Spații culturale nr. 38 (8)

Emil NICULESCU

Caragiale, „un înţărcat băutor de haşiş”,
şi dealerul său râmnicean Fleva

Avocatul liber-schimbist

Un traseist politic bine statutat al cumpenei dintre veacurile XIX-XX a fost N. Fleva (n. 1840, Focşanii Munteni; m. 1920, Jideni, Râmnicu Sărat sau, mai curând 1914, după altă sursă), unul dintre fondatorii Partidului Naţional Liberal, ales, în 1875, în Comitetul executiv liberal, redactor la Alegătorul liber, senator (1876), primar al Capitalei (1884-1888), demisionar şi fondator al Opoziţiei Unite, Arestat, pentru un duel cu ministrul de externe, Pherekide. Revine la liberali (1895-1896), după care trece la conservatori (1899-1900), ca ministru al Domeniilor, Industriei şi Agriculturii; ministru plenipotenţiar la Roma (1901-1909), apoi takist (conservator-democrat), în timpul neutralităţii. După referinţele lui Sextil Puşcariu, era un demagog care ştia să răpească masele pentru ca să răstoarne un guvern şi să ajungă la putere. Slam Râmnicului pentru Muntenia şi a Putnei pentru Moldova
N. Fleva ia doctoratul în studii juridice la Neapole, făcându-şi reputaţia de orator popular, de regulă violent. A publicat, între altele, Procesul lui 8 august (1871), Misterele poliţiei capitalei (1887), Gheşefturile de la Ministerul de resbel (1888), Afacerea Goetz (1899), Oculta de la sat (1899), Chestiunea moşiei Răteşti (1910), Spovedanie (1910).
Date dintr-o imediată postumitate, furnizate chiar de breslaşi – George Caliga – îi postulează marile daruri agitatorice (mare orator din care cauză bucureştenii l-au supranumit „tribunu”. A jucat un mare rol în viaţa politică a vechiului regat), dar îl lipsesc de vreo şapte ani de viaţă (la rigoare, numai unul), fixându-i-se decesul la 1913.
O mostră din Procesul lui 6 August. Apărarea făcută celor 41 acuzaţi (Tipografia Curţii. Lucrătorii asociaţi, 1871) îl lasă pe maister poliţaiul de „ziafetul” pasabilei „republici podgorene”, cel din „Boborul” lui Caragiale, cam lipsit de mamă naturală: Stan Popescu, fiu al opiniei, fiu al venerabilului preot Constantin duhovnicul din comuna Breasa, plaiul Prahova, judeţul Prahova, este acela care a luptat în Polonia, în războiul pentru independenţa ei, şi în Italia cu Garibaldi acest soldat al libertăţei şi democraţiei modern…
Din posteritatea, prezumtiv „dezmeticită” a politicianului, Constantin Bacalbaşa apreciază sedimentele, nu prea bogate, lăsate de atât de promiţătorul sprinter al anilor de după 1870: Nicolae Fleva, un avocat din Focşani, care se manifestase liberal şi împotriva regimurilor conservatoare, luând apărarea republicanilor din Ploieşti în faţa juraţilor de la Târgovişte, se aruncă unul dintre cei dintâi în luptă.
Temperament clocotitor, om de acţiune, cu capul plin de toată frazeologia liberalismului epocii, ambiţios, purtând în ochi şi în toată firea lui soarele arzător al Italiei, unde-şi făcuse studiile de drept, Nicolae Fleva, cu înfăţişarea lui extraordinar de simpatică, devine repede eroul zilei (…) Epocile tulburi, stările agitate au darul de a produce generaţii spontanee de eroi trecători care pier odată cu spuma valurilor efemere. De aceea aproape toţi încercătorii de notorietate, toţi aceşti candidaţi la un bun plasament politic – afară de Nicolae Fleva – au pierit fără să poată juca nici măcar un cât de neînsemnat rol în politica ţării.
Însuşi Nicolae Fleva, în ciuda marii lui popularităţi, n-a dat, nici pe departe, ceea ce făgăduia şi temperamentul şi marele lui pasionism politic.

