Fărădelegea lui Călin – Coful civit
M-am cam împiedicat…. Și m-oi despiedica. De-oi putea.
Lung e drumul… posesiunii, cu precădere când ți se face un pustiu de bine. Echivalent și natură pe capul donatarului (circulă prin ițele intracraniene broasca luptătoare Donatello). Arondate raportului. Prin aprecieri comparative și nu prin impuneri la schimburi de genul ,,dai și tu ce poți”. Dar nu prea are sens, fiindcă eu mă gândeam la darea de seamă scrisă, iar Art. 1151 vorbește despre cum poate un moștenitor să se capete cu ce i se făcuse cadou donatarului. Așadar, se ia din moștenirea rămasă o cotă specifică celor îndreptățiți, asemenea cu valoarea donației, dacă se poate și cam la fel cu obiectul râvnit și îndreptățit – fără rabat de la calitate -, asta numindu-se preluare. Dacă moștenitorul este obligat la raport, din astă parte a moștenirii se scade valoarea donației, deci imputație. Versiunea bani contra donație se realizează aidoma preluării și imputării, fără să se ceară cumva un anumit tip de bancnotă. O singură chestiune de interes peste toate celelalte: raportul în natură este viabil când la data cererii se deține bunul și nu este grevat de sarcini.
Încă mă ,,înnebunesc” după ,,… profită și celorlalți…”, aici pus pe seama aceluiași raport, cerut de unul dintre moștenitori, folositor și celorlalți, dar numai celor ce nu au renunțat. Raport prin partaj: la mica învoială sau după cugetul instanței.
Scrupuloși până la centimă. La echivalare, considerentul valoric se oprește la data judecării și starea obiectului când s-a realizat donarea și are posibilitatea unei scăderi pentru sarcinile asumate prin actul de donație. Rigurozitatea ține cont de: situația înstrăinării, valorizând bunul la data când a fost dat, vândut… altcuiva; înlocuirii, cu un preț fixat la momentul intrării în patrimoniu; devalorizarea bunului, astfel încât înlocuirea nu face obiectul interesului. Pentru bani s-a ales soluția indexării cu inflația. (Art. 1153)
Car de dar cu angarale, obiect cu destinația lui ,,are mână de dat” numai bun de împopoțonat și completat, cu obligație la raportare, adică, l-ai cam primit, însă tot nu-i al tău. Să lași omul să cheltuiască pentru bun, să adauge la el câte și mai câte și apoi să-l plimbi prin hățișurile recuperării sumelor investite: nu pare cam de râsul curcilor? Ferească dumnezeu de deteriorări, de micșorări ale valorii acestuia. Astfel de acțiuni îți golesc buzunarele, te fac răspunzător de faptele culpabile. Și la ce folos oprirea bunului obținut prin act de donație până la recuperarea ,,investițiilor”? Tu ești cel care pierde. (Art. 1154)
Se oferea varianta datoriile altora la tine se compensează cu datoriile pe care le ai tu la alții, dar, mai nimerită este re-paragrafarea în secțiunea nouă, a treia, despre plata datoriilor. Revenind cu Art. 1155 la moștenitorii din categoriile universal și titlu universal, contribuitori la datorii și sarcini, cele din diviziunile succesorale alocate. Fără nicio altă perindare prin meandrele abstractei prelegeri variaționale textuale, se trece direct la creditorii născuți din conservarea și administrarea moștenirii, ori înainte de deschiderea ei ori după, cu pretenția de a fi plătiți din bunurile acesteia. Iar când nu există amiabilitate, ,,băieții buni” pot cere instanței executarea silită. Tot pe neașteptate, Al. 3 descoperă câteva cazuri particulare ale plății ce nu implică divizarea acesteia la cei ,,n” moștenitori. În clarobscur, obligația nu se împarte dacă: nu este… împărțibilă; ,,… are ca obiect un obiect individual…”; există o ipotecă interpusă garantării; doar un singur dintre moștenitori a fost însărcinat cu plata datoriei; obligația a fost stipulată în testament, încât ceilalți vor fi scutiți, acțiunile asupra lor oprindu-se la cel mult o reducțiune.
