Spații culturale nr. 38 (4)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
– jurnal de călătorie artistică în Canada –

Episodul 2

Luni, 12 mai 2003, Braşov

Al doilea spectacol, jucat la Casa Soarelui din cartierul braşovean Noua pentru elevii Şcolii Generale nr.9. Urma să fie tot un spectacol de încălzire, de rodaj, înaintea turneului peste ocean.
Alte condiţii sau lipsa de condiţii, dar ce folositoare întrevedere artistică! Am jucat într-o sală de sport, cu scaune montate în pripă, cu o înălţime de catedrală şi sunet care se disipa în spaţiul construit cu prea multă generozitate. Cred că şi pentru un adult este greu să-şi păstreze atenţia şi concentrarea într-un asemenea cadru, în care te pierdeai. Totuşi copiii au fost acceptabil de atenţi. Nu ca primii, dar suficient de mult ca să poţi duce totul până la capăt fără incidente.
Importantă întâlnire, din care am înţeles că e bine ce fac, dar trebuie încercat, prin orice mijloace, să păstrez şi să creez intimitate cadrului de joc. Altfel spaţiul prea mare, cuvintele care se pierd undeva în pereţi şi ajung mai greu la destinaţie, îmi creează obligaţia – am mai sus-o – de a forţa pentru a capta atenţia, pentru a menţine interesul. Aceasta în detrimentul calităţii, al nuanţelor, al stării artistice optime, în măsură să aducă un zâmbet sau o lacrimă.
La primul spectacol am simţit lacrima cum vine în momentele de tensiune şi e tare bine aşa, pentru tine, ca interpret, şi pentru cei ce te urmăresc.
Cum încep, pe ce stare deschid gura. Este esenţial. Dacă mă conving (şi am această calitate) că e bună starea, merge aşa până la capăt, ca uns. Atunci apar şi nuanţele şi firescul interactivităţii cu spectatorii. Am mai scris despre acest lucru, dar revin pentru că e un aspect decisiv.
Mai trebuie lucrat finalul, ceva nu e rezolvat.
Folositor a fost cel de al doilea spectacol şi pentru faptul ca în Canada s-ar putea să dau peste asemenea săli, construite pentru alte activităţi, nu pentru spectacole. Mai ales voi juca în biserici. Dar e bine. M-am convins şi cu această ocazie, iar pe copii nu poţi să-i păcăleşti.
A mai fost ceva inedit şi cu învăţăminte înregistrat de mine după al doilea spectacol. Început relativ târziu, spectacolul meu a durat peste limita de timp pe care o aveau o parte dintre micuţii spectatori, supravegheaţi de învăţătoarele lor. Cu tot regretul, unele dintre învăţătoare au trebuit să scoale copiii şi să-i îndrepte spre ieşire, înainte de terminarea reprezentaţiei mele, ca să nu întârzie la următoarele ore ale zilei. Au făcut-o cu o fină gesticulaţie de regret, adresată spre mine, cel care continuam să joc. N-a fost uşor să mă prefac că nu e nimic, că pot continua chiar şi pe mişcarea care s-a produs în sală, chiar şi pe murmurul micuţilor care părăseau întristaţi încăperea. A fost o probă de concentrare a interpretului, de detaşare, de păstrare a ritmului şi a vibraţiei rostirii, ca şi cum nimic nu s-ar fi produs. A fost o situaţie care, de asemenea, s-ar fi putut repeta pe parcursul turneului ce urma să se deruleze şi e bine că am fost pus şi într-o asemenea situaţie particulară, cum atât de multe particularităţi trebuia să învăţ că se pot produce pe parcurs.
E clar. Nu exista un spectacol care să semene cu celălalt, nu exista termen de comparaţie. Am creat ceva cu resurse proprii, ceva care să mă reprezinte şi să fie numai al meu, marca mea, individualitatea şi personalitatea mea înglobate acolo, în textul şi reprezentaţia desfăşurate în faţa spectatorilor, oferindu-le ce am eu mai bun în mine. Un spectacol numai al meu, neîmprumutat de la nimeni. Am senzaţia că mă pot duce cu fruntea sus. Dar trebuia să-mi păstrez starea, interesul, surpriza, pasiunea. Să fie mereu ca şi cum ar fi primul spectacol şi ultimul, în acelaşi timp. Cred că în asta constă completarea preceptului după care se conduce actorul Cristian Iacob, intervievat de mine cu ceva timp înainte. Nu trebuie să joci ca şi cum ar fi ultimul spectacol. Aşa fusese învăţat de către profesorii de la Institutul de Teatru. Trebuia să joci mereu ca şi cum ar fi de fiecare dată prima reprezentaţie.
Curaj, Adrian Munteanu! E drumul cel drept, fascinant şi înălţător care ţi s-a dat. Nu mai rămâne decât să fii serios, tocmai pentru că joci în faţa copiilor, să nu faci economie de efort şi să mergi până la capăt cu speranţă. Cine ştie ce voi găsi la capătul drumului?

În 17 mai plec în Canada. Sunt asigurate 12 spectacole. În drum, înainte de aeroport, mă voi opri pe la Zoli Butuc, în Bucureşti, pentru noaptea dinaintea plecării. Să învăţ mereu câte ceva din curgerea fiecarei ore. Să am convingerea că, până la urmă mai am, de fiecare dată, ceva de învăţat, de îmbunătăţit. E garanţia succesului.
Pe afiş va fi scris aşa :

P O V E Ş T I F Ă R Ă S F Â R Ş I T

recital de basme pentru copii între 7 şi 77 de ani

Textul, regia, ilustraţia muzicală şi interpretarea:

A D R I A N M U N T E A N U

Joi, 16 mai 2003, Bucureşti

Mâine plec în Canada. În noaptea dinaintea decolării am dormit la Zoli Butuc, actorul și prietenul meu din vremuri decisive. Semnificativ este că am venit în ziua ultimei reprezentaţii cu ,,Tunelul” de Ernesto Sabato, în care Zoli are rolul principal. Nu puteam să nu văd reprezentația. Este în fapt un spectacol pentru un singur interpret şi alţi trei care îi dau doar replica (anchetatorii pictorului care şi-a omorât soţia). Prea mare diferenţa de valoare între Zoli, un actor de stare, de emoţie, de spontaneitate, de siguranţă faţă de parteneri şi faţă de rosturile reprezentaţiei, şi restul. Ah, dacă ar avea Zoli parteneri cu nume importante, actori cu care dialogul să devină adevărat, să fie o provocare! Şi el îşi doreşte asta. Ce bine îl ştiu: talentul care iese prin pori, adevărul meseriei rostuite cu maximă seriozitate, atâta timp cât este pe scenă, în ciuda stării exterioare (sau interioare), personale, nu întotdeauna prielnice.
Să-l am în gând şi în amintire ori de câte ori trebuie să pornesc în drumul meu artistic.
Am mâncat pui în sare. De revenit, de preluat reţeta. Eu cu berea la cutie. Casa lui Zoli, cu atmosfera de tihnă şi simţ artistic. Muzică. Pinck Floyd la CD-video. Ce noutate pentru mine! Zoli mi-a dat o cruciuliţă de lemn pe care am pus-o imediat la gât. Bucăţica de lemn cu semnificaţii generale şi particulare. A doua primită, în două momente vibrante: 1.căderea; 2. înălţarea;
Unde îşi va arăta mai bine rostul? E bine că e cu mine. Semn de vremuri aflate sub blânda şi aprinsa mângâiere a teatrului.

Vineri, 17 mai 2003, Bucureşti

Sculare la 3,50. Cafea pe stomacul gol. Ce curaj! Fără reacţie de respingere. Toate medicamentele în geantă. Trecusem pe homeopatice, după ce îmi descoperiseră o insuficienţă aortică. E mai bine să nu o bag în seamă. Am în mine un elan tineresc. Ce înseamnă să ai proiecte! Aeroportul Otopeni. Normalitate. Formalităţi, întrebări din ochi, ca orice necunoscut într-ale călătoriilor aeriene.
IEŞIREA ÎN LUME!!!
Curaj! Vine Adrian Munteanu, scriitorul, publicistul, ACTORUL. Steaua mea, firavă încă, e pe cale de a-şi arăta lumina.
Să fiu calm. E totuşi o călătorie pe care trebuie, pentru echilibrul meu, să o iau ca o descindere turistică. Să mă bucur şi să confirm când va fi nevoie. Pregătit pentru orice. Pe când viitoarea repetiţie? Când voi ajunge în lumea bună.

Munchen, ora 8,00, după un zbor agreabil cu Lufthansa. Mic dejun suficient: caşcaval, salam, unt, gem, şuncă, pâine, suc de mere, suc de portocale. M-am ferit să mai beau cafea. E bine, reuşesc să rezist tentaţiilor.
Aeroportul din Munchen, uzină pe orizontală. Un Otopeni la scară mărită. Autobuze identice. Formalitatea controlării documentelor de călătorie. Am dat uşor, datorită exactităţii şi simplificării bine gândite a informaţiilor de pe panourile de afişaj şi ghidaj, de poarta de la care voi pleca spre Frankfurt. Mai am două ore de aşteptare. Probabil le voi petrece studiind lumea, o carte deschisă şi în continuă şi fascinantă mişcare. Am frunzărit, mai întâi, Financial Time. Lângă mine un adolescent cu alură de copil al străzii, cu adidaşi urâţi, de pânză, geacă bleumarin, modestă, citeşte un ziar german. Probabil aşteaptă un avion spre Gratz, cea mai apropiată dintre curse. Primeşte un semnal pe mobil, dar nu-l bagă în seamă.
Primele gesturi remarcate în jur: destinderea oamenilor, lipsa interesului pentru ceilalţi, oferindu-ţi siguranţă, într-o lume prea mare şi indiferentă, sau recognoscibilă prin bunul-simţ al gestului, ca să mai aibă şi grija tuturor. Figuri diverse: cupluri de negri obezi, dar siguri pe ei şi distanţi. Ea vorbeşte cu el, dar nu-l priveşte. El are o burtă respectabilă şi blugi peticiţi. Ea zâmbeşte mereu, distant. Apoi asiatici de mâna a doua. Parcă nu mai au zâmbetul cunoscut. O doamnă pare chiar nefiresc de concentrată şi tristă. Figuri cu trăsături polineziene şi indiene (oare ştiu să fac diferenţa?) Iată şi românii. O pereche în vârstă şi o doamnă ceva mai tânără. Deşi stau împreună, par să fie cunoştinţe întâmplătoare. Discută despre cursele lor, îşi arată biletele de călătorie, se conseiază în legătură cu porţile prin care vor trebui să pătrundă şi despre semnificaţia termenului de terminal. Sucuri, cafea, ceai de mai multe feluri, cu lapte, cu zahăr sau cu îndulcitori, sunt la discreţie, gratuite. Beau un ceai de lămâie, apoi, după un timp, mai mult ca să treacă vremea, unul cu aromă de trandafiri.
Am intrat, cu aceleaşi scopuri de scurtare a timpului rămas, în primul meu Dutyfree. Lucruri scumpe, dulciuri, parfumuri, păpuşele urâte, obiecte din piele. Nimic cu adevărat interesant. Apoi la drum spre Frankfurt. Interesant, deşi e cursă internă, avionul e mai mare decât acela cu care am venit de la Bucureşti. Adică România are însemnătatea unei provincii de-a lor, ceva mai amărâte!!! Avionul are 9 locuri pe un rând, faţă de 5 locuri câte avea celălalt.
Zbor scurt, de o oră şi 10 minute. Un suc şi atât. Instrucţiuni sumare, apoi situaţia exactă a distanţei şi minutelor rămase, transmisă pe televizoare. Lume din ce în ce mai diversă. În faţa mea trei turci citeau şi comentau ziarul “Huriete”. Au ştiut să ceară vin. Eu nici nu văzusem că aşa ceva există printre oferte. M-am dus la toaletă, dar am dat de un şir de lavoare şi nicio altă uşă. Tot căutând şi având senzaţia că ceilalţi mă observă cum dibui, mi s-a făcut jenă să mai caut şi m-am întors ,,nesatisfăcut”.

În fine, coborârea. Am intrat repede într-o uşoară panică. Era deja 11,50 şi pe biletul meu scria că trebuie să fiu la îmbarcarea pentru Vancouver la ora 12,30. Ştiam că aeroportul Frankfurt este o uzină colosală şi nu realizam cât timp îmi trebuie pentru a ajunge la poarta de îmbarcare. Ce vedeam depăşea cunoştinţele mele teoretice. Zeci de scări obişnuite, de benzi, de culoare, de scări rulante în urcare sau pe orizontală, coborâri neaşteptate, lifturi prea aglomerate. În aceste condiţii tensiunea mea creştea cu fiecare secundă riscând să se transforme în panică. Indicatoarele erau destule, dar cât putea să dureze drumul până la B 48?
Bine călăuzit de panouri, am ajuns în cele din urmă, după 35 de minute de efectivă alergare. Surpriză! Deşi nu mai era prea mult până la ora decolării, coada era considerabilă. Lume şi mai pestriţă, grupuri cu turbane, feţe de toate culorile. Şir la care se tot adăugau persoane venite din toate direcţiile. Acum am constatat, recitind biletul meu şi afişajul de pe monitorul sălii de aşteptare, că ora de plecare era 13,30. Nu contează, bine că am ajuns. Mai bine mai repede decât…Şi nu puteam bănui cât timp poate să ia ca tot valul acela considerabil de oameni să treacă printr-o singură poartă, după un control om cu om. Mă aşez pe un loc în faţa geamurilor prin care se vede culoarul de trecere până la avion. Îl văd venind, tractat de o maşină specială, şi se propteşte cu totul, direct în dreptul geamului meu. Fac o poză. Sper să iasă. E un adevărat monstru. Aştept cuminte. Îi privesc fugar pe ceilalţi care au gesturi fireşti, împăcate cu o situaţie în care păreau să nu fie puşi pentru prima oară. Mă opresc din scris ca să iau pastilele de prânz. Am o hârtie pe care am scris ordinea lor şi orele aproximative pentru a le face să dispară în stomac.
E ora 13 şi nu s-a început îmbarcarea. Oricum, nu am de ce să mă îngrijorez. Probabil că este precis măsurat timpul cât poate să ia toate formalităţile. Nu mai e mult.
Înainte, Adrian! E prima ta călătorie peste ocean.

Sâmbătă, 17 mai 2003, Frankfurt

În avion spre Vancouver. Se poate scrie şi aşa.
Nici acum nu cred că e adevărat.
În stânga, un bărbat de naţionalitate necunoscută. Sigur nu e nici neamţ-neamţ, nici canadian-canadian, fără să pot explica exact pe ce mă bazez. M-am gândit o clipă că ar putea fi român, dar prea ar însemna că oriunde te uiţi în străinătate dai numai de ciurucurile naţiei. Şi nu e chiar aşa. Măcar dacă, lăsând o falsă modestie la o parte, mă iau şi pe mine în calcul. Ce să fac, pentru încurajare, mă laud şi eu câteodată, dacă alţii nu prea se grăbesc să o facă.
Individul e tăcut, deşi mai are un coleg pe rândul celălalt cu care schimbă însă numai replici accidentale, ca un ardelean scump la vorbă. Deşi stau bine cu auzul muzical, nu reuşesc să desluşesc ce limbă folosesc. Nu ştie să zâmbească politicos, aşa cum fac eu, mulţumindu-i atunci când este nevoie să se scoale, ca să mă pot ridica şi eu.
În dreapta stau două persoane cu alură inedită pentru mine, pentru spaţiul nostru în general: lângă mine soţia, apoi soţul ei, ambii provenind, după toate probabilităţile, din India. Dar un anume teritoriu indian distinct, cu numeroase semne ale particularităţilor dialectale. Sunt măslinii, îmbrăcaţi în alb. Femeia poartă voalul pe care îl petrece în jurul gâtului, cu mâinile pline de brăţări (probabil din aur masiv). Bărbatul are alura unui preot budist sau maharajah, cu turban maroniu şi barbă albă, lungă. Are ceas cu brăţară din aur. Şi ei sunt tăcuţi, mai ales el. Nu sunt singurii de acest fel. Mai sunt câţiva cu aceeaşi vestimentaţie. Au turbane în culori diferite, mai ales pe alb şi gri. Femeia a refuzat mâncarea, el a mâncat tot, dar n-a băut decât suc de mere. După câteva ore, spre sfârşitul călătoriei, stuardesa i-a adus femeii încă o dată platoul cu mâncare, dar ea l-a refuzat din nou. Inexplicabil pentru mine. Femeia nu era, după constituţie, dintre acelea care ţin cură de slăbire. În schimb a mâncat din nou bărbatul. De băut n-au băut nici cafea, numai sucuri.
Eu, în schimb, am băut un whisky, o bere, un pahar de vin roşu şi o cafea. Ca mâncare, mi-au adus orez cu carne de pui. Felul acesta de mâncare l-am îmbunătăţit considerabil, pentru că exista pe platou sare, piper, sos picant şi un cub de unt. S-a mâncat şi a doua oară : paste late cu un cub de unt, pâine, salată, o budincă şi bere.
Aceleaşi ecrane pe care urmăreai traseul şi calculul distanţei parcurse şi rămase. De această dată, ştiind cât e de lungă călătoria, chiar simţeam nevoia să ştiu pe ce lume mă aflu. Aflam când sunt deasupra oceanului, chiar dacă nu vedeam nimic prin hublouri, şi îmi imaginam conturul de pasăre albă al avionului traversând imensitatea de ape, indiferentă la valuri, ţărmuri şi vieţuitoare marine care îşi iţeau, din când în când, capul pe crestele înspumate.
Era cea mai atrăgătoare dintre ocupaţiile mele în aceste ore de călătorie aeriană, cea mai lungă de când mă ştiam. Şi timpul trecea, cu aceste imagini născute în imaginaţia mea, suficient de repede, deşi egal şi relativ amorf. Toţi îşi vedeau de treburile lor în spaţiul restrâns al familiei sau tovarăşilor de călătorie. Nu aveau chef de ceilalţi, nu vorbeau apăsat, gălăgios. Ce rost avea. Parcă înţelegeau cu toţii că trebuie să facă economie de efort, că au de rezistat unui drum obositor prin el însuşi, ca timp şi ca distanţe geografice consumate peste forme diferite de relief şi peste continente. Ciudată senzaţie de singurătate în colectivitatea aceasta cu reliefuri insesizabile, necunoscute, străine. O comunitate constrânsă să călătorească împreună pentru câteva ore, dar cu conştiinţa că nu se vor mai revedea, aşa că nu avea niciun sens să dea semne de prietenie exagerată, dincolo de o politeţe de moment, rece şi exactă. Atunci când era şi aceasta. Personalul avionului, cu zâmbetul uşor forţat, zâmbet de serviciu. Dar n-aveam ce să le reproşez. Aveau şi ei nevoie de economie, de autoprotecţie.
Cu cât treceau orele, cu atât sporea nerăbdarea. Ce tărâmuri virgine pentru cunoştinţele mele aveam să străbat, câţi oameni aveam să întâlnesc, ce mentalităţi, ce diversitate de stări, de modalităţi de exprimare, de semne de apropiere sau dezinteres voit, de zâmbete cinstite sau contrafăcute, de curiozităţi nepăsătoare şi distrată apropiere, câte forme de relief, ce aglomerări urbane şi semne ale tradiţiilor şi particularităţilor de atitudine şi trăire! O lume nouă, pentru un român prea puţin dedat călătoriilor şi cunoaşterii directe, nu pentru că nu ar fi vrut asta, din contră, dar pentru că aşa au fost vremurile şi posibilităţile personale. Abia acum simţeam că ies cu adevărat în lume şi îmi revenea des întrebarea dacă sunt pregătit pentru asta, dacă nu voi părea de pe altă lume, mai mult decât ar fi necesar şi de dorit. Dar fie ce-o fi! Am venit să cuceresc lumea, să intru în nişte comunităţi cu fruntea sus, cu conştiinţa că am ceva de spus şi de arătat, că sunt un purtător de semne care merită apreciate şi trăite fie ca o blândă aducere-aminte, fie ca o noutate de emoţie şi vibraţie. Ştiam că pot îmbogăţi prin ce aduc şi transmit. Ştiam că, indiferent de situaţiile prin care aş putea să trec, nu mă voi face de râs. Nici pe mine, nici locul de unde provin. Şi era suficient ca să-mi creeze o stare de bine şi o curiozitate detaşată pentru tot ce ar fi putut urma. Da, eram pregătit. Fără emoţii exagerate, fără necunoscute pe care să-mi fie greu să le depăşesc.
Încet, dar au trecut orele zborului peste lumi. Avionul devenea mai uşor, cu cât se apropia de ţintă. Burta lui suptă primea cu prospeţime aerul înălţimilor canadiene. O ţară în care intrasem de mult şi în care înaintam prin văzduh, fără contururi încă, fără întrupări precise, doar cu stări personale, cu trăiri în imaginaţie, cu umbrele cenuşii ale aşteptărilor.

