Cenaclul Alexandru Sihleanu – 30 Aprilie 2022

COPILĂRIA, PRIMA TREAPTĂ PE SPIRALA VIEȚII

Sâmbătă, 30 aprilie, ziua Sf. Ap. Iacob al lui Zevedeu, fratele Sf. Ap și Ev. Ioan; Sf. Ier. Donat, ep. Evriei, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Curtea Constituțională) Curtea cea din toate zilele/ Nu-i grădină și nici parc,/ Să nu sară câinele!/ Curtea noastră-i, doar… un țarc. (Măștile pierdute) În timpuʼ măștilor pierdute,/ Când focuʼ îl aprinzi cu iască,/ Vedem spectacol pe nevrute,/ Bineînteles și-o gură-cască! (Unei actrițe renumite) Jumătatea mea bărbatul/ Joc un rol, dar joc cu altul,/ Joc un rol și rolul este,/ Un alt el, altă poveste!” (Dumitru Hangu)
„(Unui burlac întreținut) Mama zice să mă-nsor/ Ca să nu-i mai fiu povară,/ Cică sunt cam bătrâior/ Să-mi mai dea din pensioară. (Soția deocheată) Ieri mi-a zis c-o să fiu tată/ Și-am rămas mirat,/ Cică a fost deocheată,/ Nu știe când ma-nșelat. (Unui bețiv) A plecat la farmacie/ Ca să ia apă de gură,/ Dar nimeri din prostie/ Într-un bar cu țuică pură.” (Safta Leaută, prin telefon de la Năvodari)
A urmat lectorul de serviciu, Corina Preda Perianu, cu un grupaj de povestiri. Vă ofer lectura: „(Albastru) Îmi plăcea foarte mult, copil fiind, să stau întinsă cu fața în sus, pe iarbă, în grădină sau vreo poiană de pe deal. Mă uitam la cer. Încercam să pătrund cu privirea cât mai profund în înalturi, în azurul netulburat de nori… Clipeam, printre gene-mi scânteiau mii de steluțe argintii, mici ca firele de nisip. Dansau în aer, se roteau, ca fulgii iarna răsfirați de vânt… Și, tot privind, simțeam cum mă-nalț… Sau poate cerul cobora la mine… Mă contopeam cu zările albastre; văzduhul cald, amețitor și plin de pace parcă-mi cânta. Dincolo de ciripitul păsărilor, de bâzâitul gâzelor, de foșnetul frunzelor… Parcă-mi cuprindea inima, visam și mă-nălțam… Ori cerul se cobora spre mine… Uneori, adormeam afară, mi-e dor de acel somn, atât de odihnitor… Să dormi în iarbă, ziua, când soarele e sus pe cer, pe cerul atât de albastru, când doar o frântură de nor străveziu se încumetă să-l traverseze, împins ușor de-o adiere de zefir… O suflare lină, ce-ți mângâie obrazul ca vârful înmiresmat al unei aripi de înger, un înger rătăcit, întârziat, înger nevăzut. Să dormi adânc, iar cântec de leagăn să-ți fie trilul păsărilor cerului, bâzâitul gâzelor, foșnetul frunzelor…
(Prima zi la grădiniță) Îmi cumpărase mama o gentuță-coșuleț, verde, împletită din fâșii de plastic (pe post de bambus, probabil), cu capac și cu butonaș pentru închidere.
Acolo îmi punea mama sandviciul cu care mergeam la grădiniță. Dar în prima zi de grădiniță n-am avut nici coșuleț, nici sandvici. Aveam, în schimb, uniformă bleu cu guleraș alb. Eram foarte speriată, lăsată de mama acolo, în sala aceea mare, plină de rafturi cu jucării, măsuțe și scăunele… Educatoarea era o doamnă plinuță, mult mai în vârstă decât mama, iar copiii, pe care nu-i cunoșteam, se uitau curioși la mine. Simțeam că mă măsurau din cap până în picioare. Și clar, se știau între ei, doar veneau de mai mult timp la grădiniță.
Aproape că-mi venea să plâng…
Timiditatea m-a caracterizat întotdeauna, până târziu, când am intrat la facultate, și, încet-încet, am încercat să mi-o înving.
Doamna, care mi s-a părut severă, mi-a spus că pot sta lângă ceilalți copii, să mă joc cu ei, cu niște cuburi din lemn divers colorate, din care puteau face poduri și castele. În pauza de masă, doamna mi-a întins o felie de cozonac. Apoi, așezați cuminți pe scăunele, a trebuit să învățăm ceva ce am uitat acum…
După un timp, am auzit-o spunând: „Cornelia, strânge, te rog, jucăriile!” Nimeni n-a mișcat un deget. A repetat – nimic. Se uita în direcția mea. Iar eu mă gândeam: „Cine o fi și Cornelia asta care nu vrea să strângă jucăriile?! Eu le-aș fi strâns de mult… Mi-ar fi rușine să-mi spună de două ori!”