Revoluţionari fără frontiere

Vedeta procesului de la Târgovişte, Candiano-Popescu, nu numai că nu era grec, cum îl suspecta Eminescu, ci, la nevoie, chiar elenofob. Mania grandorii îl împingea la comparaţii bulversante; în arestul „revoluţionarilor” scria în memorii: Comisia de juraţi e trasă la porunceală. Preşedintele Curţii este ales un grec, Teodosiadi. Tudor Vladimirescu fusese ucis de un grec la Târgovişte; liberalii ploieşteni trebuiau să fie asasinaţi judicamente tot de un grec şi tot la Târgovişte. În fond, şi pandurul, şi liberalul luptau contra ,,străinismului” (fanarioţii, respectiv „neamţul” Carol). Cu timpul, valorile se vor mai cerne în favoarea epigonilor, aşa cum semnalează Caragiale în articolul „Lipsă de pietate şi gust” (Epoca, III, nr. 408, 22 martie 1897): Întrucît nu stau în strânsă legătură cu daraverile şi mascarlâcurile nenorocitului lor partid, orice figură strălucită istorică, orice tradiţie naţională, datina şi credinţa poporului întreg, pentru colectivişti n-au nici o valoare.
Ei sunt capabili să crează mai demnă de imortalizat mutra d-lui F.C. Robescu decât figura lui Matei Basarab, şi mai demnă de a fi pus într-o răspântie figura pocâltită a d-lui Sturdza, decât statua mândră a lui Tudor Vladimirescu, nici Matei Basarab, nici Tudor Vladimirescu n-au fost colectivişti.
Românul narează că, la 1875, după o revoltă de stradă a liberalilor, zdrobită de autorităţi, în care îşi pierde viaţa unul dintre cei mai de bază mardeiaşi electorali roşii, Temelie Trancă, Fleva este arestat şi, graţie popularităţii de care se bucura, i se asigură o acerbă pază, fiind trimis la poliţie, de-aici sub escortă a două companii de infanterie comandate de însuşi dl. colonel Costa-Foru fu condus pe jos, în pas grabnic, din nou la dl. judecător de instrucţie şi după aceasta retrimis la poliţie, sub acceaşi înaltă escortă, de unde îl înaintară (în trăsură credem) la Văcăreşti; este eliberat în 24 mai, în urma ordonanţei de neurmărire (scandal în parlament).
Farmecul retoric al fostului studinte napoletan este detaliat, tot de Bacalbaşa, care îi divulgă reţeta relatând un triumf la sala Bossel: Una din marile taine ale succeselor de tribună ale acestui mare frazeolog era timbrul vocii: Fleva era un incomparabil baritone politic. Bogatul lui debit de banalităţi oratorice era expectorat cu glas atât de cald, cu inflexiuni atât de sonore şi atât de armonic variate, încât erai silit să-l asculţi.
Era un torent care pornea, iar vorbele ieşeau năvală din gura lui şi porneau şi curgeau libere de orice control al judecăţii, încât începeai să vezi că omul îşi pierde şirul. Fleva simţea şi el acelaşi lucru, simţea că nu-şi mai poate încheia fraza pe care nu mai era stăpân. Şi atunci – cabotin meşter cum era – se oprea scurt… Apoi, rotunjindu-şi privirile asupra auditoriului şi rânjind cu frumoşii lui dinţi albi într-un surâs seducător şi şmecher, urma cu glasul blajin şi ca într-o şoaptă:
„Domnilor, n-aş voi să vă spun mai mult. Mă opresc aici.”
Apoi, izbucnind deodată, ca un bubuit de tun:
„Cine are urechi de auzit, să auză!”
Relaţiile mai apropiate dintre scriitor şi ,,tribun” sunt databile în perioada de ucenicie gazetărească, la Alegătorul liber (23 ianuarie 1875-14 iulie 1876), ziar de orientare liberală, apărut sub conducerea unui comitet format din: D. Brătianu, D. Sturdza, Gr. Lahovari, Ion Ghica, Ion Brătianu, Ion Câmpineanu şi N. Fleva. Girant responsabil: I.L.Caragiale (până la 12 ianuarie 1876). Între colaboratori: Hasdeu, Alecsandri, Kogălniceanu, Pantazi Ghica şi G. Sion, tatăl viitoarei soţii a lui Mateiu I. Caragiale.
Răsfăţatul orator al liberalilor întră în coliziune cu Eminescu, redactor la conservatorul Timpul; între manuscrisele eminesciene se află pagini vehemente împotriva liberalilor prin care, în lipsa unor garanţii scrise cu Rusia, s-a pierdut, după războiul ruso-româno-turc, Basarabia; propunea izolarea acestui partid politic, prin retragerea voluntară a persoanelor demne: Retragă-se toate elementele curate şi neatârnate dimprejurul bufniţei, ca să rămână singură între creaturile sale, să rămâie între Serurie, Fleva, Fundescu Pătărlăgeanu, Pseudo-Ureche… Un articolul de fond din Timpul (VI, 30-31 martie 1881), îl ironiza pe Fleva, care găsise de cuviinţă să propună înfiinţarea unei dignităţi de „cancelar”; propunea, în schimb, să se înfiinţeze un minister al agriculturii şi domeniilor, sub cuvânt că adevăratul şi singurul popor românesc sunt ţăranii, iar nu „superpuşii”, alde Carada, Giani, Cariagdi. Şi, mai târziu, chiar s-a şi întâmplat. Printre ocupanţii acestui portofoliu: N. Fleva.

Agitprop: „Cuţitul os”

Candiano-Popescu, ca gazetar „roşu”, director al ziarelor ploieştene Perseverenţa şi Democraţia, semnează, la 11 iunie 1870, o inflamantă şi alarmantă ştire: Inamicul este la porţile cetăţii şi voi deliberaţi încă. Cuţitul a ajuns la os. Ascultaţi-l şi daţi-i îndestulare.
Era o figură de stil cultivată şi de starostele redacţiei de la Românul, Rosetti, care a inventat chenarul negru la gazetă pentru ocaziile de „profund doliu naţional”. Când s-a votat prima convenţie cu Austro-Ungaria, „Românul”, cernit de jur-împrejur, începea astfel: „Astăzi s-a împlântat cuţitul în sânul României, iar cadavrul ei sângerând s-a aruncat [la] picioarele comitelui Andrassy…”.
Când tribunul era în opoziţie, delicios-repetitiva formulare va fi remarcată de Caragiale (Politica II Moftul român, I, nr.11, 13 nai 1893): De altminteri d-l N. Fleva a spus-o la întrunirea de luni, la „Dacia”: „Cuţitul azi a ajuns la os şi regele e despărţit de naţiune (aplauze). Azi războiul este declarat între naţiune şi o mână de uzurpatori, cari fac din rege o pavăză (aplauze). Şi atunci când palatul ni se închide, avem dreptul să stricăm uşa (aplauze) şi să intrăm în casa noastră (aplauze). Toţi autorii moderni ne arată că atunci când tirania şi despotismul ne sugrumă, dreptul sacru al poporului este de a se ridica şi apăra ordinea (apl. prelungite). În aceeaşi organ, ia în tărbacă, dar mai delicat decât pe Take Ionescu, „Miss Seven Pantaloons”, şi pe Fleva – simpaticul interpelator universal.
În lapidarissimă formulă, narcomanul daco-roman Caragiale transfera acest brand în „Telegrame” (1890): Cuţitul os. Era un semnal al stării de urgenţă, al crizei (politice) atotbântuitoare sau, mai degrabă, o formă de târziu sevraj al fostului dependent de halucinogenele logocraţiei liberale.
Ion Negoiţescu află suficient rezon ca scriitorul să reacţioneze faţă de tiradele marcat liberale: Ca estet şi literat, obsedat artisan al cuvântului, Caragiale e jicnit mai cu seamă de limbajul oratorilor şi gazetarilor improvizaţi, ce infestează viaţa publică, tulburând, prin logoreea lor de balamuc, minţile fanaticilor aderenţi.
Lumea evolua, şi nu totdeauna în bine, după cum atesta o inovaţiune. privind falsificarea – o tautologie? – acestui pseudo: Primim de la un vechi moftangiu român, un bărbat de spirit, când îl are, scrisoarea de mai jos (…):
-Bine, nene, toate sunt bune, înţeleg vin artificial, pâine artificiaă, ou artificial, pui artificial, cloşcă artificială – dar Moft artificial cum are să fie? Ce? E destul să te faci că strănuţi ca să ţi miroasă?(…)
Credeţi poate pe Lahovari că e un moftangiu român natural? Ferească Dumnezeu. Lahovăreştii şi Lahovarietăţile, care sunt pe cale de a funda un teatru, zice Claymoor, o dinastie zicem noi, când dintre ei se va naşte un cap încoronat, sunt greci, prin urmare, dându-se de români sunt artificial.
Despre Ghermanis, nu mai vorbim, căci nu ne place să ne copiem. Atâta numai avem de zis că acest grec reacţionar are, din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, un frate român liberal, pe care l-a ales Naţiunea în luptă cu Reacţiunea la Giurgiu deputat. Aşa că acum e în încurcătură: Menelas e moftangiu artificial român şi Efrem moftangiu artificial grec.(…)
Băcănie! Băcănie! sare de lămâie şi piatră acră… Şi virginitate poţi avea artificial, (Moftul român, I, nr. 38, 17 iunie 1893).
Atacul nu era, în privinţa lui Ghermani, măcar, foarte întemeiat: aromân, născut la Belgrad, prin 1834, a doua generaţie de bancheri, ministru de finaţe, aproape tot timpul între 1888-1895; la moartea lui subită (26 decembrie 1899/7 ianuarie 1900), Universul scria: Om muncitor, de o cinste exemplară şi de o pricepere financiară neîntrecută, prin însuşirile sale sufleteşti, prin averea sa, prin vederile sale largi şi limpezi, Menelas Ghermani a fost una din podoabele acestei ţări. Prieten al lui Maiorescu, ce nota la aflarea veştii: E caracteristic cum mor oamenii noştri politici de inimă: Alex, Lahovari, Lascăr Catargiu, Menelas Ghermani. (…) Prea iute a venit peste noi cultura Occidentului şi luptele parlamentare consumă puterea de rezistenţă mai mult decât în statele vechi… Cu alte cuvinte, ,,formele fără fond”, incriminate de mentorul ,Junimii”, loveau chiar în cei care le semnalaseră drept pericol.
Caragiale se va autodenunţa, în coloanele de la Epoca: Dar eu sunt copilul şcoalei clasice a opoziţiei librale! Mie nu-mi trebuie logică! Nu-mi trebuie înţeles! Pentru asta merg eu la o întrunire publică a opoziţiei? Eu caut emoţiune, excitaţiune, iritaţiune!
Mi-aduc aminte de bravura, de avântul impetuos şi mai ales de sintaxa îndrăzneaţă a neuitaţilor mei oratori clasici:
`Fraţilor! Ciocoii domnesc, în adevăr domnesc; dar să vă spui eu, fraţilor, cum domnesc! Domnesc prin mişelie, prin infamie, prin crimă, prin reacţiune, lucruri care fac onoare poporului că e contra, care în orice ocazii s-a pronunţat şi nu permite, mai ales când sângele acestui popor vărsat cu cruzime şi fără nici o necesitate, când ţipetele disperate ale femeilor şi copiilor, fugăriţi şi torturaţi de sălbăticia oamenilor odiosului regim, când vaietele celor schingiuiţi pe stradele Capitalei, cu felinarele stinse, sunt încă vii în mintea tutulor!”(…)
Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretend să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună furios ca un leu şi când o striga o dată Fraţilor! să mă facă pe mine fratele lui, să sar din loc El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierii de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar logice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, până m-o năuci, până m-o face să scrâşnesc din dinţi şi să strig ca turbat; sus poporul!. Este portretul robot al ,,tribunului” liberal, în creionarea căruia şi Fleva avea mari şi neuitate contribuţii (Decadenţă, în: Epoca, I, nr.304, 15 noiembrie 1896).
`Reacţiunea”, spre finele de secol: prin accelerarea rotativei politice, translaţiile de la un partid la altul nu mai joacă rolul de bau-bau preferat al liberalilor, nu mai e `Plevnă internă”, cum o botezase, în Românul, C.A. Rosetti. Ca un înţărcat băutor de haşiş, care regretă extazurile ce şi le procura odinioară, mi-aduc aminte adesea cu duioşie de ciudatele vedenii ce le aveam când mă apucau excesele de febră liberală. Adesea mă apucă un dor nespus de acele vremuri când, înainte de a fi om cuminte, eram un patriot liberal zănatic. (Reacţiunea, în Epoca, II, 30 noiembrie 1896).

Insolaţiune

Paul Zarifopol observa o norocoasă potriveală între arta caragealiană şi publicul ei: Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte amuzantă. Caragiale este un demon al veseliei. (…) Între apucătura artistului şi caracterele cele mai vădite ale societăţii în care a lucrat s-a stabilit o fericită colaborare. Vioiciunea sudică este un reactiv energic, care face să apară ridiculele în forme cu deosebire tari. Prostia care stă latentă într-o masă umană nordică, flegmatică, tăcută, se degajează viu şi colorat în focul exuberanţei meridionale. (…) Într-o societate meridională accentuate, la psihic, în atitudini şi costum, mutre care neapărat provoacă intenţia caricaturistă.
Forjat pasional era şi Candiano-Popescu, cum se confia: cînd scriam în „Perseverenţa” şi „Democraţia”, eram aşa de convins şi de mişcat, încât, adeseuri udam cu lacrimi foaia de hârtie pe care scriam articole de ziar ce trebuia să le public a doua zi. Avea două temeiuri: Afară de dragostea de femeie, mai avui şi-o altă dragoste: Ţara. Între aceste două amoruri a fost împărţită inima mea şi din aceste două izvoare m-am şi adăpat.
Student în drept, în Italia, ca şi Fleva, prezidentul ploieştean va realiza specificul oraşului canţonetelor: Gelozia, de pildă, în Neapole nu vine din patimă, ci de la soare. Am văzut multe cazuri de gelozie când iubirea nu joacă nici un rol. O crimă pasională în lumea „bună” a cetăţii e explicată la moment: Soarele, susţin eu. Efectele de lumină ale soarelui asupra inimii. Ţi se pare că iubeşti, pui mâna pe pumnal şi omori.
H. Taine pare a confirma, fie şi parţial, intuiţia meteorologică a revoluţionarului republican şi aghiotantului regal: Precum există o temperatură de ordin fizic, care, prin variaţiunile ei determină apariţia cutărei ori cutărei speţe de plante, există şi o temperatură de ordin moral pentru a înţelege apariţia de speţe de artă…
Anghel Demetriescu, belfer bucureştean, prieten al lui Caragiale şi profesor al fiului acestuia, Mateiu, scrie despre temperamentalitatea deosebită a defensorului zavergiilor republicani: Mulţi naivi numesc pe d. N. Fleva ,,tribun”, închipuindu-şi că acest termen este masculinul substantivului tribună, şi conchizând, pe temeul acestei etimologii nostime, că oricine se suie pe o tribună şi strigă de acolo cât îl iartă organele vocale este cu adevărat tribun (…)
Ca să vă încredinţaţi, citiţi pledoaria d-lui Fleva făcută la Târgovişte în favoarea celor 41 de inculpaţi ce au ridicat steagul republicii de la Ploieşti, în ziua de 8 august 1871 (sic!). E adevărat că procesul este caraghios. Patruzeci şi unu de republicani în ţara românească, şi încă în anul mântuirii 1871! Dar d. Fleva l-a luat în serios; a umflat trompeta cea mare a Roşiilor, a vorbit de Tudor Vladimirescu, martirul libertăţilor româneşti, ucis de nişte fanarioţi la marginile Târgoviştei, locul unde se judecă procesul altor martiri liberali; a linguşit pe juraţi, pe inculpaţi, pe toţi ploieştenii, a dat frâu tuturor patimilor sale politice, a făcut tot spiritul pe care îl poate face d-s şi, lucru neauzit!, fără a scoate un ban din buzunar, a produs un entusiasm în inimile tuturor ce erau de faţă, şi pe care poliţia a fost nevoită a-i scoate afară din sală ca să-i răcorească. (…)
Numele său, „Fleva”, care pe greceşte înseamnă „vână”, este admirabil ales pentru a caracteriza neînvinsa sa vigoare.

Afinităţi elective

După doisprezece ani de „vizirat” (1876-1888), liberalii vor pierde guvernarea datorită unui scandal cu furnituri militare ce i-a avut drept protagonişti pe fraţii (viceamiral şi colonel) Maican; şi-a adus obolul şi Fleva, prin tipărirea polemicei Ghişefturile de la Ministerul de resbel (1888).
În ziarul său conservator, Dreptatea, „tribunul” va vorbi de suma de 10.000 lei acordată Teatrului Naţional pentru reparaţii, nefolosită decât parţial pentru acest scop. Urmau nereguli cu plasarea biletelor, fondului de rezervă cu mari confuzii precum şi o stare general de ilegalităţi. (…) Propunea ca I.L.Caragiale să fie numit Director General al Teatrelor. Şi pregătită cu abilitare ca şi cum ar fi venit ca o satisfacţie dată opiniei publice. Girantul responsabil de la Alegătorul liber primea un consistent bonus spre a accede la cea mai înaltă funcţie publică din viaţa-i.
În 1899, când murea Anton Bacalbaşa, mâna dreaptă a lui N, Fleva, cel care făcuse dintr-un ziar condamnat din naştere la răfuieli politice, un cotidian de prestigiu, Caragiale va publica, în paginile Dreptăţii, un adio fratern. Patronul şi directorul întinseseră o mână de ajutor fostului director al naţionalului bucureştean: Cât de buni amici avea Caragiale – scrie Marin Bucur – în N. Fleva şi în ,,Toni” Bacalbaşa! Ziarul „Dreptatea” trece făţiş de partea sa, când Titus Dunka, inginer şi autor dramaturg, refuzat de teatru cu improvizaţia „Învingător şi învins”, strigase mânios că ,,piesele, începând cu ale lui Caragiali, devin capodoperele literaturii de la Obor, caricaturi de cârciumă şi moravuri de la Leul şi cârnatul”. Ludovic Dauş, dramaturg fără talent, dar cu bun simţ, scrie pentru a şterge pata ruşinoasă de pe pagina de ziar lăsată de Titus Dunka”. În secolul emancipării naţiunilor, Titus Dunka (1845-1903), ardelean de origine, fusese „volintir” într-o răscoală poloneză, în armata garibaldiană, în războiul franco-prusac, şi ofiţer de geniu (era inginer) în campania Independenţei. Un Gheorge Duka, liberal, a fost prefect de Buzău (1914-1919) şi a avut conac la Bălăceanu.
Scriitorul, în „Câteva păreri” („Ziua”, 22 februarie 1896), lua în calcul voga şi anvergura lui Fleva, în plan estetic, fără a întrevedea mari profituri: Artă pentru artă? Sau artă cu tendenţă? (…) Au tendenţă piesele lui Shakeapeare? Desigur, nu. (…) Dar discursurile lui Demostene şi, fără şovăire, aş zice, toate discursurile celebre, începând cu cele antice şi isprăvind cu cele ale d-lui Fleva? Se înţelege că au tendenţă, că nu s-ar putea orator politic fără tendenţă. (…) Care e artă şi care nu din cele două categorii de produceri de creaţiuni intelectuale? Scurt: acele care au fost opera unui talent. Şi, pentru a decela între artistic şi artificial, evocă panorama lui Braun, chiar dacă nu o numeşte: Între artistic şi artificial este aceeaşi deosebire ca între madama care percepe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 bani şi figurile de ceară dinăuntru.
Există, totuşi, între fostul girant responsabil de la Alegătorul şi directorul publicaţiei în care scriitorul şi-a ,,făcut mâna” de ziarist o afinitate, semnalată de Marin Bucur, în momente cruciale pentru poziţia publică a fostului director al Teatrului Naţional din Bucureşti/Hilariopolis: Fleva îl va apăra atunci când i se refuză postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Şeful liberal-conervatorilor îl arată pe indezirabilul autor şi om de teatru ca pe o persona non-grata a Puterii: ,,Caragiale este un om primejdios, par excellence. El nu poate pricepe că toată filosofia practică a vieţii constă într-un şir neîntrerupt de compromisuri, de învoieli tacite. (…) Nu. Ochiul şi urechea lui Caragiale veghează vecinic şi înregistrează vecinic toate schimele, toate modulaţiunile glasului, care trădează o construcţie viţioasă sau caraghioasă a sufletului. (…) Ei bine, este prudent să dai acestui om primejdios prilejul şi putinţa de a-şi relua înţepătoarea pană – şi încă pe socoteala ta?
Omul ăsta e în stare să-i ,,bage într-o comedie” în înţelesul textual al cuvântului – pe toţi d-nii membri ai Comitetului Teatral, pe toţi consilierii comunali cu primar cu tot. Şi foarte, uşor de înţeles că aceşti domni n-au poftă să servească drept prototipuri pentru vreun nou Trahanache, Dandanache sau Tipătescu. (Carageale, în Dreptatea, 1 octombrie 1896). ,,Primejdiosul” antiutopist se va auto-exila la Berlin.

Amurgul narcomanicesc

Există, semnalează şi Marin Bucur, un Caragiale din apropierea de conştiinţă a lui Eminescu: este cel ce apare astăzi în lumina textelor identificate de noi şi publicate în ediţia de faţă.(…) Judecându-i pe rând, pe conservatori, pentru liberali, pe liberali pentru conservatori, cu sau împotriva junimiştilor, inamic sau aliat cu Tache Ionescu, Al. Lahovari, P.P. Carp, N. Filipescu, N. Fleva, Dimitrie Sturdza, Caragiale realiza una dintre cele mai dramatice experienţe ale trăirii în iluzia politică oferită aceluia din care voia să se obţină un partizan de publicitate în campaniile de presă. Ca şi Eminescu – şi, înaintea amândurora, veteranul C.A. Rosetti – Caragiale va fi unul dintre învinşii şi veşnicii înşelaţi ai iluziei politice. De unde şi reacţia lui de violenţă, cînd contra unuia, când contra altora, iubindu-i la început, în faza de credulitate, în magia verbală a fiecăruia, urându-i când s-a văzut înşelat şi minţit.
Despre înaintaşul lor, narcoman liberal, scriitorul se exprimă compasiv, creându-i un portret de rege Lear al breslei lui Carcalechi: C.A. Rosetti, odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese uşoare, inventator al atâtor năzdrăvănii, dar totuşi una dintre cele mai interesante figuri ale Partidului Naţional Liberal, cătră sfârşitul carierei sale, dizgraţiat de colectivitate, a murit părăsit de toţi prietenii lui cei mai apropiaţi, de acei cari îi datorau lui personal tot norocul lor. Biata cloşcă târziu a văzut că ouăle ce le clocise cu atâta căldură fuseseră de năpârcă. (C.A. Rosetti, în Epoca, 8 februarie 1897). La acest statut ostenise puţin şi Fleva, în anul 1882, când il izolase pe fostul iunker, poliţai, poet, librar, revoluţionar paşoptist departe de presă, de nucleul dur al lui Brătianu. Adevărat că, un an mai târziu, când s-a pus problema libertăţii absolute a presei, cum o cerea Rosetti, Vizirul mergând pe o singură restrictivitate: casa regală, Fleva, cel care susţinuse proclamarea regatului (1881), va fi de partea ziaristului veteran.
În 1899, seceta ce bântuia România impune un masiv import de fân din Transilvania şi Ungaria – 9000 de vagoane, marfă proastă, comandată de proaspăt ,,asimilatul” Fleva, ca ministru al agriculturii şi domeniilor. Devine calul de bătaie al opoziţiei, adică alor săi, cei din juneţe şi maturitate. Nu se sinchiseşte prea tare, răspunzându-i lui C.C. Arion: Unele ziare din opoziţie în timp de 4 luni nu s-au hrănit decât cu fân (…) fânul lui Fleva nu este aşa de rău, după cum nici meiul lui Fleva nu a fost rău şi după cum se vede că nu e rău nici guvernul în care se găseşte Fleva şi din care lipsiţi dumneavoastră. Fleva ,,ţinea la tăvăleală”, va muri la doisprezece ani după Ghermani şi la doi după Caragiale.
Vlahuţă, zice memorialistul N. Iorga, îi rezerva cuvinte tari: „Cleante cel fără ruşine” pentru zburdatecul Fleva.
Caragiale însuşi, în Bacalaureat (Universul, 1900), formulează o receptare nu tocmai măgulitoare, în ochii opiniunii publice, a profesiunii liberale a lui Fleva: repetenţia, datorată unor slabe dotări pentru dexterităţi (muzică sau gimnastică), devine şi mai ridicolă/ nedreaptă atunci când era vorba de proiecte ambiţioase: asta, trebuie să convii şi dumneata, e tot aşa de absurd ca şi când ai împiedica un tânăr dispus să înveţe Dreptul, să piardă un an fiindcă nu e tare la Morală…Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul să o îmbrăţişeze?… Ba nu, spune d-ta!
Afacerea cu fânul venea în plină criză, cum se semnala şi în Gazeta săteanului (nr. 18, 20 octombrie 1899, p.384), a râmniceanului C.C. Datculescu, cel care îi publicase lui Caragiale, între altele ,,Cănuţă om sucit”. Iată ce se semnala în articolul Crisa!, semnat S.N.: Un comerciant de delicatesuri mărturisea că nicăieri în Europa nu se consumă atâtea articole luxoase de băcănie ca la noi, (…)
Europa nu ne dă bani; e dreptul ei să-ţi plaseze capitalul cum îi place, Răul e trecător, bine înţeles, dacă ne vom cuminţi şi nu vom da mereu uitărei sfatul strămoşesc „cine cumpără ce nu-i trebue, vinde ce-i trebue”. Cum voiţi să nu ne îngrozim, când n-avem a face cu un lux potrivit pungei fiecărui, ci suntem cuprinşi de-o adevărată furie de cheltuieli care nu mai cunoaşte margini. (…)
Un băcan dă faliment. La inventor se găsesc şase-deci pălării d-ale cucoanei. Frumoasă colecţie! Altul un măcelar angrosist dă faliment; se găsesce că domnul are trăsură cu şină de cauciuc. În „Belgia Orientului”, în care ne complimentam a fi, consumismul atinsese cote alarmante, dacă băcanii, care vedeau risipa variilor categorii sociale, picau înşişi în luxură, consimţeau la sucelile (cucoane)lor.
În ultimii ani de viaţă, Caragiale se va mai întâlni cu Fleva, în 1910, la praznicul conservator-democrat de la Roman, profitându-se de ziua onomastică a lui Constantin Cantacuzino-Paşcanu, şi la Iaşi, prin februarie 1911, când începuse campania electorală şi partidul conservator-democrat îşi lansa candidaţii: Take Ionescu, Barbu Păltineanu, N. Fleva, D.R.Moruzzi, I.A. Brătescu, Mihail Dragomirescu ş.a. Tribunul nu este printre cei ce cuvântă la (re)înmormântarea ,,bucureşteană“ a lui Caragiale, din decenţă faţă de răposat; cum ar fi sunat pateticul: Cine are urechi de auzit, să audă!