Vancouver.

Formalităţi fără probleme. Aeroport frumos, cu superbe căderi de ape dirijate în mijlocul scărilor rulante. Oamenii de la vamă, amabili şi calmi. Am uitat să dau poliţistului declaraţia vamală. M-a lăsat să trec, apoi m-a strigat. Am găsit-o în final şi i-am înmânat-o.

La ieşire, mă aşteptau Nick Sava şi Magda Albușel, soţia lui Vick. Era aşa cum mi-o imaginam, omul de suflet care se intuia de la prima privire. Mi-a spus că aşa a simţit ea nevoia, să vină la aeroport.
Maşina lui Nick, cu o culoare ciudată, feminină, uşor stridentă și neîngrijită. Plecăm. Erau orele înserării. Primul contact cu oraşul. Imens, calm, singuratic. Sunt năucit după călătorie şi nu pot realiza mare lucru. Ne îndreptăm spre malul râului Frazer şi ne oprim în dreptul unui cazino plutitor unde se auzea vocea unei românce care cânta ceva pe o estradă. Ce senzaţie ciudată, să auzi primele sunete pe pământ canadian în graiul de acasă! Se desfăşura o sărbătoare comunitară. Am văzut femeia. Era îmbrăcată în costum popular. A urmat un tânăr care cânta la orgă şi voce o melodie necunoscută de mine, cu un text de voie bună şi pahar. În faţa estradei se încinsese o horă. M-am prins şi eu cu Magda. De fapt am fost târât acolo, printre oameni. Stranietatea continua: primii paşi în Vancouver pe o horă românească.
Încep să am senzaţia aventurii pe care am început-o. Fac cunoştinţă cu câţiva români care aveau un stand tradiţional, cu câteva icoane, costume populare, cam chicioase şi înzorzonate. Se vedea de la o postă ca sunt din material sintetic. Am primit un tricou cu însemnele British Columbia, Centrul Cultural Romanesc. Încă câteva vorbe schimbate cu unii şi cu alţii. Magda şi Nick mă prezentau şi aminteau de spectacolul meu la care îi invitau pe toţi. Cei mai mulţi ne asigurau că sunt pe aproape şi vor fi în sală. Alţii pur şi simpli întregistrau oferta şi gata. Fără nicio reacţie. Pe aceştia ştiam că i-am pierdut din start. Ce putea să le spună numele meu? Nu eram nici la piciorul maneliştilor care trecuseră în valuri pe acolo.
Am plecat spre casa lui Vick. Mi s-a părut că am străbătut un drum mai lung decât de trei-patru ori dimensiunea Bucureştiului. Zonă plină de verdeaţă, case superbe, panorama centrului cu blocuri înalte, suple, moderne. Descopereai cupole rotitoare şi te izbea feeria luminilor.
Am intrat în blocul a cărui număr de scări nici nu le puteam număra şi nici nu m-am obosit să o fac. Deja înţelegeam că mă aflu pe un tărâm unde dimensiunile sunt altele, iar cele de acasă nu mai aveau nicio valoare, nicio importanţă. Dacă urma să te bucuri de ce vezi, trebuia din start să uiţi ce cunoşti, să nu trăieşti o stare de permanentă uimire în faţa aglomerărilor născocite de mintea unor popoare cu alte dimensiuni ocupate în timp şi spaţiu.
Apartament bine utilat, cu semne româneşti de calitate: un blidar cu oale în motive tradiţionale şi un colţ cu icoane pe lemn. Se potrivea cu mobila de lemn, de provenienţă, aveam să aflu, indoneziană, foarte frumoasă. Vick nu era, încă lucra, undeva prin preajmă. Am cunoscut-o pe fata lor, Roxana, de 24 de ani. Un stil de comunicare direct, plăcut, occidental. A întrebat dacă îmi poate spune pe nume şi tare mi-a plăcut deschiderea asta, lipsa de convenienţe, de formalism pe care o iradia atitudinea ei.

Am coborât la parterul blocului, unde Vick încă muncea. Construia o piscină. Am urcat cu toţii în apartament, ca să mâncăm împreună. Mâncare chinezească comandată de Marga. Da, şi Vick era aşa cum mi-l imaginam. Asta nu înseamnă că nu prezenta nimic interesant, ci că se încadra unei atmosfere prietenoase, lipsite de formalisme şi de o sinceritate eliberatoare. Ştiam că îi pot numi, de la prima vedere, prieteni. Asta şi pentru că îl simţeam pe Nick primit ca în familie. Mă raportam din când în când la el, ca să îmi dau seama care sunt relaţiile şi cum m-aş putea încadra în perspectivă în mediul lor, de persoane trăitoare în acelaşi spaţiu, dar cu note de apropiere specială, ca nişte vechi colegi şi tovarăşi de pasiuni comune. Ei doi colaborau la realizarea revistei lunare Atheneum, opera lor, în primul rând, voinţa lor de a lăsa în acel teritoriu un semn românesc. Vick se ocupa de toată partea de tehnoredactare şi imprimare tipografică. El construise şi administra şi site-ul revistei. Nick era redactorul șef la revistei. Aşa ajunsesem şi eu să-i cunosc, colaborând la revistă. De prima dată un festin şi multe vorbe de recunoaştere, de încadrare într-un anume cadru românesc pe care şi ei îl cunoşteau şi de care le făcea plăcere să se apropie prin intermediul celui care le intrase în casă pentru prima dată.

Am plecat cu Nick târziu la Gabi, fosta lui soţie. Acolo aveam să locuiesc. Un disconfort personal al lui Nick, cu întâmplări prea recente pentru a-şi fi estompat urmele, pe care am intuit că trebuie să le fac cât mai puţin vizibile. Să fiu un mijlocitor cu alte semne introduse şi cu cât mai puţine reîntoarceri într-un timp pe care nu-l puteam controla.
Am avut ocazia, din primul moment, sa mă uit pe calculator. Erau o mulţime de lucruri de comunicat cu celelalte destinaţii canadiene ale turneului meu. Imi scrisese Titus, băiatul meu din America. Îmi spunea că vrea să-şi ia viză pentru Canada şi să ne vedem la Toronto. Excelentă idee şi perspectivă! Poate chiar vom putea colabora la realizarea spectacolelor de acolo. Neaşteptat de tentantă situaţie, ca de la tată la fiu, de la artist la artist.
Gabi era o cunoştinţă mai veche de-a mea, făcută încă din ţară. Ne văzusem tocmai la un concert al lui Titus, susţinut la Casa Armatei din Braşov, cât încă era elev la Liceul de Muzică şi studia vioara. O casă care necesita îngrijiri, făcute neapărat de o mână de gospodină. Gabi se vedea imediat că nu are aplecări spre treburile casnice. Am sesizat, din primele momente, că vana e înfundată, suportul de prosoape mi-a căzut de pe perete, telefonul nu mergea, pisica de Angora lăsa din greu păr peste tot. Atmosferă boemă. Prea boemă. Dar va fi bine, nu?
Suntem în 17 mai şi sunt la Vancouver. Să mă ciupesc. Chiar aşa e?

(Va urma)

Constantin ARCU

Îngerul păzitor

Din spatele servantei pe rotile, însoțitoarea de bord îmi întinse tava. M-am aruncat pe caserola din plastic în care erau cartofi fierți și o bucățică de pui. Mirosea bine. Eram lihnit de foame, în ultimele zece ore mîncasem un sandvici și niște alune sărate. Roșcata se interesă ce doresc de băut. Am preferat vin roșu. Tipa îmi întinse o sticluță de 200 ml cu vin spaniol. La setea pe care o încercam aș fi avut nevoie de vreo zece sticluțe. În timp ce dădeam gata mîncarea, am tras cu ochiul spre vecina mea. Blonda de alături mesteca atentă, cu distincție. La fel de calmă, dădu gata și prăjitura. În paharul din plastic avea cola, probabil.
Cei din față au terminat de mîncat. Cîțiva se înghesuiau în ușa toaletei, sperînd să se uşureze şi să ațipească puțin. Ultimul era un brunet scund, cu mustață. Degeaba încerca să se travestească în arab, probabil nu era decît un țigan român. Nu păcălea pe nimeni. Dar nu poți să nu te gîndești şi la rău. Asocierile astea vin de la sine. Și avionul tocmai se scutura prin niște goluri de aer. Am simțit că mi se face greață. Dincolo de peretele subțire se afla neantul înghețat. Oricît ai mima indiferența, nu poți fi în largul tău la peste zece kilometri înălțime. Oamenii știu multe, au făcut progrese uimitoare în toate domeniile, însă n-au învățat încă să zboare prin văzduh ca păsările cerului.
Asta e partea slabă. Pentru că oricît ar fi de performante și sigure, avioanele forfotesc de teroriști. Se calcă pe picioare. Iar indivizii ăștia cară după ei arsenale întregi, bombe, pistoale, cuțite etc. și tot timpul cu pretenții. Tu vrei să mergi la Roma, să zicem, în timp ce ei țin morțiș să ajungă pe nu știu care aeroport din Sudan, Libia ori Etiopia. Cum îi lămurești că opinia ta este cea bună? Că ar fi grozav să meargă și ei la Roma. Un loc full de atîta istorie. Numai că distinșii domni de la tero n-au niciun chef să viziteze ruinele romane. Istoria veche nu-i pasionează. Iar serviciile de securitate din întreaga lume abia așteaptă prilejul să pună gheara pe ei. Îți dai seama că nu ai argumente să-i convingi. Ei sînt ancorați în altă realitate. Și au o idee fixă. Țin morțiș să se înfățișeze la Alah într-un avion ticsit cu necredincioși. În situațiile astea e cum se poate mai prost. Pentru că dacă dai un ocol prin Addis Abeba, bunăoară, nu-i un capăt de lume. Faci o excursie, și gata. Compania aviatică te transportă pînă la urmă tot în Fiumicino. Dar ce să cauți tu, creștin din tată-n fiu, înaintea lui Alah?! Ptiu, Doamne ferește!
Se vehicula legenda că în fiecare cursă aviatică există un însoțitor special antrenat pentru securitatea zborului. Mă uitam aiurea prin avion, încercînd să identific individul în stare să țină piept la trei-patru teroriști. Degeaba. Nici în ruptul capului nu-mi dau seama care ar putea fi. Se vedea treaba că tot în baza lui Flash eram nevoit să mă las. Numai că pe el îl durea drept în pix. De cînd urcasem în avion n-a mai dat nici un semn.
Ce puteam face, am fost nevoit să-i împușc o reclamație. Notează-ți undeva, Doamne, l-am implorat, ca să nu uiți: Te rog, șterge-i câteva bețe la funduleț lu’ ăla micu’, să fie mai cu băgare de seamă. N-am pomenit înger păzitor atât de indolent, Doamne, iartă-mă! Exact cînd mă doare măseaua, atunci n-am de unde să-l iau. Și singur nu știu cum aș putea s-o scot la capăt. Nu-i vorbă, până la urmă tot îmi vine el în ajutor, însă îmi sare inima din piept de teamă că m-a părăsit sau mai știu eu ce. Din cînd în cînd îi compun cîte o reclamație numai din teamă. Sper să-l muștruluiască puțin ca să fie mai atent, nu cer să fie pedepsit. N-aș vrea să i se întîmple ceva rău, Doamne ferește! Nu vreau să-l pierd și pe el, am pierdut destule în viața asta de rahat.
Și dintr-odată – pterodactilul săgetează într-un șuierat metalic noaptea, peste cele cîteva lumini gălbui pierdute în cețuri. Tocmai am coborît dintr-un tren și scrutez gara pustie. La capătul peronului, într-o rochie albă, se conturează silueta ei subțire și tremurătoare. Iubita mea Alla-Dina. Și pasărea-reptilă străpungînd în fîlfîit funebru orizontul. Mă aflu în celălalt capăt, dincolo de liniile de cale ferată, cu bagajele la picioare. Inima îmi sparge pieptul. Peste cîteva clipe o voi strînge în brațe, după o lungă așteptare. Și vom rămîne împreună pentru totdeauna.
Îi fac semne și în cele din urmă Alla-Dina mă descoperă. Flutură mîna și pornește în grabă peste liniile ce scînteiază. E cea mai absurdă alergare. Îi strig să se oprească, însă nu mă aude. E momentul cînd din străfundurile iadului se încheagă, neagră și ucigașă, în plină viteză, locomotiva morții. Într-o secundă, din senin, parcă s-au aruncat peste lume toate forțele întunericului. Zadarnic încerc să alerg în calea ei. O altă garnitură face manevră. Și parcă nici nu pot alerga. Nu reușesc să mă smulg din loc și lumea întreagă se năruiește într-un fluierat cosmic și zgomot asurzitor de frîne. Apoi se așterne liniștea și aud cum sufletul ei se ridică la cer într-un fîlfîit tot mai îndepărtat. Mi se sfîşie inima de singurătate, însă nimic nu se mai poate repara. Sînt lac de sudoare şi nu izbutesc să ies din coşmar. Aud un ţipăt ascuțit reverberînd în depărtări, în timp ce dinozaurul dispare în neguri.
De îndată gara începe să forfotească de polițiști, acari, medici legiști, procurori, gură-cască, boschetari și nu mai știu ce. Sirena salvării îmi scrijelește creierii. Nu reușesc să mă apropii de trupul însîngerat. Niște indivizi mă izolează rapid, împingîndu-mă dincolo de linii. Mă hărțuiesc un timp punîndu-mi tot felul de întrebări aiuritoare. Nu reușesc să le spun mare lucru. În cele din urmă se lasă păgubași, mă vor căuta altădată.
După ce oamenii ăia pleacă și rămîn singur pe peron, pornesc prin noapte. Încotro mă îndrept, Doamne? Într-o clipă mi s-a luat totul. Unde au dus-o? Poate o vor smulge din moarte, sînt doctori ce fac dovada unor puteri supranaturale. Mă trezesc mai tîrziu clănțănind din dinți pe lîngă gardul de beton al spitalului. Îmi este frig și groaznic de teamă. Cineva, în gară, vorbea despre morgă. Nu știu de ce, portarul nu-mi permite să intru. Nu am putere să mai lupt. Înfrînt, mă întorc și caut un bar deschis non-stop.
Și din acest moment a început calvarul vieții mele. Ieșeam cu greu dintr-o beție cruntă, pentru a intra tremurînd din toate încheieturile în alta. Plîngînd mă aruncam în alcool și desfrînare, încercînd să uit. Eram într-un nesfîrșit doliu. Și noapte de noapte retrăiam scena din gară. N-am reușit s-o uit pe Alla-Dina, însă Dumnezeu m-a uitat. Și-a întors fața de la mine. Înotam tot mai greu prin mocirlă. Abia reușeam să-mi duc la capăt cursurile, cele zece ore amărîte pe săptămînă. Uneori eram nevoit să dau telefon asistentelor rugîndu-le să mă înlocuiască. Pretextam că sînt bolnav, convins numai pe jumătate că ele mă cred. Cu eleganță, fetele se prefăceau că nu știu ce se întîmplă. Nici nu mințeam prea mult. Boală mai parșivă e greu de imaginat. O nebunie.
Pînă într-o noapte cînd mi-am dat seama că mă aflam la capătul funiei. Nu se putea merge mai departe. Eram în mansarda mea și golisem mai bine de o sticlă cu votcă în ziua aceea. Katy îmi lăsase pe masă cîteva felii de pîine și o bucată de cîrnat cît palma. N-am reușit să pun nimic în gură. Mă simțeam cuprins de o luciditate ciudată. Și dintr-o dată s-a auzit iar zborul straniu al pterodactilului săgetînd întunericul și un croncănit funebru. Era un serios avertisment. Am căzut în genunchi și m-am rugat plîngînd pentru iertarea multelor mele păcate.
Atunci a fost cînd am trecut în altă fază a tristei mele existențe de pe vremea aceea. Deși continuam să dau gata zilnic o sticlă de votcă, spre seară mergeam la mînăstirea din apropierea tîrgului și ascultam slujba. Erau cîțiva enoriași care semnau acolo condica de prezență în fiecare seară și mă priveau cruciș. Se salutau între ei dîndu-și mîna, însă făceau abstracție de prezența mea. Probabil își dădeau seama că eram praștie. Lipsa de considerație pe care mi-o arătau nu mă deranja. Treaba lor. Mă îngrijora să constat că nu simțeam în suflet nici urmă de fior mistic. Nu mă întrebam dacă există Dumnezeu sau nu. Chestiunea nu avea însemnătate. Important era să-mi liniștesc sufletul prin credință. Numai că nu reușeam să mă scufund în cucernicie și smerenie. Zadarnic mă rugam să mi se înmoaie cîinoșenia din suflet. Nimic, inima mea rămînea împietrită. E greu de închipuit o fire mai îndărătnică.
Se pare că rugăciunile mele s-au înălțat în cele din urmă pînă la urechea Domnului. După vreo șapte luni de chinuri, într-o noapte am visat-o pe Alla-Dina. De astă dată nu se mai repetă coșmarul din gară. Se făcea că se întrupează în mijlocul camerei, ca și cum s-ar fi teleportat. În rochia albă și cît se poate de reală. Nu s-a așezat, părea că plutește pe suprafața parchetului. Și parcă îmi tot reproșa ceva: Ce am de gînd? Țin neapărat s-o mîhnesc? Se ruga mult pentru mine, mă asigură Alla, ca să nu-mi mai fac singur atîta rău. Peste zilele mele de aici înainte va veghea îngerul Flash, îmi puteam pune nădejdea în el.
Înecat în lacrimi încercam s-o îmbrățișez, însă Alla-Dina s-a volatilizat și am cuprins în brațe spațiul gol pe care îl ocupase pînă adineoari. Se destrămase ca fumul. Tremurînd din toate încheieturile, am izbucnit în hohote de plîns. O pierdusem încă o dată?! mă întrebam disperat și confuz. Mă simțeam în continuare bătut de soartă, cum să ies din cercul ăsta vicios?
N-am încetat să-mi plîng de milă, pînă cînd învăluit în acordurile unei muzici siderale și-a făcut apariția un duh. Mi-am dat seama imediat că noi avem o reprezentare eronată despre îngerii păzitori. Pentru că Flash se arăta uneori ca un roi de stele ori ca niște raze de lumină. Alteori își făcea apariția sub forma unor flash-uri minunate. Am înțeles de îndată că el fusese repartizat pentru paza și apărarea mea. Din nou am izbucnit în lacrimi, mulțumind cerului că nu m-a uitat în răutatea și mizeria zilelor mele.
Și atunci și-a făcut intrarea în scenă bătrîna Katy. A pătruns ca o vijelie, fără să mai fi bătut la ușă cu toiagul, cum obișnuia de fiecare dată. Pe vremea aceea era parcă și mai sprintenă, probabil avea sub o sută douăzeci de ani. (De fiecare dată, cînd e vorba de vîrsta ei, sînt nevoit să fac aproximări foarte generoase.) Însă mintea îi era practică și inventivă ca și acum. În buzunarul capotului decolorat i se ghicea umflătura. Mîna ei se afla acolo, gata să acționeze. Și-a împins în față bărbia, amușinînd prin cameră cu nasul coroiat. Părea un păsăroi de pradă maroniu, gata să se arunce în toiul luptei. Auzise zgomote suspecte, aveam necazuri? I-am turnat niște votcă. Bătrîna gustă băutura și se așeză pe un scaun.
N-am avut încotro și am fost nevoit să-i relatez despre vizitele din acea noapte. Katy mă urmărea cu ochișorii ei roșii, sorbind cînd și cînd din paharul cu votca. După ce am terminat, mi-a spus cu glas neutru: „Băiete, dacă nu reușești s-o duci pe tărie, mai bine te lași păgubaș. Asta-i numai pentru bărbații cu coaie. Ceilalți încep să prindă posturi cu îngerași păzitori și celelalte.” A dat peste cap paharul și mi-a cerut să mă culc. După plecarea ei, mi-am dat seama că tremuram din toate încheieturile.
Nici acum nu mă simțeam grozav. Credeam că intestinele mi s-au înnodat în gît. Unghiile îmi erau albe de cît am strîns brațul scaunului. Blonda de alături mă privea intens. E destul de penibil să-ți vină rău în fața unei femei frumoase. Am încercat să mă relaxez. Și am zîmbit strîmb. Flash se învîrtea în jurul capului meu, însă nu părea alarmat. Cred că dorea să se joace. Și-a făcut apariția și stewardesa roșcată cu față de veveriță. Se interesă dacă îmi este greață, oferindu-se să-mi vină în ajutor cu orice aș fi avut nevoie. Se temea să nu vomit acolo. Nu, mulțumesc. Mă simt bine. Iau ultima gură de vin și abia reușesc să mă smulg din coșmarul gării.

(Fragment din romanul Măștile exilului, în curs de apariție la Editura Cartea Românească)