Propoziții pretențioase – Agrafie
Boier, sărăcan, tot omul are ceva de dres.
Ar fi fost simplu să arunc un ochi prin geamurile de deasupra bucătăriei de vară. N-am făcut-o. Putea să aibă și aur și tot nu s-ar fi sădit în mine sămânța neliniștii, să văd, să mă întreb…. Nu mă interesa. M-am trezit în fața unui zid impenetrabil privirii și mi-am căutat de treabă, de-alde jgheaburi agățate de cârlige, noi, de-alde burlane reparate pe lângă căsoaie și câteva lipituri tablei de pe holul rămas la nivelul cetățeanului de rând. Că domnul Nicolae se urcase să lopăteze zăpada, că vreun aghiotant, unul dintre ei străpunsese acoperișul până la coastele de lemn, plăgi numai bune de astupat cu catgut de cositor. Destul de chinuite. Că din cauza urcușului pe scara de metal, că din cauza escaladării balustradei, că din pricina rețelei de vie încă necoaptă, cu aguridă îmbietoare la culoare, dar acră ,,potroacă”, că din cauza grijii să nu stricăm mai rău decât era sau a staniului în aliaj, care, în loc să se fixeze bandaj peste tăietură, se scurgea prin pod. Să nu ardem, să nu consumăm, să nu lăsăm nicio găurică, altfel agravam mai mult decât fuseseră daunele. Ulterior ni s-a mai făcut o ofertă de lucru, învelirea scheletului ce urma să fie acoperiș grătarului, măsurat și… executat de altcineva. Ori întârzierea noastră, ori graba lui, nu mai știu, dar îmi amintesc că tabla era deja cumpărată și aștepta în garaj.
La câteva case mai sus, locuia moș Benescu, un comerciant despre care nu mai pot spune cu precizie ce învârtea. Băruleț, sală de jocuri, sală de forță…. Ceva pe-acolo. În curtea cu pricina două case: a bătrânului și a fiicei. Despărțite de un gard. Nu intervenții la foile de tablă, ci o nouă configurație pluvială de jur-împrejur casei. Noi cu ale noastre, proprietarii…. Într-o situație deloc plăcută. Fiica decedată la 18 ani. De aceea nu mai agrăiau moșului mai deloc, deși am fost rugați să trecem și pe la el pentru câteva reparații. Însă la ei, lesne după o încă revenire virtuală la fața locului – casa e la fel de părăsită, la fel de rămasă la stadiul de tencuire nefinisată, năpădită de buruieni -, ni s-au cam pus bețe în roate. Doliile de la drum, lucarnele, scurgerea de pe balconaș, mascată de un căzănel ce pare că nu este alimentat de nimic….
A treia lucrare, totuși prima dintre toate, chiar a patra de pe strada 9 mai, de numărăm și casa lui Țânțu. Și cea mai solicitantă. Printre puținele de atunci, ale românilor locali, după Revoluție, ce se ridicau cu mansardă, suficient de abruptă cât să nu fie munca facilă. Urcă și coboară mai cu frică, mai cu alunecuș, mai cu ploaie – ce răpăială am prins, de agrăiai de frică și-ți făceai cruci mai ceva ca habotnicul ortodox. Echipa îl număra atunci și pe Tamba, în stare să stea precum pisica pe acoperișul… abrupt. Constructorul noului imobil, un cadru militar din panoplia cunoștințelor cristi-nae-ne, înălțase considerabil zidurile, îngrămădind-o între vecinul din stânga și casa deja existentă în dreapta, cât să ne învârtim după casă cu dificultate. Și un pic abruptă, și cu fel de fel de pante, de lucarne…. De chin pentru noi. Și cu frontoane franjurate, și cu burlane lungi și jgheaburi de montat în pozițiile cele mai incomode, până la limita dezechilibrării.
