Spații culturale nr. 38 (12)

Silvia Ioana SOFINETI

Mircea Brăilița: „Vals în întuneric”

Editura SemnE îi publică lui Mircea Brăilița (1945-2013) un volum de versuri postfațat și îngrijit de poetul Octavian Mihalcea. Omagiu postum celui care, prin creația sa, „se situează în proximitatea disperărilor paradoxale, condiție ce predispune atât la adânci maculări, cât și la sclipitoare fulgurații ale idealului” (O. Mihalcea).
Cele șase cicluri – „Doar întrebări”, „Fostele inimi, fostele ceasuri”, „Altele, înaltele”, „Vals în întuneric”, „Nipone și americane”, „A sosit timpul” ar fi putut fi volume separate, dacă poetul nu s-ar fi grăbit să plece dintre noi; chiar și așa, ceea ce a lăsat în urmă demonstrează melancolie adâncă și nonconformism, adică ingredientele inerente unei poezii moderne, capabile să-și câștige cititorii.
Limbajul poetic, fără a fi livresc, mai păstrează ecoul unor lecturi esențiale, ceea ce îl îndepărtează, cumva, pe Mircea Brăilița de căderea în banal, de exercițiul acumulării de deșeuri prozaice: „Cine nu și-a uitat stropul de sânge/ în eprubetele altei lumi// cine nu s-a înecat/ măcar o dată cu oasele timpului// cine cu gura căscată la zvârcolirile Pitiei/ iubea convins că trebuie să iubească// cine îngenunchiat de foame înghițea/ umilit toate zgârciurile eternității// să culeagă doar maci brândușe asfodele/ până când îi va naște inima” („Pentru culegători!”).
Actul de creație este văzut adesea ca o „mecanică fină”: „nu mi-a fost scris/ să înghit numai muguri/ să las viitorul fără șuruburi// nu mi-a fost scris/ să pictez un cotor de papirus/ din cele foarte sfinte// învârtesc chei ruginite/ ruginește și ceasul/ din propria-mi minte” („Mecanică fină”). De fapt, fiecare poem al lui Mircea Brăilița este, în întregul său, o metaforă care trimite la reperele unei existențe lipsite de orizont, mereu în luptă cu timpul, cu bolile secolului, cu spaimele fără chip: „pe gâtul gol/ în palmele tremurătoare/ în adânc de inimă moale/ sclipesc doar câteva/ secunde fericite// atât ne-a dat Dumnezeu/ și cuvintele muribunde sparte/ și creierul negru de jalnic ateu” („Săraci”).
Trudind în „înaltele hambare ale irealității”, poetul învață, din absurdul existențial, „cum să sfâșii cu o unghie neagră/ inima universului” („Cum să sfâșii”); „sobol despământat”, știe să se ascundă și să mintă („voi plăti cu galbeni calpi/ adâncul meritat al humii”), pentru a scăpa de acea însingurare tragică la care se condamnă cel care nu respectă regulile unei „lumi închise”: „De după pecetluitele uși/ ale acestei lumi închise/ nu-ți mai aruncă nimeni/ de mult nicio privire” („La subțioara sălciilor”). Credința/ legătura cu divinitatea nu mai reprezintă o modalitate de salvare din melancolie, iar întrebările retorice sunt mai degrabă ale ateului și mai puțin cele ale unui mistic convins: „nu știm cum arată. e-nalt? e frumos?/ cu cine nu luptă? pe cine iubește?/ clădise în ceruri un sfânt os cu os/ pe nisipul divin desenează un pește” („Mistică”).
Iubirea, în viziunea poetului, este foame, dezastru, patimă, ea distruge echilibrul (oricum, precar) al celui îndrăgostit și pare a nu avea nimic luminos în sine: „Nu știam ce să mai fac, adânc, în trivale/ milioane de licurici îmi devorau privirea/ treceam cu gâtul rupt peste făgașe peste văi/ spre dimineață sânii ei perfecți îmi sufocaseră firea// dacă era să fiu bolnav n-ar fi nimic nicio rușine/ s-au rupt atâtea diguri la viiturile din mine// știam cum să dispar aiurea din visurile mele” („Erotică”).
Tristețea funciară a poetului se potrivește cu ipostaza de învins în lupta pentru cucerirea spațiului și timpului ideal: nu altfel erau Don Quijote și, desigur, scutierul său: „Rămân scutier/ al marelui trist cavaler// mă voi trezi din nou/ voi fi acolo/ la răsăritul soarelui/ lustruindu-i cămașa de zale/ sabia coiful// voi înșeua roibul nemaivăzut/ voi umple ploștile cu apă vie/ va învinge undeva iarăși/ stăpânul meu absolut/ undeva voi avea și eu/ un gorgan în marea câmpie” („Scutier”).
De ce „Vals în întuneric”? Pentru că vals „pe-ascuțite cuvinte” este scrisul, aparent joc/joacă, în profunzime – sfâșiere tragică și, „sub marele voal” (metaforă a ascunderii în iluzie), „peste tăcerea pianelor sparte”, întâlnire cu moartea, „vals fără rost” („Marele vals scânteietor”).

Valeria MANTA TĂICUȚU

Dulce de Suceava, amar de Cernăuți

Despre „Bucovina care ne doare” a scris în repetate rânduri și poetul Ion Beldeanu, când cu mâhnire (pentru că e greu, chiar și după atâta vreme, să accepți ruptura și înstrăinarea), când cu speranță (chiar dacă „mitul Bucovina” începe să se piardă printre problemele „supermarketului de state naționale”, cum riscă să devină – dacă nu cumva a devenit, și încă de mult – Europa noastră).
Două scriitoare și publiciste – Doina Cernica și Maria Toacă – adună în paginile unei cărți („Dulce de Suceava, amar de Cernăuți”, Editura Mușatinii, 2014), povești despre două orașe-cetăți care ar fi trebuit să rămână în trupul unei singure Bucovine, dar care, despărțite prin lacomă decizie politică, sângerează aruncând de o parte și de alta a Prutului priviri mereu înlăcrimate. Sunt povești adevărate, despre ființe silite să trăiască separat, să-și piardă identitatea, visele, speranța, dar și povești (la fel de adevărate) despre eforturile de a micșora răul, de a păstra spiritul și limba, datinile, tradițiile și tot ceea ce înseamnă suflet românesc în acea parte ruptă din trupul țării.
Doina Cernica pleacă din Suceava cu daruri: cărți, reviste, ziare în limba română, dar nu pleacă niciodată singură, ci însoțită de oameni de cultură (poeți, prozatori, pictori, iubitori de carte și de frumos, în general) care vor să ducă dincolo, la înstrăinații din Cernăuți, bucuria de a vorbi din nou o limbă română curată și înflorită de emoție. Tot ce pleacă din Suceava trebuie să fie „dulce”, căci antonimia din titlu a fost special aleasă de Maria Toacă, prietena din Cernăuți a Doinei Cernica: „Maria Toacă i-a ales titlul, pe care
l-am îmbrățișat fără ezitare. Privirea mea, de la Suceava, pentru Cernăuți, este dulce, în comparație cu a sa, din Cernăuți pentru Cernăuți – amară. Ea subliniază o diferență asemănătoare suferinței trăite de cineva foarte drag aflat în suferință și suferința sa, trăită în carne proprie. Este apoi ceva care ține de firea noastră, a vărsătorului mai visător, mai optimist, și a săgetătorului realist. Dar poate că este mai ales o deosebire de șansă, la răscruce de vremuri Istoria dovedindu-se dulce cu Suceava și amară cu Cernăuți, așezând între ele, la numai câte un ceas distanță, granița dintre două state cu limbă, trecut și sânge altminteri”.
În peste 250 de pagini, Doina Cernica scrie așezat, cu echilibrul care-o caracterizează, despre întâmplările culturale care au prilejuit întâlnirea cea de suflet a două orașe: aniversarea Societății Scriitorilor din Bucovina, sărbătorile religioase („Amirosind a Paști la Cernăuți”), aniversarea cetății („Cernăuți 600. Un omagiu emoționant și exemplar”), despre „poduri” („Podul de hârtie”, „Poduri de la Cernăuți la Suceava”), biblioteci, albume și festivaluri („Festivalul Literar Mihai Eminescu”), despre oameni care nu se dau bătuți în speranța re-unirii (și numărul lor este din ce în ce mai mare); mai presus de toate, însă, paginile Doinei Cernica duc, de fiecare dată, la acela care este el însuși patrie comună, bibliotecă, pod, de fapt, lume întreagă: domnul nostru Mihai Eminescu. La 140 de ani de la nașterea sa, Poetul „care ne-a spus că a sosit timpul să ne scriem singuri istoria” îi adună laolaltă, sub înstrăinatul cer al Cernăuțiului, pe vorbitorii de frumoasă limbă românească, pe scriitorii care înțeleg ce înseamnă zbaterea de a ieși de sub vremi, de a te trezi dimineața în limba română, limba strămoșilor, limba Poetului, darul nostru cel mai de preț în toți vecii.
Maria Toacă are la dispoziție alte peste două sute de pagini, în care adună „elegii urbane”, adică povești din Cernăuțiul românilor cu memorie, cu har și cu suflet. Mai puțin preocupată de gesturi și fapte culturale (sigur că le are în vedere, dar ele constituie mai degrabă fundalul întâmplărilor, nu scopul în sine al relatării), publicista vorbește despre oameni și cu oameni, unii atât de obișnuiți cu suferința, încât au o seninătate de sfinți zugrăviți în biserici, buni de adorat pe altar. Sunt multe interviuri (cu Stela Covaci, dar și cu Nina Cionca, Gabriel Vasiliu, Anna Ravliuc, ca să-i numim doar pe câțiva dintre cei intervievați) și, mai ales, rememorări ale evenimentelor care au marcat trecerea prin timp a cetății și a locuitorilor ei. Impresionant mi se pare eseul intitulat „Firul Ariadnei a readus pitorescul țăranului român la Cernăuți”): pagini dedicate pictorului George Löwendal, cel care, timp de 19 ani, a fost director artistic la Teatrul Național din Cernăuți: […] pe lângă numeroasele calități artistice, avea un farmec cuceritor de povestitor, și toți îl ascultau cu gura căscată. Odată, cineva prea umflat de mândrie națională l-a întrebat de ce face atâta paradă de românism (pictează, în exclusivitate, țărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă costumul popular românesc etc.) când, de fapt, nu-i decât un străin. Aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, i-a răspuns: (Dumneata ești român prin ocazia nașterii, dar eu sunt român prin liberă opțiune”. Datorită unor astfel de români „prin ocazia nașterii”, dar și prin „liberă opțiune”, din Cernăuți – dar și din lume -, Bucovina parcă doare mai puțin.
Cartea celor două doamne ale scrisului românesc are, dincolo de valoarea sentimentală, și una de document al istoriei care se întemeiază, cu răbdătoare memorie, mai mult din lucruri aparent simple și mărunte și prea puțin din zvârcoliri „urieșești”, cum ar spune înaintașii.

Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei

Diana Vrabie și Constantin Chirilă adună într-un volum („Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei”, Ed. PIM, 2014), mărturii și imagini despre „destinele sub vremi” ale celor două părți rupte din pământul românesc și înstrăinate în „contexte obscure”, mereu pomenite/analizate, dar menite să nu-și găsească niciodată o explicație logică și o „închidere tămăduitoare”. Românii, ajunși să-și vadă teritoriul și limba sub stăpânire străină, se revoltă rareori, condiția lor fiind una de victime resemnate, căci, spune Diana Vrabie, „Mai mult în retragere decât pe baricade și aproape niciodată în ofensivă, Basarabia și-a profilat o imagine de ținut pașnic, contemplativ, arborând o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat. Condiție specifică unei înalte inițieri, tăcerea aceasta desăvârșită are valoare ritualică, denunțând un spațiu al misterelor”. Că tăcerea aceasta este ruptă uneori, o spun paginile cărții de față, care selectează evenimente, manifestări, luări de poziție, toate având la bază efortul elitei culturale din țară și din teritoriul înstrăinat de a atrage atenția asupra unei imense nedreptăți istorice. O trecere în revistă a momentelor nefaste prin care au trecut Basarabia și Bucovina este mereu necesară, pentru ca memoria colectivă să păstreze anii de „speranțe ruinate”, anii îndelungați de așteptare a unei rezolvări, anii în care privirea fraților noștri de dincolo de țara-mamă s-au îndreptat zadarnic spre clasa politică din România. Imediat după mișcarea din decembrie 1989, a existat o șansă a unirii, numai că „Încercările de unire cu România nu vor duce la nici un rezultat viabil, întrucât România ca stat, pe de o parte, nu a manifestat nici o veleitate de a le da curs, iar, pe de altă parte, fiindcă mișcarea naționalistă românească din Basarabia a adoptat revendicări nerealiste (abolirea oficială a pactului Hitler-Stalin și a tuturor consecințelor sale, revenirea la granițele din 1939, expulzarea minorităților, adică a unei treimi din populație etc.”). Au rămas lacrimile, atât de des pomenite, pe parcursul acestei cărți, de Constantin Chirilă, au rămas zbuciumul și nesomnul, au rămas cele două poduri de flori și glasul poeților, încă neredus la tăcere, au rămas cronicile – toate mărturisind neîmpăcarea cu soarta, refuzul de a pierde ceva din tot ceea ce înseamnă neam, credință, cultură, ființă națională.
Prima parte a volumului semnat de Diana Vrabie și Constantin Chirilă este intitulat „Unitate de neam și unitate de limbă” și se referă la manifestări culturale, reviste, asociații care nu pot renunța cu ușurință la „miracolul românesc, Basarabia și Bucovina”. Nu întâmplător, primul articol, semnat de Constantin Chirilă, se referă la sărbătorirea a 87 de ani de când Sfatul Țării de la Chișinău – 27 martie 1918, a luat hotărârea unirii cu patria mamă, România”: sărbătoare organizată de studenți, ignorată de autorități: „Din păcate, nu au participat reprezentanții autorităților locale, în pofida insistentelor invitații făcute, fapt ce nu constituie un caz singular”. În fiecare an, pe 31 august, la Chișinău și în întreaga Basarabie se sărbătorește „Limba noastră cea română”, cu largă participare a personalităților culturale de la ei (de fapt, cu puține excepții, an de an, cam aceleași: regretatul Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Andrei Vartic, Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu, Dumitru Matcovschi, Eugen Doga, Iurie Ilașcu…), a câtorva de la noi (dar nu întotdeauna nume de rezonanță) și cu totala absență a reprezentanților autorității statale și de la ei, și de la noi.
Rănile rămân nevindecate în aceste condiții de nepăsare și, câteodată, de rea voință, șansele – ratate, dar Societatea „Mihai Eminescu” din Cernăuți, revista „Literatură și artă” din Chișinău, revista „Limba română”, fondată de prof. Ion Dumeniuk, plus sutele de pagini scrise de frații noștri de dincolo și publicate în revistele din România (cu precădere cele din Suceava, Botoșani, Iași ș.a.) demonstrează că în sufletul lor și al nostru încă mai este loc pentru limba română, „pentru tradiție și pentru ceea ce ar trebui să ne lege pe noi toți”.
A doua parte a volumului, „Detenții și masacre politice: mesaje pentru posteritate”, începe cu poemul „Fântâna Albă”, semnat de Vasile Bâcu: „La Fîntîna Albă, albi sînt doar bătrînii,/ Restul totu-i negru – și pământ, și cer./ Neagră e și roua, și culoarea pîinii,/ Cad din cer amare lacrimi de-adevăr”; Fîntîna Albă, locul în care, la 1 aprilie 1941, „în Sfântă zi de Paști”, rușii au masacrat 3000 de români.
Despre masacre, însă, despre detenții, despre schilodirea conștiințelor, despre samavolniciile înfăptuite cu decenii în urmă se vorbește prea puțin și, din păcate, uneori în șoaptă, la urechi surde. Spune, cu mare dreptate, Diana Vrabie: „Puțini scriitori și-au asumat curajul de a problematiza natura răului din perioada comunistă. Și mai puțini au fost acei care s-au opus explicit regimului, majoritatea preferând să facă rechizitorii post factum. În realitate, singurii în măsură să vorbească despre ororile regimului comunist sînt cei care au avut cu adevărat de suferit în perioada comunistă (foștii deținuți politici, disidenții, intelectualii persecutați)”. Printre ei – Alexei Marinat, a cărui carte, „Călătorii în jurul omului”, apărută la Editura Prut Internațional, în 2004, Diana Vrabie o prezintă cu acribia-i caracteristică, dar și Nicolae Costenco, autorul volumului „Povestea vulturului”.
Ultima parte a cărții „Declinul istoric al Basarabiei și Bucovinei – mărturii și imagini” selectează „figuri de valoare ale culturii românești din Basarabia”: Grigore Vieru, Paul Goma, Andrei Vartic, Vlad Bejan, Sergiu Grossu”.
Dacă mai adăugăm interviurile (emoționant este cel cu Ilie Ilașcu) și imaginile surprinse de Constantin Chirilă cu aparatul de fotografiat – în fapt, documente istorice autentice – avem viziunea de ansamblu a unei cărți apărute din dragoste și prin efortul a doi oameni de cultură aparținând unor generații diferite și, din păcate, unor țări diferite: căci Diana Vrabie este o scriitoare tânără, conferențiar universitar doctor la Universitatea din Bălți, Republica Moldova, iar Constantin Chirilă – un scriitor din Iași, România.

Stan BREBENEL

EXISTENȚELE FASTUOASE

În prefața volumului de versuri Existențele fastuoase, Editura SemnE, 2013, Octavian Soviany începe cu o afirmație pe care o cunosc bine cei din anturajul autoarei: prezență discretă în tabloul zgomotos și pestriț al literaturii noastre actuale, străină de cercurile unde se fac și se desfac gloriile literare, Victoria Milescu este totuși o voce poetică puternică și bine articulată care merită din plin atenția cititorilor de poezie. Plecată pentru a cuceri piscurile literaturii române din preajma bălților lui Terente, dar mai ales din universurile lui Panait Istrate și Fănuș Neagu, Victoria Milescu și-a creat cu răbdare și migală propriul drum fără pulbere, deloc ușor, spre Olimpul carpatic.
De ce existențele fastuoase? Oferă realitățile din țară un verdict atât de categoric? Firește, că nu. Autoarea, asemenea un reporter obiectiv, intră în miezul problemelor din cotidian oferindu-ne un tablou netrucat și netrunchiat. Uneori insistă, fără prea multă convingere, asupra acelor elemente și evenimente care pot fi ale unei existențe fastuoase. Poeta, ca orice artist vede frumusețea din lucruri, din oameni îndemnându-ne și pe noi să le descoperim: i-am văzut pe acei oameni fericiți/ mergând nepăsători în noapte/ fluierau, fredonau, aruncând spre cer/ bancnote argintii, mătăsoase, ca apoi, ieșind din visare, să vadă realitatea dură care sugrumă fericirea temporară și de scurtă durată: unde se termină fericirea începe lumea/ ce cumpără pâine, salam, țigări, constatând că fericirea e inuman de scumpă/ moartea își taie o porție/ din mine, din tine, pofticioasă din fire… (Oameni fericiți).
Un poem deosebit care devoalează o fire sensibilă este Prin geamul aburit. Cu ajutorul lui am reușit să-mi revăd o parte din copilăria și adolescența mea pe care am petrecut-o puțin timp lângă părinți din cauza studiilor efectuate în instituții militare de învățământ și după care am tânjit cândva. Estomparea unor imagini sentimentale prin ochiul copilului seamănă, metaforic vorbind, cu clarobscurul dat de o fereastră cu geamurile aburite. Numai pentru acest poem, care ne fură o lacrimă, putem fi pizmași pe autoare: Mama și tata/ mergând încet, cărând/ geamantane, sacoșe pline/ …/ îmbătrânesc dar continuă să urce, să coboare/ din trenuri, autobuze, tramvaie/ cărând dintr-un oraș în altul/ dintr-o țară de foc în alta de fum/ în bagajele grele/ copilăria copilului lor… Ca orice scriitor este interesată de un subiect foarte actual: destinul cărților. Nu vorbim de favorizații sorții. Pe ei nu-i interesează acest lucru și nici gloria literară, ci premiile. Cât mai multe și cât mai consistente. Cartea nu se mai vinde astăzi decât, rareori, cu un ziar. Sau ziarul se vinde mai bine cu cartea. Am văzut multe sufragerii de bloc, printr-o împrejurare aproape nefastă a existenței mele, cum rafturile bibliotecilor erau ticsite după colecțiile publicațiilor respective. Erau așezate scrupulos, ca pe un eșafod al uitării. De aceea este de înțeles revolta din poemul Scriu, exist: Trimiți cărți/ celor ce le vor arunca neglijent pe sol/ călcând pe ele/ strivind litere, gânduri/ o durere în plus pentru filele născute/ din mii de dureri. Propune o soluție surprinzătoare: trimiți cărți spre alte planete/ necunoscute, necucerite încă/ acolo vor fi în mai bună păstrare/ poate chiar citite, mai știi/ de ce scrii, mă întrebi, de ce scrii… Nici în poemul care dă titlul volumului fastuosul nu este de durată. Copilul candid, ingenuu și jucăuș, pe măsura curgerii inexorabile a timpului, are puseuri de filozof: Exist cât o gâză/ cât o piatră/ cu care îngerul joacă șotron/ el e din ce în ce mai copil/ cu cât eu îmbătrânesc. Fără să cadă în depresie poeta încearcă să înțeleagă ce cauze au stat și stau la baza degradărilor din societatea noastră. Vedem și simțim cu toții efectele noii clase postcomuniste. O clasă cu animale vorace căreia i-a căzut pradă întreaga societate românesc, inclusiv făuritorii de valori spirituale. Datorită ei viața a devenit foarte urâtă. La fel și orașele, iar relațiile interumane s-au degradat destul de mult. Așa au apărut multe suflete schilodite. Fără să fie o poezie de frondă o ușoară, dacă nu revoltă, indignare o cuprinde și pe Victoria Milescu: în loc să plutim abisali și sublimi/ ne-am pomenit pe cimentul dur/ cu creierii praf și pulbere/ ne-am trezit zdrobiți de realitatea rece/ gri-verzui/ cu ochi enormi, negri, dorsali, clipocind:/ Să vă săturați să mai visați aiureli! (Apocalipsis). Cu toate acestea poeta ne îndeamnă să ne iubim țara. Măcar pentru acei oameni minunați care mai sunt, pentru inocența copilașilor, pentru frumusețile fără seamăn ale naturii și pentru mult mai multe altele: o țară în care te simți mereu ocrotit/ chiar dacă ai trădat, ai mințit/ ea te iartă mereu/ ea are răbdare/ deși de mult nu mai este/ ea te hrănește cu ce-a mai rămas/ în urma corbilor, lăcustelor/ în urma morții trecând prin gară/ cu ochii ei de fecioară… (Și lacrimile plâng).
Multe ar mai fi de spus despre poemele din acest frumos volum. Fiecare în parte pare să fie dedicat fiecărui cititor în parte, acel cititor așezat liniștit în fotoliu, sub lumina blândă a veiozei și din care descoperi, puțin câte puțin, latura caldă, umană, dătătoare de încredere și aducătoare de speranțe a poetei. Victoria Milescu este o personalitate cu multiple valențe. În afara volumelor de versuri a mai scris și publicat literatură pentru copii și a efectuat traduceri din limba engleză. Ion Roșioru scria despre opera poetei: Din mai fiecare text se decelează drama existențială a poetei care conștientizează prăpastia dintre aspirațiile spre ideal și realitatea imediată cel mai adesea agresivă și impedimentată.
Subscriem.

Adrian BOTEZ

RELIGIA STELELOR

stele nu sunt numai pe
cer – stele sunt oriunde
pribegesc – înrourate
suflete de oameni

praful stelelor dintre
sufletul meu și
sufletul tău – arată
unde s-a înălțat
cândva – un templu
cosmic – al tuturor
aștrilor

să ne întrebăm (de
fapt – în zadar) – cine a
interzis noua și atât de avântata
religie a stelelor – dărâmând până și
coloanele care împungeau
raze de slavă – în
tălpile Lui Dumnezeu

CAVALERII IUBIRII

făcut din gânduri proaste și vorbă de păcat
stătea un oarecine l-al Duhului canat
păzea cu-nverșunare să nu intre Iubirea
să fiu olog cu gândul – să-mi nască bezne firea

acesta e războiul – așa e umilirea:
toți demonii se-aripă și zarea covârșesc
când dau de vina caldă în fadă omenirea
când sfintele incendii sughiță și sfârșesc

vreau răscoliri de ceruri – un fulger ne-ntrerupt
cu sfinți arhangheli îngeri barbare cavalcade
să-nfricoșăm smaraldul din frunți care s-au supt

iar Dumnezeu deschidă-și divinele arcade:
doar cavaleri Iubirii putem nădăjdui
în mântuiri promise de Tatăl lui A FI!

Distribuie: