Spații culturale nr. 38 (7)
ISTORIE LITERARĂ
Cella Serghi: femeia-eroină
O figură care a stârnit interesul în epoca interbelică a fost scriitoarea Cella Serghi. De o frumusețe tulburătoare, blondă cu ochii verzi, zveltă, cochetă, Cella Serghi (Rașela Marcoff) va intra în atenția criticii în 1938, odată cu publicarea romanului Pânza de păianjen. Născută în 1907, la Constanța, într-o familie modestă, cu origini bulgare, care a locuit din moși strămoși în Dobrogea, ea va fi puternic legată de mare, evocând-o în multe dintre operele sale. Va începe școala primară la Constanța și apoi o va continua la Brăila și București, localități unde se mută cu familia, în urma izbucnirii Primului Război Mondial. În perioada 1919 – 1923 urmează cursurile de la Institutul Model de Domnişoare din capitală și de la Institutul Pompilian, luându-şi în anul 1927 bacalaureatul la Liceul de băieţi „Sf. Sava“.
După mărturisirile proprii din volumul autobiografic Pe firul de păianjen al memoriei (1977), o biografie romanțată, reeditată în 1991, familia Cellei va face eforturi considerabile să o trimită la școală, reușind, cu sacrificii, să parcurgă tot ciclul școlar. Ea va opta pentru Facultatea de Drept, pe care o termină în 1931, deși își dorea să urmeze Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și să devină actriță.
Educația Cellei Serghi se desăvârșește prin lecturi pe care adolescenta le face pe furiș, citind noaptea cu lanterna sub plapumă cărți împrumutate de la bibliotecă (nu avea destui bani să își cumpere și nici nu era încurajată să citească, tatăl său fiind chiar un mare adversar al lecturii). Mama ei, în schimb, Carolina Marcoff, încearcă să-și îmbunătățească ori de câte ori are ocazia gradul de cultură și educația, mergând la teatru și luând-o și pe Cella cu ea. Aceasta povestește că citea încă de mică tot ce îi cădea în mână, „digerând” la o vârstă fragedă lecturi destul de grele.
Ce cuprinde lista de cărți „devorate” cu pasiune de Cella? Adolphe de Benjamin Constant, Yvette de Guy de Maupassant, Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi, Jean-Christophe de Romain Rolland, Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, Crime et chatiment de F. M. Dostoievski, L’Immoraliste de André Gide, Elena de Dimitrie Bolintineanu, În preajma revoluției de Constantin Stere, romanele lui Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Mircea Eliade. Viitorul său soț, inginerul Alfio Seni, cunoscut și ca Puiu Seni, îi împrumută și îi dăruiește și el mai multe cărți: Fermina Màrquez de Valéry Larbaud, Caietele lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke, La psichopathologie de la vie quotidienne de Sigmund Freud, La vie de Jesus de Ernest Renan.
Observăm că lecturile Cellei se îndreaptă cu precădere asupra operelor în proză, de mari dimensiuni, din marii clasici ai literaturii universale (scriitori ruși și francezi în special) și din autorii români pe care îi cunoștea din școală, citiți pentru bacalaureat. Este de remarcat, de asemenea, că citește unele romane în limba franceză (multe opere importante ale scriitorilor străini interbelici ajung la noi pe filieră franceză; cititorii români au acces astfel la multe scrieri contemporane din literatura universală, jurnalului lui Jeni Acterian cuprinzând o listă lungă a acestor opere; câteva exemple ar fi La promenade au phare, Mrs. Dalloway și Orlando de Virginia Woolf, Șapte pentru un secret și Sarn de Mary Webb, Invitație la vals de Rosamond Lehman, Jurnalul lui Katherine Mansfield, Le meilleur des mondes și Punct. Contrapunct de Aldous Huxley, Voyage au bout de la nuit de Louis Ferdinand Celine).
Deși citește mult, Cella Serghi nu va fi ispitită să scrie, deosebindu-se în această privință de celelalte colege de generație care își exersează, mai toate, talentul literar în compoziții ce sunt trimise sub pseudonim la diferite publicații. Nici ideea traducerilor nu o încântă pe Cella Serghi în tinerețe, ci mult mai târziu (traduce, în anii ’70, Vă place Brahms? de Françoise Sagan și Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris).
Autoarea Pânzei de păianjen va încerca să recupereze din mers golurile pe care le are în materie de cultură, ascunzându-se sub masca unei femei voioase, fericite, care ia totul ușor: „N-am crezut niciodată că sunt frumoasă. Și poate tocmai fiindcă eram nesigură de fizicul meu, nemulțumită, eram atât de cochetă, de preocupată să plac. Și reușeam, fiindcă eram vie, neliniștită, vibrând ca o frunză la cea mai ușoară adiere, permeabilă la tot ce e viață. (…) Succesele la patinaj, la tribunal, lecturile mele îmi dădeau o siguranță și o vervă care mă făceau să mă consider egală cu cei din jurul mesei” .
Neavând posibilități financiare pentru a-și plăti studiile, ea se va angaja în timpul facultății secretară la un avocat din capitală și se va căsători în 1929 cu Puiu Seni, dispus să o ia de soție fără zestre, împotriva familiei lui.
Destinul literar al Cellei Serghi va fi marcat de întâlnirea de la ștrandul Kiseleff din București cu scriitorul Camil Petrescu, chiar după promovarea examenului de bacalaureat. Sedusă de ochii lui albaștri, tânăra îi va căuta cărțile prin librăriile din capitală, singurele volume pe care le găsește fiind semnate doar de… Cezar Petrescu (era mult mai popular în epocă decât Camil, iar publicul îi confunda adesea). Cella Serghi mărturisește în Pe firul de păianjen al memoriei de mai multe ori chiar că nu citea gazete, reviste ori cărți de critică sau de istorie literară, nefiind la curent cu toți reprezentanții literaturii române contemporane ei (nu auzise de Camil Petrescu, Mateiu Caragiale ori de G. Călinescu, nu o citise pe Hortensia Papadat-Bengescu). Dragostea pentru Camil însă o face să-și dorească să afle mai multe despre lumea literară, iar de la următoarea lor revedere tânăra (măritată acum) începe să-i ațină calea, la propriu:
„- Moft năzdrăvan! exclama, când dimineața la opt mă întâlnea lângă chioșcul de unde își lua ziarele. Ce cauți la ora asta pe străzi?
Îl conduceam până la Capșa. Simțeam că abia așteaptă să rămână singur să-și răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă” .
Treptat, ea îi va cunoaște pe scriitorii din apropierea lui Camil Petrescu (va lega o strânsă prietenie cu Mihail Sebastian, Anișoara Odeanu, Felix Aderca etc.), petrecându-și foarte mult timp în compania lor, la Capșa ori Corso, la teatru, la cinematograf, la meciuri de box sau de fotbal, la ștrand sau la patinoar, la hipodrom. Cella pare foarte sigură pe ea, este o fire deschisă, dinamică (face mai multe călătorii în țară și în străinătate, în Austria, Franța, Germania, Grecia), sportivă (patinează, înoată, face gimnastică, schi). Povestind mereu întâmplări hazlii, savuroase, cu mult umor, Sebastian și Camil îi recomandă să-și aștearnă verva pe hârtie.
Înainte de a debuta în volum, Cella Serghi va debuta publicistic, în 1934, semnând câteva reportaje de succes (Week-end în Bucegi, toamna, Match de foot-ball, Institutul francez de înalte studii în România, Între ecran și scenă, Vreau să slăbesc), în Gazeta lui Ion Pas, cu numele de Cella Marin. Va trimite și o serie de cronici teatrale, în 1937, la revista Reporter, scrise în urma unei călătorii la Paris, unde vede o serie de spectacole, de piese de teatru și de concerte. În timpul petrecut în capitala Franței ideea unei cărți despre fericire încolțește în mintea ei, iar moartea tatălui o va determina să își scrie, în cele din urmă, povestea.
În 1938, după ce reface cartea de mai multe ori, va vedea lumina tiparului Pânza de păianjen, volum ce o va consacra. Romanul este anunțat prin câteva fragmente (Cele dintâi nedumeriri, Petre Barbu) publicate cu un an înainte în Revista Fundațiilor Regale și semnate cu numele de Cristiana Livia Serghi. Toate operele ei publicate ulterior vor fi judecate prin prisma comparației cu acest prim roman, dens, echilibrat, bine elaborat, ce aduce în prim plan un personaj viu, complex, neegalat încă în literatura română – Diana Slavu. Lucrul de cinci ani la acest volum, o adevărată „muncă de ocnaș” , o îndepărtează de soțul ei și de meseria de la tribunal. Mariajul scriitoarei începe să se destrame și, după o lungă perioadă de gândire, Cella va divorța de Puiu Seni. Nu a devenit soția lui Camil Petrescu, așa cum și-ar fi dorit, dar și-a găsit fericirea alături de judecătorul Ion Bogdan, cu care se căsătorește în 1939, renunțând la religia mozaică în favoarea celei ortodoxe.
