Spații culturale nr. 38 (5)

Janine VADISLAV

CUM AM AJUNS AICI?
(fragment de roman)

Zăpada alunecă pe muchiile subţiri ale turlei cu un fâşâit moale, aşezându-se fără zgomot lângă zidul gros. Răcoarea fulgilor de nea îngheaţă pielea subţire a obrazului şi chipul Luciei devine o mască animată doar de mişcarea înceată a buzelor colorate intens. Adam o ascultă distrat, fascinat de zumzetul ca de albine venit din turla bisericii catolice. Fineţea tenului palid, aproape transparent la acea oră a după-amiezii, încadrat de buclele solare, îl atrăgea ca un magnet. Ea poartă în mâna stângă, şi nu-l lasă s-o ajute, o cutie cu globuri, inimioare şi oameni de zăpadă, de mărimea unui deget de copil… Pulberea subţire, diamantină, scârţâie sub tălpi, despărţind şirele înguste de ţurţuri, care par să plutească deasupra capului, trecând de la un acoperiş la altul.
– Facem Crăciunul împreună? întrebă Adam, rupând vraja.
– Ştiu şi eu?
– Ai musafiri?
– Nu pleci acasă? se miră Lili.
– Nu cred, Ada este în Erlangen, la verişoara ei, nu se întoarce înainte de Bobotează.
– Atunci, da, te aştept la mine, spune Lili.
– Bine, după care nu ştiu ce să-i mai spună. Totuşi, încerca Adam, nu vrei să-ţi duc pachetele?
– Nici vorbă, sunt uşoare ca fulgul. Vii şi de Anul Nou?
– Am alte planuri, sunt deja luat!
– Da? Nu pierzi vremea, îngână Lili.
– Dacă tu nu mă vrei….
– Nu-i chiar aşa, schimbă ea tonul brusc.
– Am un mesaj pentru tine se grăbi Adam crezând că o îmbunează.
– Zău? se miră Lili izbucnind în râs.
– Cred că…., m-am îndrăgostit! Şi cui puteam să mă destăinui, dacă nu unei prietene!
– De cine?
– Nu pot să spun. Nu ştiu dacă am vreo şansă, n-aş vrea să râzi de mine, se întristă el.
– Aşa mândreţe de bărbat?
– Vezi, mă ironizezi!
– Ferească Dumnezeu, puse punct Lili, trântind poarta pe urma ei.
– Şi eu? întrebă Adam
– Şi tu…, şopti Lili, privind drept înainte printre genele pe care lacrimile îngheţară instantaneu.

Lili Sneider grăbi pasul hotărâtă să ajungă grabnic la adăpost, în spatele uşii blindate. În culoarul dintre cele două şiruri negre de case, cu gard înalt, troienit până aproape de jumătate, apăru din amurgul moale, învăpăiat de fulguială şi se izbi de el – gata să-i cadă în braţe – Costel Manole – care îi vesti, fără să o pregătească, moartea iubitei lui surori. Aproape împăcat sufleteşte, cu creştetul aplecat în faţă, cu trupul înfipt pe picioarele scurte, cu cizme Bilgher până la genunchi, cu părul rar fluturând în adierea care, până ajunse în acasă, se preschimbă în viscol cumplit, îi sărută mâna înmănuşată privind-o adânc în ochi.
– Îmi pare rău, şoptise Lili.
– Nu face nimic, trebuia să se termine într-un fel, a suferit atât de mult! Şoaptele sunt luate de vânt, după care, bărbatul atletic, puţin greoi, se răsuci pe călcâie, făcând stânga-mprejur.
– Eşti ofițer? întrebase Lili, dar cuvintele se pierdură luate de vânt, ca şi urma acoperită de zăpada spulberată de furtuna care o roti şi pe ea în loc, smucindu-i pachetele din mână, împrăştiind până departe, repede acoperite de nea, globuri argintii, inimioare, omuleţii de zăpadă din hârtie cerată, mătase şi staniol, şi crenguţele de vâsc. „Ar fi prima oară, îşi spuse Lili, când nu voi primi un sărut sub vâsc”. Uşa deschisă brusc îi fu smulsă din mână, împingând-o între hainele din hol, care amortizară şocul. În aceeaşi clipă, telefonul începu să sune.
– Alo?
– Ai ajuns acasă?
– Da, răspunde Lili aspirând parfumul prea dulce pentru gustul ei (având formula magică a florilor de noapte), care venea valuri, valuri dinspre flaconul făcut ţăndări.
– Eşti bine? se îngrijoră Adam.
– Aşa şi aşa!
– Vrei să vin la tine, ai nevoie de ceva? Sunt cu mâna pe clanţa uşii….
– Rămâi unde eşti, mă descurc, sunt doar puţin ameţită.
– Bine, îngădui Adam.
– Bine, şopti Lili închizând telefonul.
– S-a întâmplat ceva? întrebă Drăguţa, în vreme ce Adam îi încălzea tălpile reci ca gheaţa.
– Nimic important… De câte ori ţi-am spus să te încalţi bine?
– De câte ori? zâmbi Drăguţa.
„… şi eu cum m-aş mai putea bucura de picioarele ei minunate?”, îşi spuse Adam sărutând fiecare deget în parte.
– Eşti un prefăcut! se alintă fata.
– Sunt îndrăgostit…, şopti Adam.

*

Se pregătea să iasă pe uşă. Greaţa răbufni sfâşiindu-i stomacul. Intră în baie, se aplecă deasupra toaletei, pregătit să verse tot ce înghiţise în acea dimineaţă: un măr, o pricomigdală, un ţurţure de gheaţă, câteva picături de cafea rece. Rămase încovoiat minute bune. Nu se întâmplă nimic. Se privi în oglindă. Era verde la faţă, dar nu se sperie şi nici nu chemă ambulanţa. Între două icneli se gândi la Lili, care îl aştepta. Cum să facă? Se întinse pe canapea, aşa cum era, îmbrăcat de petrecere, dar starea de greaţă tot nu-i trecu. Se gândi la Drăguţa, ca la un medicament…. Dintr-o dată, simţi că îi este mult mai bine. În fața oglinzii îşi potrivi papionul, trecu degetele prin părul frumos încă, murmurând pentru sine, „Hai că n-a fost greu, vezi că se poate? Încă am „resurse”…., nu se predă Adam Nour cu una, cu două! Unde e macferlanul, pălăria, bastonul? Nu, bastonul nu, Drăguţa are dreptate, îmi scoate în evidenţă prea mult maturitatea înfloritoare. Nu e vina mea că am atâta farmec! Fără baston…,” murmură el observând cum îi trece peste faţă o ciudată umbră portocalie.

– Adam? şopti Lili lipindu-şi fruntea de sticla rece ca gheaţa. Adam! îl strigă ea din nou, ca şi cum ar fi putut s-o audă. Îl simţi nesigur, gata să se prăbuşească în zăpadă până la genunchi. Urmări cu privirea silueta masivă purtată de vânt, pe trotuarul îngust protejat de streşinile largi care fac umbră faţadelor lipite una de alta, şerpuind odată cu strada care se desface în trei alei scurte, Dogărie, Vasile Chilian, Nicolae Marinescu, care se varsă, la rândul lor, în Oborul de Vite şi de acolo în Drumul Luminilor. Atenţia îi fu distrasă de soneria de la intrare, spre care se întoarse automat. Reveni cu privirea pe fereastră, fără să-şi fi schimbat locul, dar Adam dispăruse. Dispăruse silueta care părea să cedeze sub greutatea macferlanului care atingea cu poalele pârtia de zăpadă. Fusese Adam, sau doar îşi închipuise?
– Cum ar fi să nu fi fost Adam? Şi dacă a fost…, murmură Lili cu mâna pe clanţa uşii, uşa larg deschisă, faţă în faţă cu musafirii: Nina, domnul Vasiliu, soţul ei, Pompiliu Nataluc cu Stela…
– Eşti singură? se miră Stela scuturându-se de zăpadă. Unde este Adam? N-a venit?
– N-a venit. spune Lili, încercând să pară indiferentă. Sunteţi voi, nu-i de-ajuns?
– Ciudat, mi s-a părut că-l zăresc înaintea noastră, pe Strada Mare. Dar, nu…
Uşa se închise brusc, despărţind interiorul cald, cu miros de portocală, de gerul de-afară. În spatele geamului aburit, în lumina albăstruie, cei cinci trec dintr-o încăpere în alta, hotărâţi să nu-şi refuze nimic în seara magică a Crăciunului.

Vântul se înteţi pe neaşteptate. Macferlanul, umflat de roiul îngheţat, la adăpost ca într-un iglu, îl purtă pe Adam mai mult pe sus, până în centrul vechi al oraşului, oprindu-l brusc în dreptul cetăţuii, luminată ca ziua. În curtea lelei Maria, peste podeţ, ajunse fără să mai ştie de sine. Vomă cu capul înfundat in toaletă până când simţi gust de sânge în cerul gurii. Ridică privirea, încercând să-și vadă chipul răvăşit în oglindă şi nu se recunoscu.
„O să mă simt bine”, bolborosi cu capul înfăşurat în prosop, culcându-se pe canapea, fără să mai stingă lumina.

*

– Cum a fost? întrebă Drăguţa strecurându-şi mâna în buzunarul lui.
– Aşa şi aşa!
– Nu te-ai distrat? se amuză ea.
– Cu cine? O adunătură de băbăciuni! pufni el zâmbind încântat de fata pe care o avea la braţul lui.

(- M-a minţit? N-a fost de Crăciun cu Lili? Va întreba Drăguţa câteva luni mai târziu.
– Te-a minţit, n-a vrut să ştii cât de bolnav e, că zilele îi sunt numărate, o consolă Ilie Baldovin. Oricum, la ce bun tot zbuciumul…?
– L-aş fi iubit mai mult, se răzvrăti fata.
– Mai mult de atât?
– Şi mai mult !
– Pentru el a fost destul. Punct. A sosit momentul să mergi mai departe.)

Adam sosise la timp s-o vadă pe Drăguţa ieşind din casă înfăşurată în haina al cărei guler îi venea până în dreptul ochilor. Noaptea Anului Nou. Zgribulit în haina groasă, cu urechile degerate, verde la faţă, cu nările lipite de ger. Alături, Drăguţa dansează halucinant, surâzând intens, arătându-i focul de artificii, şampania rostogolindu-se în pahare, globurile de cristal în care se aprind luminiţe fragile, care se frâng apoi, pe rând. Drăguţa insistă, îl trage de mână, dar picioarele nu-l ascultă. Îl luă în braţe, îşi lipi nasul de nasul lui încremenit de ger. Adam încercă să spună ceva şi se prăbuşi pe spate, în zăpadă, cu ochii închişi, cu buzele încleştate.
– Are o criza de epilepsie, se agită o femeie, aşa face şi băiatu’ meu.
„Totul se petrece în favoarea ta, nu-ţi face griji! Mai păstrează senzaţia de teamă cât să evadezi din coşmar direct într-un vis HD… Conjunctura îţi este favorabilă, totul se desfăşoară pe repede înainte, dar tu nu trebuie să pierzi din vedere nişte amănunte şi atitudini care îţi pot folosi. Doreşti o schimbare şi nu ştii dacă se mai poate. Orice, numai să scapi din pânza de păianjen a memoriei…”, şopti puştiul stropindu-i faţa cu câteva picături de şampanie rămase pe fundul sticlei.
– N-are „ducă-se pe pustie”? întreabă o femeie care-şi face loc cu coatele.
– N-are spume la gură! spune şi bărbosul căruia i-a îngheţat paharul în mână.
– Şi ce dacă? S-a mai văzut…. Nu cheamă nimeni salvarea? Ce stai ca lemnu’ ? o înghionti pe Drăguţa, nu vezi că moare omu’ ?
– Nu e omul meu, îl repezi fata.
– Aşa ziceam şi eu…., se hlizi puştiul, e mai bătrân ca tac-tu.
Pe cer puzderie de stele, în jur zgomot infernal care-i tropăie pe creier.
– Ce-a fost asta? spune Drăguţa. Instrumentele făcute ţăndări, zboară peste capetele ameţite.
– Dacă mi-ar fi spus cineva că…., bombăni un tip cu căciula trasă pe urechi, Nu mi-aţi văzut mănuşile? întreba el privind în jur.
– … Nu m-aş fi grăbit să ajung aici, spune Drăguţa, dacă asta ai vrut să auzi de la mine…!
– Păi, da! Eşti profundă şi destul de „bătrână”, pentru vârsta ta. O privi admirativ, câţi ani ai?
– Cât îmi dai?
– Vreo 23-24?
– Greşit, am 19! Îi întoarse spatele căutând cu privirea în jur. Unde a dispărut Adam? Hei, l-a văzut cineva pe domnul cu haina neagră, de blană?
– L-au dus la spital…, auzi o voce dulce desprinzându-se din zgomotul nebun al nopţii. Drăguţa traversă parcul tropăind prin zăpada groasă, sub care crescuse deja o crustă de gheaţă. Încercă să-şi amintească ultimele lui cuvinte. Inutil. Un ger năprasnic, ca o plapumă de gheaţă, coborâse peste oraş.
– Asta a fost tot? se bosumflă pornind, de una singură, spre casă. „Să nu-i spui lui Ilie”, îi citise pe buze…
– Nici lui Ilie, nici lu’ tata, ştiu să păstrez un secret.
– Am nevoie de Lili, şoptise Adam, ea ştie ce să…
– Şi eu, nu ? se supără Drăguţa. Eşti bolnav? se miră fata care nu suferise în viaţa ei.
– Nu foarte tare, se eschivă Adam.
– Te cred zâmbi ea, gândind că este doar „cochetărie de om bătrân”.
– „Bătrân?” se supărase Adam, care o „citise” deja, n-am nici un fir de păr alb…
– Aşa o fi, îl linişti ea, pot să trec mâine, să te văd?
– Da, deşi nu sunt în cea mai bună formă.
– Îţi las mănuşile mele?
– Nu-i lăsa nimic, ce să facă cu ele? se miră asistenta.
– Să-i poarte noroc.
– Mai mult de atât? Bine că a scăpat cu viaţă! Unde i-o fi fost mintea? Sunt – 17 grade!
– Mie nu mi-e frig, şopti Drăguţa.
– Nici lui, dacă ar avea vârsta ta.
– Cine spune?
– Eu!
– E uşor, ţii pasul cu mine, îl încurajase Drăguţa.
– Încerc!
– Nu-i de-ajuns….
– Ce cântă? întrebă Adam.
– Forever young…
– Muzica tinereţii mele…
– Bine zis, şopti Drăguţa mângâindu-l pe obraz, numai că tinereţea e, ca şi cum n-ar fi fost niciodată…
– Eşti rea, am avut şi eu momentele mele de glorie!
– Când? întrebă Drăguţa
– Când am cunoscut-o pe Ada roiau frumuseţile în jurul meu.
– Odată…, dar eu te iubesc şi aşa.
– Cât o să dureze?
– Până când moartea ne va despărţi, murmură fata sărutându-l pe tâmplă.
– Crezi?
– Suntem nişte păpuşi…, îi şopti Drăguţa în ureche. Într-o zi, păpuşarul ne va înlocui cu alte păpuşi mai frumoase, noi, elegante. Nimic nu-i veşnic pe pământ.
– Nu pot să mă obişnuiesc. Dar tu, de unde ştii? se miră Adam.
– Mă uit şi eu în jur, aud, văd, vorbesc cu unul, cu altul! Am fost obligată, de mică, să fac aşa ceva.
– Eşti atât de ciudată uneori, unde dispare copilul din tine?
– Care copil? zâmbi Drăguţa. Uită-te la lume, ce vezi?
– Simt că leşin…

A doua zi, alb la faţă, ca o stafie în cămeşoiul de spital, Adam primi vizite. Un stol vesel de figurante îl copleşi cu atenţia. Din uşa întredeschisă, Lili urmări tabloul vivant, în mijlocul căruia se iţea capul oval, cu părul încurcat şi faţa acoperită de barba înspicată.
– Nu le-am chemat eu, se scuză el rotunjind fiecare literă în parte.
– Doamne fereşte, cine crede aşa ceva? se amuză Lili. Ţi-am adus ceva…
– Da? se animă Adam fluturând mâinile cu degete subţiri de o stranie frumuseţe. Gata fetelor, sunt confuz…, ne vedem mâine!
Îl priviră uimite, – Cine joacă deseară?
– Cine, necine! suspină Adam mărind suspansul. Dublura mea, cel mai bun actor pe care l-a avut F-niul, înainte de „exilul” meu forţat. Se lăsă tăcerea. Sunt curios…, şopti privind pe geam, ce-o să iasă…
– Doctorul n-o să fie de acord, interveni Lili potrivindu-i perna sub cap.
– Draga mea, mi-am renegat părinţii pentru străina pe care n-o voiau, m-am însurat cu cine nu trebuia, am fugit din patul conjugal când iubirea s-a dus pe apa sâmbetei… Mai rău de-atât, ce-ar putea să mi se-ntâmple…? Crezi că mă poate opri cineva? Poate moartea! se alintă Adam.
– Da…? şopti Lili.
– Da! Dă-mi te rog pudriera, cred că mi-a ieşit un coş în barbă…
– …?
Liniştit, împăcat cu toate, o întrebă, – Cum e afară?
– Cum să fie? Aşa şi aşa!
– Ce mi-ai adus? întrebă Adam sărutându-i podul palmei drepte.
– Pe Drăguţa! spune Luci privindu-l de sus.
– De unde ştii? întrebă Adam ne îndrăznind să-i întoarcă privirea.
– Corect ar fi, de când! se amuză Lili.
– Nu este aici, nu-i aşa? suspină Adam uşurat de toate. N-aş vrea să mă vadă…, cum arăt acum. Mâine, vii?
– Poate… Să-ţi aduc ceva?
– Un compot de măcieşe.

Octavian MIHALCEA

ONEIROS

profil de vechi îndrăgostit sculptat în gheață
așa concentrezi energia
transparența porților sensibile

muntele încă trăiește
așteptând silueta cutremurului

sunt anunțate invazii scrise în stele natale
duble cuvinte dăruite robiei
pe lângă tot ce poate fi mai aparte
într-o asemenea călătorie

prin oglinzi hoinare să-ți scrii biografia
ca și când ai căuta linia crăpată a mării
sau femeia din rana altui eu

PRINCIPIUL EXTAZULUI COMBINAT

singura obsesie dulce
sau pasul ce nu se va schimba
întors din calea brăzdată cu zimți
cu multe îngenunchieri

am legat porțile de porți fără sfială
așa cum făceam acolo jos
când cețurile plecau
după norul anatemei

parcă alungate din vitralii
trupurile sprijină pereți invizibili

mult fum prizat în singurătate
eleganță și cruzime
cruzime și eleganță

NUME
lui Mircea Brăilița

niciodată îndeajuns

amintește-ți numele!
amintește-ți numele!

cine suferă
lângă Dunărea neagră
nu se mai întoarce
pentru a iubi
pentru a urma
ierni tăiate

CLAROBSCUR

proiectul sfârșitului
(orice nou început)
apare pictat
pentru izbucnire
viteză sanguină la întrecere
cu vorbele frumoase
răstignite

istoria repetă blestemul meditației
lucid spectru aproape sublim
înfrigurare pe fondul unei pânze
străină acum
fără preț

MĂȘTI

zidire spre inima întunericului cald
ascuns după largi draperii
orașului indiscret

camere strâmte cu pereți înalți
focul alungă fâșia subțire de fericire
travestită fericire
bijuteria iluziei din colț

cine dispare după ușă?
cui rămân visele?

machiate măști vor respira până mâine
zațul se va usca pe ceașca moștenită
rudă de sânge cu neașteptatele surpări

la fel, amintirea se modifică, ușor…

SINGURA PASĂRE
lui Alex Ivanov

tocmai am trezit această pasăre
ce se pierduse prin sânge

fără gratii, fluturi bătrâni vestesc legile visului
pe la ferestre, ochi timizi așteaptă
culorile curcubeului gentil

acest zbor va curge spre piatră
odată cu glasul fără amintire

altfel de câștig
când doar pauzele cifrului
vorbesc despre ciocul ascuțit
al Poeziei

INIMA PEȘTILOR

există altă oră universală?
trecem îmbujorați printre vechi ceasuri?
inima peștilor bate când vrea ea?

fântânile nasc ape moi

ne trezim brusc
înecați de sclipirea
altor culori

nu putem trece

IDEE FINALĂ

a sta sub raze diluate
a înconjura
un trup gol
cu părere de rău

nu doar venele pot fi împunse
pe drumul somnului din vis

petrecerea finală alungă întrebările
finețea zilelor
joc de care nu ți-a fost dat
să te ferești

glisare până la capăt
uriașă statură ce ascunde

Gheorghe Andrei NEAGU

Zbor

Şi cum îţi spuneam:
– Dă urâtul afară pe uşă
deschide fereastra
să-ţi intre în suflet
un nou răsărit
Ai mai prins unul
din cele care ţi-au mai rămas de trăit
Apoi, când vine înserarea
Închide fereastra
Ca să nu-ţi plece sufletul
de dorul răsăritului
şi să zboare
Spre Marea-ntunecare.

Psalmul luminii
(lui Paul Verlaine)

Ascunsă-n colţul umed al ierbii,
Lumina-ţi mai cântă odată-nvierea.
Iar tu, craiul pădurilor negre,
Cu sâmburi de adevăr printre crengi.
Îmbraci sămânţa iubirii din umbră,
Pe aceleaşi poteci,
Când ochii iubitei, lumina nopţilor tale,
Ca piersici stropite de patimi,
Ţi-au dăruit într-un târziu
Un Paul Verlaine,
Râzând cu faţa stropită de soare,
Şi cu piciorul ascuns în adâncimi amare,
Te-ai cocoţat pe-o altă ramură de viaţă,
În prima felie de lună, în primul sărut,
Şi ai fugit,
Cu prima dorință adusă de vânt,
Ascunsă-n colţul umed al ierbii.

Balada

Şi surd, cu furie am lovit,
Spărgând lutul sicriului meu,
Lăsând sub mine orbiţi
Şi ciocli şi oameni.
Apoi am urcat departe-n Golgota,
Pe scara infinită.
Rugându-mă dorului,
Cerului şi iadului,
Cu arșiță de rug să mă redea
Aceluiaşi eu, aleluia.

Momente

E o dulce nebunie în tot ce mă-nconjoară
În frigul de sub frunte, în frigul de afară
Şi în zăpada multă căzută peste râu
Ce zace îngheţată şi-ncremenită-n grâu
E o armonie rece în umedul pământ
Şi-o rătăcire crudă şi-o rătăcire-n vânt
În pacea dintre aripi crescute între ploi
Şi-n goana ce cuprinse iubirea dintre noi
În zămislirea albă ivită între stânci
Ce poposise tainic, în ochii mari de prunci.
O pasăre de pradă cu sângele în cioc
Ce ne-a cuprins deodată, în flăcări şi în foc
Şi ne-a distrus poemul înfiripat în vară
Şi ne-a luat iubirea, ne-a izgonit afară
De aceea plângem singuri şi tremurăm sub soare
Când zace-n noi durerea speranţelor amare.
Şi lacrima de sânge căzută pe omăt
Ne aduce lin în palmă o scuză, un regret
Şi ne desparte-n fugă prin alte sentimente
Un milion de scuze şi-o mare de momente

Preţul

De la brutăria din colţ
am luat un kil de iubire.
Din rafturile unei farmacii
câteva grame de fericire
iar din piaţă
câţiva coţi
din zâmbetul florăresei
ce-şi desfăcuse marfa
pe o băncuţă
plină de zambile.
Până şi din pridvorul bisericii
am luat un gram de dragoste divină
pentru că atunci
când sufletul meu
se va aşterne la picioarele tale
să fie de nepreţuit.

Setea

Mi s-au jupuit zilele
în coate şi-n genunchi
de când mă strecor
pe sub umbra zilelor tale
Iar la încheieturi
au apărut semne de rugină
de când
nu mai am vorbe
ca să te fac
să-nţelegi
sufletul meu
tot mai însetat.
Am început să mor puţin
mai ales de când
nu mă mai recunosc vecinii
şi iarba nu mai răsare
sub talpa mea.
Am început să mor puţin
mai ales de când
frunzele au năvălit
acoperindu-mi orizontul
ca să nu mai pot privi
depărtările
Am început să mor puţin
de când
nu văd altceva
decât uşa închisă de la casă.

Somn

Dormi,
Greierii tăi
ţârâie mai dulce decât cei din
grădina părăsită
Şi-n somnul tău
se strecoară algele singurătăţii
până la nisipul oaselor.
Dormi
În aşternutul tău
zace tolănit ca un şarpe flămând
gândul meu.

Nisip

Stăm atâta de înghesuiţi
în clepsidra asta, mamă
încât am început
să ne rănim
mai ales pe la colţul gurii,
pe la sprâncene
pentru că vrem
să privim
dincolo de pereţii de sticlă
în care aburul respiraţiei
se condensează într-o perdea.
Lumea de dincolo
Oare mai există?…

Bătrânii

Ne mai uneşte doar o sumă de boli
Şi faţa zbârcită atunci când te scoli
Şi părul pleşuv şi-o tonă de ură
Vărsată-ntre noi dintr-o ştirbă gură.
Copii s-au dus la casele lor
Ne ceartă când vin
Vorbele grele, ne dor.
Iar camera-i rece
Timpu-i prea lung durerea nu trece
Şi zace-ntre noi, căzut fără vlagă
De parcă aşteaptă s-audă, să vadă
Sfârşitul a tot ce-odată am fost
Când lumea avea farmec şi rost.
Mă iartă bătrâne în ceasul acest
Când cade din mine poemul funest
Suntem iar singuri. Aşteaptă să mor
Suntem între vămi şi ochii ne dor

Capetele

M-am dus
şi am făcut comandă
de capete
Tata s-a dus
Mama s-a dus
având în faţa cortegiului
nişte capete
din aluat dospit
şi-ngrămădit
sub formă de cruce
sau pur şi simplu
într-o formă, fără formă
ca să le ţină tovărăşie
în lungul drum
spre neant.

HEPARINĂ

Mi-e somn
Pleoapele îmi cad în tâmple
Urechile indiferente dorm
Iar capu-i gol şi mâinile căzute
Mi-e somn, mi-e tare somn
Şi plouă-n vene heparină
În muşchi străbate serul dur
Mai sper în noaptea mea senină
Când oasele nu mă mai dor
Străin mă simt, printre halate
Fumez o nouă zi,
Visez la nopţile cu lună
Şi-mi schimb privirea obosită
Abia mai scriu
Abia de pot să mai respir
Şi-abia mai simt că-s viu.