Mă uitam în jurul meu, și nicio fetiță nu părea să fie strigată…
A treia oară, a spus ridicând tonul și arătând spre mine: „Tu!” Am roșit toată și, tremurând, am început să strâng cubulețele și să le pun în lada lor. Eu știam că mă numesc Corina, nu Cornelia! Îmi spuseseră părinții că mă cheamă și așa, dar uitasem… Acesta fusese primul meu contact cu numele oficial Cornelia.
Au urmat apoi mulți ani de școală în care eram strigată la catalog . Mi se muiau picioarele și uitam tot ce învățasem când auzeam: „Preda Cornelia, treci la tablă!” sau: „Spune poezia!” (nu-mi plăcea deloc să memorez poezii… Le repetam până noaptea târziu, fără rezultat, dar dimineața deja știam toate versurile…) Sau: „Ce ați avut de învățat pentru astăzi?” Îmi bătea inima repede-repede și abia reușeam să răspund cu voce înceată, tremurândă…
(Primul brăduț) Aveam trei ani. Încă locuiam în curte cu bunicii. Într-o zi, tata a cumpărat un aparat de radio nou. L-a pus pe o poliță foarte sus, pe perete. Ca să nu ajung eu la el și să-l stric. Când eram singură în cameră, mă urcam pe un scaun, încercând din răsputeri să ajung la aparat, să-l desfac cumva, pentru a o vedea pe Margareta Pâslaru, care intrase, nu știu cum, acolo… Doar o auzeam cântând! Bineînțeles, nu reușeam, era prea sus… Pe-atunci, ca și mai târziu, peste ani, iernile erau ierni. Cu zăpadă mare, cu ger, cu sănii și copii bucuroși de ninsoare și de bulgării aruncați în ținte bine-ochite…
Eram mică, încă singură la părinți, iubită și răsfățată în cele două case, a bunicilor și a părinților, despărțite de o curte și de o boltă de viță de vie…
Țin bine minte cum, într-o seară, mama m-a înfășurat în paltonul ei negru de lână și m-a scos pe fereastră în brațele surorii sale mai mici, pentru a mă duce în casa bunicilor. Eram obișnuită să fiu dusă de acolo-acolo… Mă simțeam la fel de bine și acasă, și la bunici, lângă soba lor caldă, cu mere și gutui puse la copt. Mi-au povestit câte ceva despre Moșul cel bun care aduce daruri copiilor cuminți. Nu prea aveam clar în minte ce înseamnă acest lucru, dacă vine și când, dacă mă număram sau nu printre copiii cei cuminți, adică norocoși…
La un moment, mama a apărut speriată pe ușa bunicilor, apunându-le că i-a intrat cineva în casă, că a găsit ușa încuiată și nu o poate deschide. Bunicul a luat un topor, pornind cu mult curaj spre casa noastră, urmat de bunica, mama, sora ei și, desigur și eu în brațele uneia dintre ele… Eu eram singura care tot încerca să-l oprească pe bunicul să lase toporul, pentru că eram sigură că musafirul nepoftit fusese chiar Moș Crăciun… Doar mă pregătiseră până atunci pentru asta…
Ușa s-a descuiat fără prea mult efort, dar fereastra era deschisă! Pe-acolo ieșise intrusul cel bun! Asta au constatat ei, se tot minunau, bunicul nu se lăsa, voia să-l urmărească și să se bată cu Moș Crăciun!
Dar primul lucru pe care l-am văzut când am intrat în casă a fost un brad (ce mi se părea uriaș), așezat lângă fereastra pe care ieșise Moșul! Ce mult se mai mirau cu toții, dar cât de uimită eram eu! Emoția era atât de puternică… Mai ales că brăduțul cel mare și frumos era împodobit cu nuci învelite în staniol, erau și cozonăcei mici și rotunzi agățați în el, un balon mare și alb, portocale și bomboane, dar, mai ales, era o păpușă, pe care am luat-o fericită în brațe…Lângă brad, era un pat. M-am aruncat pe el, spunând că-mi vine rău de bucurie! Nu știam cum au ajuns cozonăceii făcuți de mama în brad, când a avut timp Moșul să-l aducă și să-l împodobească așa de repede, și-apoi să sară pe fereastră, ca să se ducă la alți copii cuminți și buni… A fost primul meu brăduț!”
Cu sensibilitate și talent, ceea ce îi justifică și profesia, realizează din cuvinte tablouri din copilărie. Astfel, facem cunoștință cu bunicii, cu părinții, cu natura cea binecuvântată de Dumnezeu și lectura autoarei Corina Preda Perianu ne creează o stare de bine. Constantin Brâncuși mărturisea: „Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult.” Felicitări! O așteptăm la o nouă lectură sau la un vernisaj.
„Amintiri frumoase din copilărie, frumos prezentate.” (Dumitru Hangu)
„Cea mai frumoasă perioadă a unui om este copilăria, casa părintească, părinții și viața petrecută împreună. Mi-aduc aminte, copil fiind, îmi petreceam timpul cu sania, cu patinele, cu joaca cu cățelul, eram și eu după cei adulți. Viața era frumoasă prin puritatea vârstei, când priveam cu inocență multe evenimente din jurul meu. M-a impresionat anotimpul iarna cu zilele cu ninsori, zile de săniuș, începeam să cunosc împrejurimile în care locuiam. Eram prietenoși cu copiii vecinilor cu care ne jucam. Un alt anotimp frumos era primăvara când mă duceau la pădure, la iarbă verde părinții și plimbările prin pădure. Vara era bogată, copiii se adunau mai mulți. Rămân mai bine întipărite amintirile cu copii când ne urcam prima dată în cireș. Povestirile autoarei Corina Preda Perianu, având în vedere profesia, sunt detalii ale unui tablou numit copilăria. Pe mine m-a atras și m-a captivat.” (Dumitru Bardaș)
„Fragmentele prezentate în cadrul ședinței de astăzi a Cenaclului Alexandru Sihleanu reprezintă, din punctul meu de vedere, niște memorii. Este tratată perioada copilăriei, cea mai frumoasă și mai important etapă a vieții. Atunci descoperim lumea și încercăm să o învățăm și să o înțelegem. Autoarea trăiește cu bucurie și emoție trei momente din copilărie. Fiecare dintre aceste povestiri, prin modul în care au fost scrise, trădează profesia ei artistică. Fragmentul povestirii intitulată Albastru este cel mai bun exemplu în acest sens. O felicit, o încurajez să scrie cât mai mult și o așteptăm la o nouă lectură sau la un vernisaj.” (Cristi Rusin)
„Legat de fragmentele de față, pot să spun că m-a impresionat, vorbindu-se despre cele mai frumoase momente ale copilăriei. Mi-am dat seama, că la un moment dat, acest prieten bun numit copilăria ne lasă mult prea devreme singuri pe drumul vieții. O felicit și o încurajez.” (Daniel Caranda)
„Autoarea Corina Preda Perianu ne descrie un tablou pastelat de natură, o amintire vie colorată în albastru edenic din copilărie. Starea de bine, de bucurie, de relaxare din perioada copilăriei, a rămas bine întipărită în memoria și sufletul scriitoarei. Comuniunea afectivă dintre personalitatea autoarei și natura ruptă din Rai, din copilărie a marcat linia de dezvoltare profesională. Iarba, poiana, cerul netulburat de nori au rămas ca un vis frumos legate de trăirile și sentimentele frumoase și calde pe care autoarea ni le transmite. Mii de steluțe argintii scânteiau în inima bună și caldă a tinerei scriitoare. Încă mai simte adierea vântului care coboară din cer alintând-o cu atingere asemenea unui înger rătăcit, întârziat. Bâzâitul gâzelor, ciripitul păsărelelor, foșnetul frunzelor descriu un peisaj auditiv desprins din Rai. Autoarea ne-a încântat cu proza sa… fantastică, pentru care îi mulțumim.” (Bogdan Mihai Gavrileț)
„Autoarea de astăzi, Corina Preda Perianu, ne prezintă scurte pasteluri în proză care reprezintă o întoarcere în lumea mirifică a copilăriei. Pentru oamenii maturi, întoarcerea în lumea copilăriei înseamnă o încărcare a bateriilor din lumea pură a celei mai frumoase și inocente perioade din viața unui om. Amintirile sunt stocate undeva în memorie și readucerea lor în prezent înseamnă o retrăire nostalgică, conștientă a unor episoade necesare pentru renașterea propriului ego. Stilul prozei scurte de azi este unul clar, simplu și fluent, specific oamenilor talentați care reușesc să aducă emoții prin crearea unor noi valențe. O felicit și mi-ar face plăcere să o întâlnesc atât la un vernisaj cât și la prezentarea unor noi creații.” (Georgeta Iuga)
„Stând culcat în iarbă… cerul albastru… Mi-o imaginez pe autoarea Corina Preda Perianu ca fiind un spirit luminos, un suflet frumos care ne-a transmis astăzi mesaje importante printre care este copilăria, izvorul pur, energia divină de unde ne hrănim, pierderea contactului cu acest izvor este echivalent cu pierderea energiei vitale. Continuarea în cursul vieții să revenim la acest izvor este bucuria de a vedea frumusețea vieții. Este o lucrare care m-a atins la suflet și mă bucur că a fost astăzi în mijlocul râmnicenilor. Creația dânsei este o creație plină de lumină, speranță și înviere. Felicitări!” (Adrian Câmpeanu)
„Aceste povestiri sunt amintiri din viața copilei răsfățată de familie: părinți și bunici. M-a impresionat povestirea Albastru, ca o metaforă cerul se coboară. Autoarea este o fire sensibilă, trăind în aceste povestiri zilele copilăriei. Aceste vremuri ale copilăriei au captivat autoarea atât de mult încât debutul d-ei a fost o carte de povestiri.” (Mioara Zaharia)
Sâmbătă, 07 mai, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi Bogdan Mihai Gavrileț. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: