă arta actuală, de factură postmodernistă, se întemeiază chiar pe negarea canoanelor, a rațiunii însăși ca element de încorsetare, pe relații diferite față de perioada modernă, între creator și creație, creatorul însuși fiind dizolvat în materia creației, prin independența creației față de creator etc., iar arta postculturală se definește prin tot ceea ce am trasat ca linii extrem de generale în articolul precedent, cum ar fi știința în această nouă societate a postculturii? Știința va face notă discordantă cu fenomenele generale din artă și religie, sau se va încadra în ele, fiind determinată de aceste evoluții?
Știința de factură modernă se baza pe rațiune, experiment, observație, pe interpretarea în care adevărul era unul singur, chiar dacă relativ, obținut însă după infinite stagii și stadii de efort individual sau colectiv. Științele moderne s-au detașat de amalgamul generalizant al antichității, de latura magică a Evului Mediu, îndreptându-se spre o specializare tot mai evidentă și conturată tot mai apăsat. Postmodernismul a înregistrat o tendință de specializare foarte îngustă a domeniilor științifice, o reducere a plajei pe care diferitele domenii științifice se deplasează. În același timp, știința a devenit un factor de producție evident, scuturându-se de hainele teoretice și adaptându-se pieței de consum. Se poate spune că știința postmodernă este, așa cum a devenit și arta, o știință a consumismului, justificându-l și creând baza pe care acesta să subziste. Știința aceasta s-a adaptat tendințelor pieței, nu numai în ceea ce ține de marile probleme ale epocii postmoderne, ci și în acele articulații mai puțin semnificative pentru secolele anterioare, al XIX-lea și al XX-lea. Iar aceasta pentru că știința acestor secole, indiferent că se apleca asupra inventării bicicletei și telefonului sau asupra teoriei evoluțiilor speciilor ori teoria relativității, erau în genere la început de drum, în sensul marilor întrebări de mai târziu. Vorbim în epoca postmodernă de o știință dedicată loisirului, divertismentului și plăcerii. Timpului liber și nesemnificativului. Marile probleme umane care își așteptau rezolvarea de la știința secolului al XX-lea, eradicarea bolilor fatale, găsirea leacului pentru foametea endemică, oferirea unui habitat uman care să nu distrugă natura, ci să fie în consonanță cu aceasta, crearea acelor instrumente pentru ca omenirea să nu mai recurgă la violență pentru rezolvarea problemelor diversității raselor umane, eliminarea crizelor de orice fel, inclusiv ale acelora ce caracterizează mintea omului, pregătirea pentru intrarea într-o nouă era a acelui homo cosmicus, nu au fost rezolvate într-un mod firesc, care să copieze natura, ci într-unul anormal, negând natura, atât umană cât și natura în genere. Știința secolului al XX-lea și mai ales din a doua jumătate a acestui secol, adică din acea perioadă când se impun noile cadre de gândire de tip modernist și postmodernist, a încercat să ofere o teorie explicativă unificatoare a tuturor întrebărilor puse de om vreodată, dar a făcut-o absolutizând anumite perspective: cea filosofică prin apariția și dezvoltarea marxismului, cea fizică prin teoria relativității, aceea matematică prin apariția teoriei despre universurile paralele, etc. Fiecare domeniu al științei cu cât era mai specializat dorea să fie cel dintâi care să ofere această explicație cosmogonică și cosmologică.
Schița noastră de filozofie a postculturii propune o altă atitudine față de ceea ce trebuie să fie știința în această nouă etapă de evoluție a societății umane. Pornim de la ceea ce am subliniat în articolul precedent: lumea se îndreaptă cu pași grăbiți spre o etapă a uniformizării complexe a tuturor fenomenelor economice, sociale, politice, religioase și implicit a acelora legate de știință. Într-un simplu produs tehnologic găsim astăzi încorporate o multitudine de funcții care nu au avut, aparent, puține în comun până la momentul în care cineva a considerat că ele trebuie să stea laolaltă deoarece servesc unor scopuri comune oamenilor. Tehnica evoluează spre integrare și uniformizare. Știința este aceea care permite, în urma progreselor teoretice acest fapt, aceea care face ca mobilitatea tehnică și tehnologică să fie din ce în ce mai mare. Din ce în ce mai mult se vorbește despre noi științe care încă nu au decât denumiri provizorii, ce înglobează mai multe foste domenii distincte ale fostei științe moderne și postmoderne. Dar schimbările nu se produc doar într-un sens interdisciplinar, etapa a fost deja depășită, ci într-un sens sinergic. O totală topire a domeniilor altădată distincte în noi științe în care fostele științe nu mai pot fi identificate precis. Granițele dintre ele se topesc, se formează alte granițe nu numai la suprafață, în extensie, ci și în adâncime, în intensiune. Fenomenul este deja vizibil, dar asta nu înseamnă că există aici acea știință a postculturii despre care am anunțat, indirect încă din titlu.
Pentru ca știința postculturii să poată exista este necesară o nouă logică a acestor științe care își capătă statute și denumiri noi. Nu numai o topire, nu numai o sinergie, nu numai o sporire a granițelor extrinseci și intrinseci, ci o nouă logică de existență, de relaționare cu universul, o nouă atitudine autoreflexivă și o valorizare și revalorizare a tuturor eforturilor omului actual, o extragere a ideii și practicii de pretutindeni: din efortul intens intelectualizat, dar și din banalele activități ale oricărui om care depășește banalul existenței. Știința postculturii este o știință a observației, dar a observației totalizante. Este o știință a rațiunii, dar a rațiunii tuturor creierelor umane, nu numai a acelora care au statutul de „oameni de știință”. Este o practică, dar nu numai a ideilor trecute prin laboratoare de excepție, ci a tuturor ideilor, venite și din cel mai umil creier din cel mai umil bordei al lumii actuale.
Logica nouă a științelor este totala lipsă de logică științifică și o logică în care elementul central este ideea tuturor și umanitatea ideilor tuturor și aplecarea către observarea eforturilor creatoare ale fiecărui om de pe această planetă. Așa cum literatura postculturii acționează pentru a nu se pierde nimic din ceea ce un om a scris, așa cum arta postculturii dorește să valorifice orice efort creator care place cuiva, așa și știința postculturii are ca scop valorizarea efortului rațional al omului și a gesturilor sale practice. Reîntoarcerea către om și la om trebuie să fie o axiomă a noului tip de știință. Noile științe care vor rezulta din acest efort sinergic, vor abandona, dacă vor să-și realizeze scopul care nu este altul decât un om scăpat de servituțile bolii, ale foamei, ale frigului și limitărilor impuse de toate acestea, ale vârstei, ale muncii extenuante, vechile logici ale respingerii unor rezultate care satisfac exigențele superioare ale rațiunii abstracte, care se dovedesc apoi, într-un alt context temporal, parțial false, dacă nu complet false.
Știința trebuie să meargă mai departe pe calea deschisă de eroare și nu de adevăr. Eroarea poate călăuzi mult mai bine decât adevărul pe calea cunoașterii, pentru că ea, de la bun început este recunoscută de majoritate ca având acel statut, pe când adevărul are o situație tragică. Fie nu este recunoscut fiind numit eroare, fie este recunoscut doar de puțini oameni care nu au puterea să-l impună în practica umană pentru a-i ajuta pe oameni în acel moment și nu după ce timpul a făcut imposibilă repararea traumelor.
În actualele condiții în care hipermedia poate crea baze de date imense prin contribuția tuturor oamenilor care au acces la ea, se impune ca un alt pas spre crearea acestei științe a postculturii imense hangare de stocare și de dezbatere a ideilor tuturor oamenilor, o reluare a tuturor ideilor pierdute sau uitate în negura timpului, o reanalizare a conținutului acestora, o reevaluare a importanței lor pentru oamenii concreți, reali și pentru problemele lor reale și nu pentru sisteme politice, pentru experimente sociale, pentru uzul doar a unor indivizi. Știința postculturii va abandona proiectele dăunătoare omenirii, dedicându-se maselor de consumatori, dar și de creatori. Fiecare om poate deveni în acest context un creator, instrumentele tehnologice pe care vremea actuală i le oferă, putând să facă aceasta din fiecare individ al speciei. Atunci instinctul de supraviețuire al speciei va fi totuna cu instinctul de supraviețuire al individului, putându-se crea astfel o specie conștientă la nivel colectiv, de nevoile și forțele ei.
În acest moment, vorbim de o logică de fier a științei. Postcultura va ajunge la o logică a proporției de aur a științei.