Carada sau budala?

Eminescu, execrat de lunga guvernare a „roşiilor”, se „refugia” în idealitate istorică şi fandări sarcastice spre epigonimea politică liberală: Mai bine, zicem noi, rob sub vechile Domnii drepte şi sub legile lor creştine. Cu conştiinţa că deasupra-ţi se-ntinde marele arbor al poporului şi geniului românesc, decât la un banchet alături de gheşeftari ca Carada, cu eroi ca Candiano (Timpul, 10 februarie 1882). Eugeniu Carada (1836-1910), mazzinist, în juneţe, mai apoi guvernatorul Băncii Naţionale, era, desigur, unul dintre cei ce se presupunea că au asigurat suport logistic îndemnului, lui Brătianu: „Îmbogăţiţi-vă!”. Stan Popescu, garibaldianul, la bătrâneţe director de închisoare, în oglindă, se situa în păgubosul despărţământ al budalalelor.
Caradale şi budalale este un studiu de „fiziologie” al „familiei colectiviste”, al aderenţilor la partidul lui Dim. Sturdza; astfel: Caradalele sunt eminamente pozitiviste, iar budalalele tot atât de idealiste.(…) Căci budalaua este tot atât de pasionată de diplomaţie şi politica înaltă exterioară, pe atât de amatoare caradaua de finanţe, de credit, de bănci, în genere de zaraflîc. Dacă uneori caradalele se dau drept budalale şi viceversa, există un turnesol care identifică, în fine, condiţia lor adevărată: La marele zaiafet colectivist, niciodată nu se face confuzie de locuri şi de bucăţele. Din marea gâscă friptă de pe masa Colectivităţii, caradalele degustă pe tăcute pulpele, pieptul şi ficatul; nevoiaşii corci ciugulesc discret carnea rămasă pe coşul pieptului, iar budalalele clefăiesc şi sug cu entuziasm căpăţâna şi ciocul, cotoarele şi labele, mâzgălite prin sos de Patrie, Libertate! Egalitate şi jos ciocoii! (Epoca, III, nr. 366, 2 februarie 1897). Poate în zona corcilor ar fi şi locul tribunului.
Fleva, pendent de mica boierime din Râmnicu Sărat, prin mariajul cu Ecaterina, născută Horbatzki, fiică a polcovnicului Anton Horbatzki, căsătorit cu o descendentă a boierilor Hrisoscoleu, din Buzău, măritată, la început, cu generalul Slătineanu, ajunge, vorba arhondologilor, „la obraze”, intră, dacă nu în vechea boierime, între „viituri” cu oarecari dignităţi în istoria Munteniei şi Moldovei. Coborau din nobilul grec ţarigrădean Pandeli Hrisoscoleo (1550), iar un Grigoraş Hrisoscoleo, vel căminar în divanul Valahiei, este numit ispravnic de Slam Râmnic în 1786. Maria Minculeasca, rudă cu Hrisoscoleii, a fondat, la 1792, spitalul buzoian „Gârlaşi”, al treilea, cronologic, din Ţara Românească. Pe această filantropică filieră, mult subţiată ca sânge, vor apărea ctitoriile familiei Fleva: spitalul de la Măicăneşti şi şcoala mixtă de la Jideni, locul de veşnic (şi meritat) repaos al agitatului om politic, aşezăminte ce îl livrează memoriei râmnicene ca pe un binefăcător, în opoziţie cu „feneanţii”, cum îi numea Eminescu, partidului politic în care şi-a dobândit renumele. Fostul ministru la Roma, chiar în perioada când între România şi Poartă (1905) se iviseră tensiuni pe chestiunea dezvoltării etnice a românilor, acestor latini din Peninsula Balcanică.

Distribuie: