Fărădelegea lui Călin – Cocul civit
Eram pregătit să înfrunt….
Aceleași rapoarte…. Cerințele decurg din schimbul direct: donatorul dă, donatarul ia. Doar așa se cere o dare de seamă. Se pare că nu m-am înșelat. Am constatat încă de prin liceu ce valoare are acea sămânță de tupeu, confruntarea față în față cu adversarul sau cu acela care e mai presus de tine și decide. Așadar, moștenitorul moștenitorului donației (dintre descendenții săi) scapă de lista lungă cu argumente pentru obiectul ce nu era al său, dacă nu umblă cu ocolișuri, dacă vine și ridică donația în nume propriu. Când este de ,,mâna a doua” descendentul, reprezentant succesoral pentru ascendentul său, raportul, cu toate caracteristicile și efectele existenței bunului, trebuie întocmit. (Art. 1149)
Drum lung până să clocească ideile în mintea omului. Așa m-am trezit (dublă ipostază verbalicească: dare de seamă și mijirea ochilor din somnul nocturn) în fața unui defunct (cel purtat cu alaiul Codului Civil) atent în timpul vieții la multe aspecte necesare dincolo de sine făcând din donație un act…. De-ar fi invers de cum există la Art. 1150, eu, în locul donatarului, m-aș lipsi definitiv de cadorisire. Adică: dacă mi s-ar atrage atenția de către cel ce se ocupă cu deschiderea testamentului, cu punerea lui în practică, că defunctul, în marea sa mărinimie, mi-a lăsat nu numai un bun de care mă voi folosi, ci m-a scutit și de efortul de a da socoteală asupra lui – nu contează cui – printr-un raport așa cum scrie la lege, l-aș afurisi – cu toate sintagmele dopo moarte că despre plecat la cele veșnice numai de bine – fără regrete. Din moment ce dorești să faci cuiva un bine ori să lași o amintire a existenței tale în viața lui, ai mai putea să emiți și sarcini stânjenitoare? Un aspect l-am notat. Nesupunerea la raport pentru donații cuprinde încă patru situații: donațiile deghizate (am fost tentat să pun ghilimele, însă lit. b) nu le folosește), prin persoane interpuse, doar dacă defunctul n-ar urmări un alt scop; (trebuie să ,,înfigem” acele persiflării în lit. c) și în celelalte stipulări ale codului, cel care face din dar, fiindcă donația este același lucru, un întreg șir de condiționalități, întinzând după decesul testatorului orgoliul nemăsurat al acestuia și planurile sale seculare) și aici, la lit. c), din separarea aceluiași ego transferat prin testament, se separă obișnuitele daruri, donațiile de bani – cică neexcesive -, sumele atribuite școlarizării descendenților, părinților, soțului, chiar și cheltuielile de nuntă (nu se angajează codul în a spune a cui este uniunea maritală), dar cea mai ,,idioată” frază o avem atașată la finalul lit. – ,,… în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel.” -: o dată pentru conturarea caracterului defunctului (de genul ,,al naibii a fost cât a trăit, al naibii și după moarte), mizerabil, a doua oară pentru transformarea unor chestiuni mai mult decât obișnuite, care țin de angajamentele sale anterioare cu privire la cei ce i-au dat viață și cei pe care i-a născut, în condiționalități inexplicabile; (mă tot mir, cu motivație dublă, cum a scăpat legiuitorului de la lit. d) fraza anterioară sau, dacă era atât de importantă, de ce nu a făcut obiectul unui alineat cu titlul de generalizare pentru toate câte sunt scrise în acest Art. 1150) o altă fațetă a Art. 1 ni-l scoate cumva pe testator ,,om cumsecade” până la deschiderea moștenirii, dând scutire de raport pentru fructele culese, veniturile scadente la data menționată și echivalentul bănesc obținut de donatar până la aceeași dată. După cum era de așteptat, la Al. 2, cazurile de pieire a bunului ,,donatat” au același ,,privilegiu”, se spune pas raportului. Nu lipsește nici reversul situațional (vorbim tot despre Al. 2): la reconstituirea bunului, raportarea este obligatorie. Tot aici, tot în sens invers: uzul indemnizației (nespecificată în frază) în alt scop. Revin asupra ,,sofisticării” defunctului, în ultima parte a Al. 2, pentru indemnizațiile obținute din contractele de asigurări, raportabile la depășirea sumelor ,,… primelor plătite de donatar.”.