Mihaela MALEA STROE

Poem de recitit din când în când…

Descarcerează-mi trupul din ispită,
Dă-mi ochi să te văd altfel, să-ți presimt
Istorisirea cea neadormită,
Înveșmântată-n lacrimă de-argint.

Adună-mă-n pocalul dimineții,
Fragedă rouă, dintre amintiri,
Plutire fină-n faldurile ceții,
Miere de mană, în tăgăduiri…

Ci saltă-mă în șa, ca pe-o sabină,
Și înconjoară-mă cu braț de fier,
Să alergăm așa, întru lumină,
Spre locuri unde țărmurile pier,

Din lumea asta înspre alte vremi,
Din vremea asta înspre alte lumi,
Să fiu cu tine când de vis te temi,
Să fii cu mine când se zbat genuni.

Ce zi e azi, iubite?! Tu mai știi?
E miercuri? Vineri? Sâmbătă sau luni?
E zi de post? Sau Sărbătoare-o fi?

Tu poartă-mă, iubite,’n larga zare,
… Poveste, elegie, întrebare…

Simona-Grazia DIMA

O CARITATE A TĂCERII
ŞI A SOMNIEI

Indiferent de „mesaj”, meritul poeziei mi s-a părut, dintotdeauna, a fi acela de a încetini existenţa şi, astfel, de a îndemna la cunoaşterea de sine cea adevărată. Problema este, aşadar, mult mai simplă decât pare. Elevă de liceu în perioada unei îndoctrinări ideologice care trecea faptul de cultură, obligatoriu, şi prin filtrul „justeţii” relative (conform coordonatelor unei gândiri eminamente sociale/socializante, irelevantă şi grosieră, în opinia mea, în contextul dat, cel literar, în care ea ar fi trebuit să funcţioneze cel mult ca o introducere contextualizatoare), vibram, la un text poetic, cu totul altfel decât mi se propunea la oră prin programa şcolară. Binecunoscuta poezie Noi a lui Goga, de pildă, mă trăgea într-o dimensiune a adâncului, a muzicalităţii şi melancoliei nesfârşite, topite într-o dulceaţă ce părea să anihileze pe moment ori să ţină cu hotărâre în loc orice aprig instinct de potenţial luptător patriotic pe câmpul de bătaie, la propriu sau la figurat. Sorţii bătăliei erau la voia Domnului, dar, atâta timp cât va exista limba română, poezia aceasta nu îndemna la strategii, nu producea anxietate cu privire la soarta finală, ci transmitea un dor neîmplinit, o aspiraţie eternă, o desăvârşire posibilă chiar şi în toiul luptei, al dezonoarei şi al asupririi. O frumuseţe supremă, dobândită aici şi acum, nu de făurit cu trudă, ci una, dacă făurită deja, atunci parcă preexistentă, o readucere-aminte, doar, a ceva prea bine ştiut, asemenea, întrutotul, pedagogiei platonice a cunoaşterii-reamintire. Iată înţelepciunea poeziei, aceea de a hrăni, de a nu ne lăsa flămânzi, de a nu ne spolia, ci, dimpotrivă, de a dărui ceva cert, o hrană a percepţiei profunde, lăsându-ne intacţi, într-o stare de veşnică stare de relaxare lăuntrică. Este acelaşi fior trezit, puţin mai târziu, de poezia lui Mallarmé, dificilă, nici vorbă, dar suficientă în sine, prin muzica ei interioară indubitabilă.
(Poezia, o muzică a certitudinii, a ceva găsit, inalienabil, de ce nu?)
Se ajungea, treptat, prin lectura versurilor, la o linişte interioară totală, la o tăcere dinamică: poemul părea plăsmuit doar pentru a se anihila ulterior, pentru a trece, dincolo de relieful cuvintelor, la marea linişte. La început elemente de limbaj binecunoscut, cuvintele deveneau, pe măsura lecturii, nerecognoscibile, pure, simple creste ale unor munţi ai liniştii, reliefuri geometrice ale unei egalităţi incipiente. Da, cele mai diverse cuvinte, disjuncte altminteri, se înfrăţeau în vers, fără a-şi clama vreo ierarhie. Poezia m-a deprins, în acest mod, cu adevărata caritate a liniştii, una aparent în mişcare, în care însă lucrurile lumii sunt prezente prin corpuri strălucitoare şi răcoroase, indestructibile, ca apa de izvor care calmează nebunia pasiunii şi trage subiectul cititor într-o somnie lucidă, într-o veghe asemenea unei transe ce-i revelează propria natură ascunsă, aceea făcută, de când lumea, din beatitudine şi fericire eternă (din păcate, la foarte puţin se reducea analiza propusă de profesoara conştiincioasă, dar cu simţire primitivă. În sinea lor, la oră, colegii mei, răutăcioşi, râdeau, fiindcă o considerau încurcată cu directorul şi urmăreau dacă nu cumva, uneori, în excursii, o ţinea în braţe, atunci când o durea capul, sau, invers, dacă nu cumva ea se impacienta teribil când el trecea printr-un fel de lipotimie – muncea prea mult pentru binele obştii. Eu i-am purtat o râcă statornică, pentru că nu aveam cu cine discuta, cu cine-mi verifica intuiţiile şi opiniile. Preda sacadat, pe faţa ei se citea o bucurie dogmatică, precum şi grija apăsată pentru starea de bine a cuiva – poate familia, poate amantul). Însuşi contrastul evident între atari trivialităţi şi hieratismul liric m-a împins, de timpuriu, să consider poezia ca fiind menită principiilor şi, totodată, proceselor interioare de mare fineţe, iar nu elementelor realităţii percepute sub spectru vizibil, rezervate unui alt tip de festin artistic: prozei. Poezie şi proză, două realităţi (spaţii) distincte.
Dacă limbajul uzual, bazat pe ego, deci pe hotărârea de a obţine ceva, este obiectual şi repetitiv, bazat pe memorie, cel poetic, artistic, insolitează realitatea contingentă. După atâţia ani, Jean Klein (1912–1998), autentic iluminat, dar şi artist (muzician) îmi confirmă intuiţiile: „Funcţia reală a cuvintelor este să acţioneze ca indicatori al liniştii din care se ivesc” (Cine sunt eu? Căutarea sacră, Bucureşti, Ed. Herald, 2012, p. 115). Mai spune acelaşi extraordinar Jean Klein: „Cuvintele sunt ferestre ale golului, care se deschid spre gol. Ele sunt cadrul, pragul. Un cuvânt e ca o pasăre, care, trecând pragul, devine vizibilă pentru o clipă şi noi îi putem zări, într-o frântură, splendidele pene. Dacă urmărim cuvântul cum dispare, el ne conduce la gol, la linişte” (Ibidem). Apoi adaugă, în acelaşi loc: „Arta adevăratei comunicări este în linişte şi în încântătoarea varietate de expresii spontane”. Poezia nu este repetitivă. Nu are importanţă că „totul s-a spus”.
Cei ce o iubesc, ştiu că ea, adevărata poezie nu vine din repetiţie, ci aşază lucrurile altfel, ca şi când le-ar vedea pentru prima oară. Prin contrast, falsa artă, kitsch-ul, de pildă, este comoditate, refugiul în deja ştiut, care conservă habitudinile şi deci ego-ul. Arta veritabilă, în pofida conţinutului ei care ar putea fi definit, cu mijloacele discursivităţii, drept acelaşi, este întotdeauna surprinzătoare. Doar falsa artă anticipează, adică vrea să vadă tot ce deja a văzut, ceea ce n-o ultragiază, nu o scoate din adormire: „imaginea eu-lui care găseşte securitatea în repetiţie este cauza anticipării în tot ce priveşti” (Ibidem, p. 160). Arta, poezia pot fi deci mijloace de regăsire a prospeţimii originare.
De ce este, în fond, aşa de preţioasă poezia? Pentru că ne aminteşte de natura noastră esenţială, cea făcută din linişte şi armonie. Este rară şi se cere ocrotită, cu atât mai mult cu cât puţini, în această lume, se gândesc să se caute pe sine, derutaţi de ceea ce ei nu sunt în realitate. Ea corespunde unei alte funcţii decât aceea egotică: „Astăzi, cel puţin în limbile occidentale, cuvintele şi-au pierdut apropierea de real. Pe măsură ce ne-am lăsat mânaţi de nesaţul de a realiza şi dobândi, centrii noştri au fost împinşi tot mai mult în lumea câştigului final. Limbajul nostru, fiind o activitate a creierului, s-a adaptat dorinţelor noastre. Poţi vedea în jur tot mai multe obiecte de achiziţionat şi fiecare obiect are nevoie de un nume nou, care să-l distingă de celelalte obiecte. Numele acestea sunt într-adevăr departe de acele sunete care se ivesc, exprimă şi tind spre natura noastră esenţială” (Ibidem, p. 116).
Fără vreo explicaţie, o viziune (repetată): oameni ducând, în coborâre pe o pantă, tărgi de crengi, pe care stau întinşi bătrâni: iar aceştia, ridicaţi în coate, în loc să fie bolnavi (poate, de fapt, sunt, dar nu ne-o arată), sunt fericiţi, râd, fac gesturi largi cu mâinile, de parcă au văzut ceva minunat, şi ne cheamă şi pe noi să vedem. În spate, dealurile, în culori pastel: verzui, azurii. Senzaţie de răcoare. O fericită intimitate, o familiaritate naturală, între purtători şi cei duşi, ca în familia obştească imaginată de Platon în Politeia. Ca şi când paznicii duc un lucru de seamă, păzindu-l: revelaţia unor bătrâni, inestimabil juvaer al cetăţii. Sau poate doar atât: revelaţia că, în realitatea profundă, nu există vârstă.
Minunatele cuvinte, pline de nobleţe adevărată, ale înţeleptului Ramakrishna, despre perseveranţa în credinţă, pot fi extrapolate şi la ideile despre succes din viaţa laică, inclusiv cea literară: „Agricultorul din tată-n fiu nu va abandona cultivarea pământului, chiar dacă se întâmplă să nu plouă doisprezece ani consecutiv, în timp ce acela care nu a fost niciodată agricultor şi se hotărăşte să cultive pământul cu gândul de a obţine profituri mari în urma acestei activităţi este descurajat şi de un singur sezon secetos. Adevăratul credincios nu va înceta să cânte gloria lui Dumnezeu, chiar dacă, în toată viaţa sa plină de devoţiune, el nu ajunge să-L vadă”.
Adevărata poezie poate deveni o cale directă, în care „accentul nu se pune niciodată pe obiect, pe percepţie. Toate obiectele apar din şi dispar în fundal şi servesc doar pentru a dezvălui fundalul. Niciodată nu poţi obţine cea ce eşti. Ceea ce eşti se descoperă de la sine, prin sine” (Jean Klein, op. cit., p. 149).

Florea COSTACHE

Drum în cer

Am ajuns la Tine, Doamne-al meu cel sfînt,
Ca să-mi ierţi păcatul greu de la Adam
Şi pe celelalte cite le mai am,
Ca toţi muritorii tăi de pe pămînt.

Ştiu că şi pentru mine, Doamne, sîngeri.
Cînd mă primeşti la taina spovedirii,
Dă-mi cît mai poţi din harul mîntuirii,
Să-mi cînte psalmii cetele de îngeri.

Cît stau în trupul lutului fierbinte,
Vină la mine voia Ta stăpînă,
Să-mi crească somnul în grădini de floare;

Să-mi treacă visul puntea de ţărînă
Spre cerul tainic însetat de soare
Şi către apa vieţii din fîntănă.

Heruvim

O lacrimă din ochi i se prelinge
De cînd îmi stă de pază la răscruce.
Ar vrea să-mi ştie drumul care duce
Spre ţărmul unde soarele se stinge.

Priveşte lung prin gratii de lumină
O umbră rece şi întunecată.
E însăşi umbra mea înveşmîntată
În straie zdrenţuite de hermină.

Grăbeşte, îngere, de-ţi schimbă locul!…
Eu am s-adorm, cum doarme tot pămîntul,
Vegheat din cînd în cînd de faţa lunii.

Dacă nicicînd nu m-a trădat cuvîntul,
Pe frunza cînd şi-o leagănă gorunii
Îţi va mai povesti de mine vîntul.