În interviurile acordate de-a lungul anilor și în paginile volumului Pe firul de păianjen al memoriei, Cella Serghi își construiește o imagine favorabilă, găsind justificări pentru carențele sale culturale. Nu își ascunde, totuși, defectele și nemulțumirile, marele ei vis fiind acela al unei iubiri perfecte. Susține că ar fi fost modelul pentru femeile din romanele lui Camil Petrescu, în special pentru d-na T., și că acesta a folosit în prozele sale întâmplări povestite de ea cu diferite ocazii, descrieri ale rochiilor sale etc. Ba spune chiar că, datorită ei, Camil a introdus în Patul lui Procust scrisorile d-nei T. : „Camil nu mărturisește nicăieri că ideea de a introduce scrisorile Doamnei T. în roman și a crea acest personaj, care nu exista în manuscrisul pe care mi-l dăduse să-l citesc, a fost a mea” .
Declarația ei vine să contrazică ipoteza larg acceptată de critici potrivit căreia actrița Leny Caler ar fi fost modelul lui Camil atât pentru Emilia, cât și pentru d-na T . Actrița care a inspirat pasiuni și în rândul altor scriitori (Mihail Sebastian, Tudor Mușatescu, Tudor Arghezi) l-ar fi cunoscut pe Camil Petrescu în jur de 1930, făcând parte, pentru o vreme, din cercul pe care îl frecventa autorul Ultimei nopți…. Acesta este, de altfel, un personaj cunoscut în lumea teatrului (în 1939 este director la Teatrul Național din capitală), prin piesele scrise și regizate de el, dar și prin relațiile pe care le are cu mai multe actrițe. Jurnalul scriitorului nu consemnează mare lucru nici despre Leny , nici despre Cella, așa că nu putem ști cu precizie de unde s-a inspirat Camil în portretizarea d-nei T., mai ales că autorul Patului lui Procust cunoaște și corespondează cu foarte multe femei și are la activ și o primă căsnicie. Personaj inventat sau nu, d-na T. este un punct de referință pentru doamnele din interbelic ce visează, toate, în secret, să fie ca ea.
Deși își dă seama din experiența proprie de scriitoare că modelul real nu se întâlnește cu personajul literar, procesul de creație fiind mult mai complicat de atât, Cella Serghi lansează totuși aceste afirmații semețe, sperând, poate, să atragă din nou atenția asupra sa, într-o vreme în care opera ei trecuse într-un con de umbră. Uneori „realitatea poate irumpe în ficțiune ca să o împrospăteze, ca să o zgâlțâie, ca să o recompună, ca să dea alte răspunsuri întrebărilor cărții”, iar „experiența «kilometrului zero» al cărții poate fi mai zguduitoare decât cea a ficțiunii” . Ea are grijă să spună că Diana Slavu întruchipează foarte mult din persoana sa, că evenimentele din carte sunt acelea parcurse de ea însăși în viață și că Alex Dobrescu, amantul Dianei, nu este Camil Petrescu (deși relația lor povestită chiar de ea în volumul autobiografic din 1977 o contrazice lesne). Avem de-a face, astfel, cu un roman autobiografic și cu un personaj principal feminin care este un alter-ego al autoarei: „Am căutat să mă descriu în Diana și nu știu cât am reușit. Mă regăseam uneori în personaje descrise de alți scriitori sau în anumite filme. Fleur din Forsayte Saga e un rol care mi s-ar fi potrivit ”.
Prin tehnica manuscrisului găsit, naratorul din Pânza de păianjen ne dezvăluie povestea Dianei Slavu, o tânără frumoasă, veselă, fermecătoare, dar care este, în sinea ei, nefericită. Toate acțiunile sale sunt făcute cu gândul de a-și găsi fericirea, părând uneori egoistă sau meschină. Având o copilărie grea, marcată de sărăcie și de numeroase schimbări de domiciliu, legate de evenimente istorice (Primul Război Mondial) sau familiale (stau în mai multe orașe în funcție de slujba tatălui), Diana se lasă descifrată de prietena sa, Ilinca Dima, prin intermediul unor caiete-jurnal, scrise la persoana întâi. Diana i le lasă înainte de a pleca într-o călătorie la Paris. Prietenia lor, începută într-o vacanță de vară la Ocna Sibiului, va continua apoi toată viața, întâmplarea făcând ca fetele să se regăsească în toamnă la aceeași școală, în aceeași clasă. De ce pleacă Diana la Paris aflăm pe parcurs. Născută la mare, fata își va petrece primii ani din viață într-o zonă cu un trecut bogat, plină de vestigii istorice, o mică parte dintre ele cunoscându-le de la bunicul său, pasionat de arheologie și numismatică. Dintre membrii familiei Dianei, naratorul individualizează figurile părinților, o mamă deosebit de frumoasă, care se mărită din dragoste cu un bărbat sărac, încercând apoi, toată viața, să ducă un trai decent, și un tată volubil, jovial, energic și inteligent, de o inteligență naturală și practică, fără prea multă școală și fără prea mult noroc la bani. El se va chinui să pună pe picioare mai multe afaceri, dar nu va avea succes cu nici una, muncind pe unde găsește și cheltuind toate câștigurile (atunci când apar) fără chibzuință pe lucruri pentru familie, căutând astfel să compenseze multe alte lipsuri (nu au un domiciliu stabil, o casă decentă, venituri suficiente pentru educație, haine, mâncare etc.). Frații Dianei, Nicu și Maricica, vor fi doar figuri episodice, dar importante, totuși, în analiza relațiilor de familie, excelent surprinse de narator.
Rușinată de sărăcia ei, Diana își ascunde mereu proveniența, nu invită colege acasă și nici nu acceptă astfel de invitații, pentru a nu fi nevoită să le întoarcă. Ea va juca mereu rolul fetei misterioase, alunecoase, pozând în dezinvoltă, cochetă, frivolă. În jurul ei roiește o întreagă lume, făcându-se plăcută oriunde merge. Fata va cunoaște fiorii dragostei pentru prima dată în adolescență, la șaisprezece ani, când se îndrăgostește, în vacanța de vară petrecută la Mangalia, de pictorul Petre Barbu. Este o iubire imposibilă, dar ea va rămâne cu gândul la el multă vreme, căutând imaginea lui în toate viitoarele sale relații. Ajunsă în pragul măritișului și îndemnată de părinți să se căsătorească pentru a-și face un rost și a le ușura cheltuiala, ea va accepta să devină soția lui Tomi (Michi) Ioanescu, un inginer dintr-o familie de vază, dar scăpătată, care făcea parte din cercul ei de prieteni. Chiar dacă Diana are și alți pretendenți, unii mult mai bogați, ea îl va alege pe Michi pentru sentimentul de stabilitate, de siguranță pe care acesta părea să i-l ofere, un sentiment care ei îi era total necunoscut. Mariajul însă nu o va face fericită, pentru că Michi este un bărbat greoi, insensibil, uneori necioplit, incapabil să sesizeze nuanțele. Într-o vacanță la mare, la Balcic, Diana îl va cunoaște pe doctorul Alex Dobrescu. Între cei doi se va înfiripa o poveste de dragoste ce va continua și la București, Diana simțind acum, pentru prima dată, cum e să iubești și să fii iubit. Personajul începe să-și facă probleme de conștiință pentru că-și înșală soțul, dar nu găsește niciodată curajul de a-i spune ce se întâmplă. În cele din urmă, căsătoria ei cu Michi se destramă, Diana pleacă la Paris, dar se întoarce din drum, cu speranța unui nou început, care să o smulgă din pânza de păianjen în care fusese prinsă.
Romanul, recomandat editurii Alcalay de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian, nu va trece neobservat de critică și va avea un succes de librărie extraordinar, succes pentru care G. Călinescu o invidiază profund (cartea sa, Enigma Otiliei, apărută tot în 1938, se vinde în mult mai puține exemplare; este motivul, se pare, pentru care el nu o include în Istoria… sa). Până să ajungă la titlul Pânza de păianjen, volumul s-a numit Coincidențe: „Romanul meu a intrat în tipografie cu un titlu care nu i se mai potrivea: Coincidențe. Aș fi vrut să se numească Diana Slavu – îmi plăceau din copilărie titlurile cu nume proprii – dar mi s-a atras atenția că există un roman Diana de Eugen Lovinescu. (…) Am citit Diana lui Lovinescu și nu m-a entuziasmat. Diana Slavu suna pentru mine ca Eugénie Grandet, ca Emma Bovary. Manuscrisul era la tipografie și eu nu-i găseam un titlu potrivit, din pricina Dianei lui Lovinescu. Poate de aceea nu m-a impresionat când am auzit că a fost respins la alegerile de la Academie sau poate că eram insensibilă la astfel de onoruri” .
Ce ar fi spus Lovinescu după citirea acestor rânduri nu putem ști; cert este că nici în timpul vieții criticul nu a avut o părere extraordinară despre ea – în agendele sale, numele Cellei apare sporadic și însoțit de epitete deloc măgulitoare (intrigantă, vulgară). Asta nu-l împiedică să-i judece cu obiectivitate opera, în pur spirit maiorescian, și să-i recunoască talentul: „Talentul Cellei Serghi s-a afirmat o dată cu apariția romanului Pânză de păianjen. Talent numai parțial și chiar aparent feminin, prin studiul Dianei, o fată de excesivă feminitate, printr-un amestec de frivolitate și de sensibilitate. Caracterul ei este însă prea complex pentru a fi limitat în laturea lui erotică; nevoia de a străluci, de a-și cultiva micile ei succese școlare și sociale se complică chiar de la început cu ipocrizia jocului dublu al unei vieți duse pe cele două planuri, al realității și al aparenței. Erotismul ei se lărgește la experiențe de nuanțe mai variate, de la frivolitate și instinct la simțul adânc al unei stabilități, al unei așezări în confortul social; peste capriciile senzualității domină nevoia căsniciei, cu tot ce cuprinde ea ca subordonare, ca fidelitate și respect al căminului și tradiției. (…) cartea nu e scrisă cu febră și nici n-o comunică; nu e lirică; nu exaltă, ci procedează prin acumulare de notații mărunte. Stil dens, cenușiu, din care se clădesc lucruri fără strălucire, dar durabile, cu aspect de timpurie maturitate” .
În urma primei întâlniri cu Lovinescu, Cella se va hotărî să mai scrie încă o carte, deși spunea în timpul compunerii Pânzei de păianjen că își dorește să fie autoarea unei singure cărți, care să vorbească despre o experiență complexă, totală, de viață. Autoarea vrea să lase ceva în urmă, convinsă că va muri la treizeci de ani, în condițiile în care trăise până la douăzeci și doi de ani, ca Diana, o viață extrem de plină. Presimțirea nu i se va adeveri, Cella Serghi stingându-se din viață în 1992, la optzeci și cinci de ani.
Astfel, ea va începe să scrie despre Mirona și despre cum se scrie un roman. Cartea (un metaroman) se va numi Cad zidurile (1950) și va fi refăcută în 1965 sub titlul Cartea Mironei și în 1972 sub titlul Mirona. Dintre prozatoarele interbelice, ea va fi singura care își va rescrie cărțile, din perfecționism, dar și pentru a se adapta la epocă. Performanța sa este de admirat, mai ales că rescrierea îi consumă foarte mult timp și foarte multă energie. Totul este atent elaborat. Ea declară că, după ce a terminat Pânza de păianjen, s-a simțit epuizată, mai ales că a lucrat la prima versiune a romanului până în ultima clipă, corectând, modificând, adăugând și reformulând fraze chiar în șpalt (alte versiuni vor apărea în 1946 și 1971). Motivele? Iată-le: „Ce puteam să răspund? Că de câte ori citeam textul dactilografiat, descopeream ce-i lipsește și ce trebuie pieptănat, scărmănat, ca să sune mai bine? (…) Că ideile nu curg din cișmea, că un fir de aur trebuie căutat în tone de nisip și de mâl? Că trebuie să cureți cuvintele de zgura care le acoperă?”
După instaurarea regimului comunist, Cella Serghi va fi adepta „literaturii noi”, scriind mai multe opere proletcultiste – romanele Cântecul uzinei (1950), Cantemiriștii (1954), Fetele lui Barotă (1958), redenumit în ediția din 1974 Iubiri paralele și nuvele ca S-a dumirit și Moș Ilie (1950), Surorile (1951). Spre bătrânețe, ea va mai scrie Gențiane (1970), În căutarea somnului uriaş (1980), Această dulce povară, tinerețea (1983), cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993, cărți fără valoare literară prea mare.

