Spații culturale nr. 38 (2)

LA ANIVERSARĂ

Liviu Ioan STOICIU – 65

Născut în 19 februarie 1950 la Dumbrava Roşie/ Piatra Neamţ: poet, prozator, autor dramatic, eseist şi publicist. A copilărit la Cantonul 248/ Halta CFR Adjudu Vechi şi la Adjud (aici a terminat liceul teoretic în 1967). Din 1990 a venit de la Focşani (unde a locuit din 1975) cu domiciliul stabil la Bucureşti: redactor (şef şi adjunct) la revistele Uniunii Scriitorilor ,,Contrapunct” şi „Viaţa Românească”.
Debut editorial cu versuri: La fanion, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor.
A publicat alte volume originale de versuri: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991, Premiul Uniunii Scriitorilor), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei Române), Ruinele poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), pam-param-pam/ adjudu vechi (2006), Craterul Platon (2008), Pe prag/ Vale-Deal (2010), Substanțe interzise (2012, Premiul Cartea de Poezia a anului 2012). Antologii de autor (versuri): Cantonul 248 (2005), Lanțul (2012). Volume de memorialistică/ eseu/ publicistică: Jurnalul unui martor (1992), Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal (2002) şi Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii” de început) – 2008. Romane: Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (2001), Romanul-basm (2002). Dramaturgie: Teatrul uitat (2005, Premiul Uniunii Scriitorilor).

N-o să ajungă nicăieri

Își trăiește sfârșitul – „sunt convins că urmează un
nou început, deși nu mă trage deloc
inima, aș vrea doar să mă odihnesc, să pun punct, să
nu mai fiu conștient de nimic”. Trântește
pixul de pereți, de ce i s-a prescris asta? Strigă: rău e să
fii prost. Când a murit mama, eu am condus
căruța cu sicriul…

A rămas în umbră și uitare. Simte, totuși, o prezență
stranie care-l îmbărbătează. Își trăiește
sfârșitul prescris, începe o nouă filă, pune titlu:
concurs de dansatori din buric. Taie și
scrie: „adunătură de corpuri cerești”. Nu, șterge și acest
titlu. Bate pasul pe loc, așa n-o să ajungă
nicăieri, de fapt. Din tavan cădeau picături grele, reci:
pic, pic. E clar, sunt în mormânt. E prea târziu?
Păcat, ar mai fi avut atâtea de spus…

Își numără din amintire animalele împăiate, poate
va reuși să adoarmă la loc.
Degeaba, are insomnie. E acoperit cu o mireasmă necunoscută.
Oare i-or fi furat dinții de aur la morgă? Râde.
Asta e o exagerare, de unde să fi avut el
dinți de aur? A fost mereu un sărăntoc. Măcar acum să nu se
mintă singur. Ce mi-o fi prescris, mi-o fi. Are
gânduri care-i spun că e un nimic. Brusc, o ia la fugă. Și
fuge și fuge – până ce se prinde singur din
urmă: îl îmbrățișează pe cel care a fost și-l sărută, ce dor
o să-mi fie de tine, plânge în hohote…

65. Se mulțumește cu mai puțin

Își face singur farmece cu nouă cărbuni stinși, păstrați
în cămară, pe care-i aruncă în foc, unul
câte unul, să ardă până la capăt, venit în casa părintească

fiindcă a rămas fără memorie, rar
își mai amintește din ce a fost, în schimb își
amintește de evenimente străine, care nu i s-au întâmplat
lui dar i se pot întâmpla, presimțite, e un
amestec exploziv, îi face rău: „cum se împrăștie întunericul
la lumina focului, așa să se împrăștie
întunericul din mintea mea”. Nu se arată a fi preocupat
decât de el însuși, ieșit cum e din rând, bate
pasul pe loc, se ferește să se facă de râs sau să se facă
remarcat, nu se antrenează în discuții obscene,
se supraveghează strict, nu vrea să se mai căiască inutil
mai târziu, preferă să stea deoparte, își acordă
numai răgazul dezbaterii sincere cu el însuși, când și când,
atât cât să se suporte așa cum e, să
deschidă o supapă, fără să se văicărească. Nu mai vrea
să se înfrupte din nicio plăcere, să n-aibă
regrete, să-i pară bine. Nu se mai lasă ispitit, își înfrânge
orice poftă, în așa fel încât să nu se mai bage
singur în seamă și să-și extindă capacitatea de gândire,
singura capabilă să-l mai elibereze. Mâncarea
și dormitul devenind lucrări ajutătoare – la fel sexul sau
obligațiile zilnice, comune. E preocupat nu
atât să înlăture tot ce-i face rău, cât să facă răul mai
suportabil, să nu depășească măsura, să
nu-l jignească. E drept, când nu mai poate, cârtește
împotriva tuturor, că s-a înșelat în
interpretarea lui, evaluând greșit, sau n-a știut
dedesubturile, sau că s-a săturat. De fapt, puține lucruri
îl mai interesează cu adevărat, a renunțat
să se mai lupte cu limitele lui și cu toate prostiile, nu
mai crede în perfecțiune, nici în sentimente
nobile. Trebuie luat totul
așa cum e, relativizat, depășit de situație. Nu mai are
motive să se sprijine pe ceva anume, a
pierdut întrecerile care au contat, acum nu se mai socotește
vrednic să cucerească bunăvoința
întregii lumi, se mulțumește cu puțin – ce rost are să se mai
îndrepte? Legile sunt valabile pentru cei
ce n-au fost înfrânți, considerați puternici, activi, care-și
fac planuri după planuri și-și înfrâng
rațiunea, nu sunt victime ale iraționalului… El rămâne
al nimănui, fundamental – un rest: un
fir de energie vitală, acolo, rătăcită pe Pământ.

S-a apropiat prea mult de el însuși

La început părea mai îndrăzneț, azi nu mai poate fi suferit,
nici răbdat, nemaifiind pregătit pentru
orice lucru bun, nici pentru a-l primi, nici pentru a-l dărui.
Din contră. Își ceartă ochii, că de ce văd ce văd.
Își ceartă urechile, că de ce aud ce aud.
De ce? Deoarece a răsturnat totul pe dos și s-a scufundat
în el însuși, de unde iese necunoscându-și
adâncimile, tot pierdut, tot ignorant – după o viață. „Care
sunt cele rele și care cele indiferente?”
Nu-l mai interesează. Sau nu e în stare să le mai perceapă,
risipit în propriu-i neant… Adevărul e că s-a
lăsat în seama credinței în steaua lui, de-a lungul vieții
și n-a găsit răspunsuri la întrebări
simple, mai rău s-a încurcat. Nu dă vina pe nimeni, atât
poate, nu se va scandaliza de nimic din cele
ce i s-au întâmplat și i se mai întâmplă, pe toate le rabdă

nu asta e problema principală. A observat că nici
straturile profunde din el însuși
nu-i stau în putere, ci stau în puterea altuia – atunci?
De ce să-și mai bată capul. Până acum s-a
disprețuit sincer, și nu i-a folosit la nimic, s-a pedepsit,
s-a călcat în picioare, neavând sens tot ce
face. Acum i-a devenit și moartea indiferentă și nu mai e
îndrăgostit de orice lucru bun, dovedit înșelător,
în timp: din contră. Îi dau lacrimile
când se apropie prea mult de el însuși, dar nu mai știe
dacă asta e de bine sau e de rău, îi e rușine. Știe doar
că s-a scârbit, azi se bucură, mâine se întristează, nimic
nou, nu le dă zilelor de capăt. Ar vrea să se
iubească. E convins că răul va spori spre mai rău și că
nu se va bucura de liniștea interioară, s-a tot
cercetat în amănunt. Mai bine este să nu fii nimic.
Nimeni
nu dă atenție la cele ce nu se petrec la vedere
și cu sonorul dat tare, deși ele provoacă mari rupturi
sufletești, catastrofe naturale în taină, după
legea veche. Ar fi frumos să prevadă viitorul, pe ultima
sută de metri, să facă sesizări, subtil, să
nu mai facă lumea greșelile pe care el le-a făcut. I-ar
plăcea să se simtă o zi bogat, o zi sărac,
nu numai fraier: o zi limpezit, o zi tulburat, o zi suferind,
o zi fericit, o zi ascultat, o zi nu. Înțelege
singur că viața nu l-a făcut mai înțelept, că nu poate fi
nici călăuză celor rătăciți, „nici lumină celor
ce sunt în întuneric, nici povățuitor celor fără minte, nici
învățător celor nevârstnici”. Înțelege singur,
mai exact, că nu face, naiv, de când
se știe, decât să se topească încetul cu încetul, esență cu
esență, în interiorul substanței universale…

Ieşi din tine

nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat în Univers,
spui. Nici la Dumnezeu nu mai ştiu la
ce să mă rog, ce să-i cer, fii liniştită – intru în biserică
şi ies, habar nu am ce caut… Mă simt
ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,
mi-am pierdut şi ultimul
dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am
pierdut pe toată linia. În fiecare zi
mă despart de mine însumi. Degeaba. Sunt

înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,
până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,
nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în tot ce fac şi gândesc.
Poate că ar trebui să fii rebotezat. „Să treci
pe o altă treaptă. Sau într-o altă
ierarhie”. Dincolo de mine? Puterile, Domniile și Stăpânii
din cer vor veni să ajute.
O să ţi se toarne pe cap apă păstrată
în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii
cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în
noaptea de Înviere, în cimitir.
O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită
pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi
şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut… Ţip:
arată-mi întâi greşeala! Ţi-o
arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.

Nestricăcioase bunuri

Vine mângâierea, spune. Hrănește
o dulce nădejde de temnicer. Scăldat multă vreme în noroiul
unui lac sărat, plin de neprevăzut,
crud, întru statornicie, nespălat de păcate, scârbit de sine
însuși: își face în oglindă singur
cu degetul la obraz, din când în când, rânjind că nu

a fost toată viața decât un scamator,
în definitiv, care nu mai este destul de fierbinte pentru
a crea și azi vulcani…
Adus de spate, cu pensie de rezervist,

plin de cratere uscate, dar și de nestricăcioase bunuri
sufletești, bâiguie de nebun că
„au fost luați de la lucru și au fost bătuți la tălpi în
beciurile poliției” – preludiu al
unei epoci apropiate și temute! Până să ia seama și
să-și astupe singur gura… Ajuns

în perimetrul locurilor de strădanie ale celui mai
strălucitor punct, „din ceruri”.

Aprindere

Îți măsori gândul – de aici până dincolo de mine
și până dincolo de lumea cealaltă,
nedetectată: nimeni și nimic. Nu ți se pare mare lucru, nu-l
cântărești? Nu mai gândi în afară,
gândește înlăuntru – de o parte, moartea, de cealaltă parte…
Nu mai știi. Ai o aprindere. Ce
e cu tine? Îți apeși ochii și tâmplele, te tragi de păr, îți
muști limba. Nu te mai controla atât. „Am
mers la o poartă și m-am trezit dintr-odată la peste cinci
kilometri distanță, în nici 30 de secunde”. Ăsta
a fost primul pas făcut
împotriva ta, iubito – înainte să te tai din memorie cu
două linii, în cruciș. Gata, nu mai exiști… Îți
muști degetele, te zgârii pe față, te concentrezi cu ură la ea, o ură cruntă, n-o mai iubești, particulele
ei elementare aveau sarcini electrice inverse decât ale tale?
O înjuri – dumnezeii mă-tii, în ce hal
m-ai adus, te-a părăsit? Nici nu știi. Îți dau lacrimile.
Erai obișnuit să ai un control asupra
situației. Apoi
au început să tot răzbată un
fel de gemete din tavanele pline de igrasie și ecouri
bizare, strigăte disperate și umbre care
traversau zidurile… Până ce s-a făcut din nou liniște.
Și tăcere. Câtă senzualitate!

Impresia desperecherii

Paragină, curpeni de viță de vie întinși pe
sârmele de rufe, cu struguri
puși la stafidit – atât a mai rămas din casa ta părintească,
unde eu veneam să te sărut la poartă pe
sfârcul sânilor, prin bluza

transparentă, până să apuci să dispari în propria-ți
stare de grație. Biet
senin… Și câte vane onoruri aduse…

Azi, totul lasă impresia desperecherii pe aici. Stau

peste drum, la un birt plin de muște, la
o masă și privesc pe fereastră
prin structura ta, printre gene: de fapt, tu nu ești aici, ci
acolo unde ocnașii își zăngăneau
lanțurile, în alt secol, alt port. Fără deziluzii… La ora

zece seara, ieșit din birt, având să
desprind și ultima parâmă a casei tale părintești părăginite,
„corabie zburătoare”, cum
îi spuneai – parâmă care să mă lege de stâlpii malului…
Că sunt procese cuantice la bază pe aici. Fizice,
întărești.

Probleme psihice?

NICOLAI TĂICUŢU – 65

aceeaşi geologie

am constatat că
dimensiunile acestui poem
cu plecare din acelaşi punct
sunt egale pe toate direcţiile

…ieri am fost în palatul de piatră
şi istoria m-a contopit în măreţie

…azi retrăiesc momentul
în palatul rotunjit al bobului de nisip
rostogolit pe hârtia de scris

dictare

astăzi oraşul a plecat –

nu s-a anunţat niciun bombardament –
la radio s-a spus că va fi vânt calm
şi zi însorită

nu este prevăzut niciun cutremur –
plăcile tectonice din zona vrancea
se deplasează în linişte

astăzi oraşul a plecat
pentru că aşa a vrut poetul

copil sub colind

vântul atinge haina subţire
prin frecare căldură se iscă – îşi zice
şi continuă să bată cu înverşunare
peste chipul copilului…

zăpada îl acoperă cu somn alb
căldură să fie sub ea – îşi zice
şi continuă să cadă

viaţa crispată pârtie face în jurul lui
adesea îşi freacă mâinile goale
adesea tropăie cu picioare desculţe

mişcare
mişcare
trebuie continuă mişcare

ce rost are? ce rost are? – strigă
din tranşee copilul literar
amărâtul universal
privind la cartea de versuri
din mâna-i tremurândă

nu vreau să mă laud
dar

mă povestea strada oricărui om
cunoscut sau necunoscut
care-şi accepta starea de seară

mă povestea ca pe orice trecere
mă povestea ca pe orice netrecere
o şa era strada şi un cal pierdut

o stare, de fapt, era strada
şi eu îngerul ce-am avut-o în grijă

scriere în fugă

e o stare în care eu am vrut să cad
o cădere mai mult în zig-zag
departe de a fi lineară –

era căderea în groapa săpată
cu râvnă în cer
o groapă largă, prea largă totuşi
ca să pot rămâne vertical

mă loveam cu capul
cu genunchii mă loveam
când de un perete, când de altul

(nu-mi scapă niciunul din
cei patru pereţi, fiecare e susţinut
de o stare metafizică –
loviturile primite sfinţite par că sunt
sub atingerea luminoasă a mirului)

(păcat e sau nu
acest poem rămâne neterminat –
starea în care mă aflu
nu-mi permite oprirea)

cer închis

dincolo de orizont
soarele cade

dincoace de orizont
noaptea se ridică precum
o flacără neagră

şi mă cuprinde
şi mă arde

mocnit mă arde
până la punctul de implozie
mocnită transformare

când lumina începe
să se limpezească din cenuşa
care se sedimentează
la un picior de pod

o adunare

mi-atârnă pielea flască, precum
desagii din fir aspru de cânepă
roşi de vreme şi de vremuri
plini de amintiri

în carne port prietenii
şi pe cei morţi şi pe cei vii
de-a valma

şi dacă cei morţi stau liniştiţi
în nişele schelăriei osoase
cei vii se caţără, venind dinspre
falangele mâinilor/ falangele picioarelor
spre osul frunţii, gălăgioşi
să prindă spectacolul, să se dea
în spectacol…

pentru întregirea acestui poem
ar trebui
să-mi iau fiecare prieten în parte
(viu sau mort) să-l identific
să-l personalizez, dar…
mă voi repeta, mă voi repeta…

şi ce mă fac cu bunul-simţ ?
ce mă fac?

de la o vorbă-n vânt şi-o adiere

eram la marginea nopţii

dacă întindeam mâna
atingeam limita dinspre dimineaţă

dar pentru că noaptea din care veneam
era o noapte albă (făcută de mine,
de altfel, cu trudă şi migală)
simţeam, în apropiere, limita
dar nu o distingeam

de frică, da, de frică să nu cad brusc
şi neavenit peste oraşul adormit
în ciudă, am aruncat o vorbă în vânt
(la nimereală am aruncat vorba, ceva
uşor, ce nu semăna a-njurătură)
de am trezit un stol de vrăbii
imediat bucuros ciripitoare
imediat jucăuşe
care
repede m-au purtat
la fântâna arteziană din parc
să înlocuiesc eu paznicul adormit
să fiu eu neadormitul ce artificial
amorsează circuitul apei în natură
într-un areal urban, ca răspuns la întrebarea
pusă de acelaşi stol de vrăbii însoţitor:
de ce bate vântul?

despre banalitatea zilei

cu para dimineţii în mână
precum într-un tablou votiv
aştept despriderea primei litere
din primul cuvânt într-o
primă propoziţie, care să mă
definească, să mă numească
prim-vorbitor-de-lumină

peste linia mâinii mele
ridicată doar
într-un exerciţiu de revigorare
trece copilul cu cercul
de la umăr spre vârful degetelor
la vale
iar roata
sub lumina ei orbitoare
striveşte tabloul votiv

Boris KORNILOV
(1907 – 1938), Rusia

Traducere şi prezentare – Leo BUTNARU

E printre ultimii poeţi de real talent, care au mai prins o gură de libertate, ca pe un ecou al avangardismului sui generis. Chiar dacă, june fraged, de un entuziasm ingenuu, participă la mişcarea pionierească şi comsomolistă, Boris Kornilov-poetul e în zona izvoarelor de inspiraţie ale imagismului esenian („Calul”) sau a tumultuosului vers futurist maiakovskian („Tangaj pe Marea Caspică”). Sau – şi acolo, în acele, deja, parcă, retro-zone, se află. Cu toate posibilele adrese-reverberaţii-de-ecou, prin care întreţine legături estetice, tipologice cu predecesorii săi, Kornilov se afirmă ca un poet original, doar parţial „conform” cu sigla, deja ideologiza(n)tă, ce i se impunea, impersonal, – de „poet al proletariatului”. O fi şi aşa ceva, nu zic, însă, înainte de toate, Kornilov e un artist veritabil, sensibil la vibraţiile primenitoare ale precedentelor două decenii de efervescenţă creatoare sub însemnele avangardismului.
S-a născut în satul Pokrovskoe din gubernia Novgorod. Scrie versuri de pe la 14-15 ani, când familia sa se stabileşte în oraşul Semionov. Debut în presă – 1923. La sfârşitul anului 1925, pleacă la Leningrad, unde face o carieră poetică remarcabilă, fiind recunoscut drept unul din cei mai talentaţi tineri scriitori din Rusia.
Membru al grupării literare de pe lângă revista „Smena” („Schimbul”). Studiază la Cursurile Superioare de Stat de Istoria Artelor.
În 1928, debutează editorial cu volumul „Tinereţe”, urmat de „Carte de versuri” şi „Versuri şi poeme” (ambele 1933). În 1932, scrie despre lichidarea chiaburimii, însă este acuzat că ar fi, din contră, un „aprig propagator al chiaburismului”. Curând, este cuprins de patima alcoolului, trece printr-o lungă criză de creaţie. În 1937, în toiul represaliilor politice, este arestat. În anul următor, moare în detenţie.

CALUL

Zile-fetişcane,
aţi plecat, drăguţelor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,
botul îi mângâiam
şi-i priveam în triştii ochi adânci.
De tine-alături, de obicei, mă aflam,
dar nu ştiam ce-aş fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,
cai de fier, netemători, de foc…
Dar tu, preabunule, nu m-ai fi înţeles
pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,
cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,
în pajişti fragede şi necosite
versurile mele ţi-am citit…

Atât de scump şi de drag îmi este
să-mi amintesc iubite vremuri duse,
cum, râzând, îţi băgam între buze
pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul
pe care uzina satului i l-a menit,
cu care-i bine să hăcuieşti pământul,
dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,
aţi plecat, drăguţilor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.
(1925)

TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –
sărată, verzuie la culoare,
pe neaşteptate înălţându-se
ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra
şi, clătinătoare, trec valuri după valuri
din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,
apa atenţia ne aţine –
umblă-se-preumblă talazuri caspice
de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –
apele se potolesc –
noapte caspică,
acalmie moartă;
înfăţişând frumuseţea naturii,
stele risipiră o spuză măiastră;
de la Mahacikala
până spre Baku
luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,
surâzând ironic, ochii îmi mijesc –
Marea Caspică nu mi-ar veni
decât cam pe la brâu –
vă asigur,
o trec
ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,
ne-a tot învârtejit prin lumea otova-ntunecată –
zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,
dar decade-n nelegiuire pe pământ dată.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,
de ne îngheţa sângele în vine,
noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,
căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?
Şi vodca –
spirt fierbinte,
verde-vânăt în răutatea-i mare –
ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –
pe-o parte, pe alta,
apoi – ne coseşte de pe picioare…

Doar stelele mai mitraliază
cu gloanţe de lup
şi-mi spun:
„Pleacă de te culcă…
Să vezi ce vei visa…”
Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,
tu însuţi te clatini, naiba să te ia…

Se răceşte sarea
celui de-al nouălea rând de sudori
pe pielea spinării în saramură,
iar tangajul muncii mă zdruncină
mai abitir ca spirtul, războiul
şi altă băutură.

Ce mi-e marea?
Ce treabă am eu
cu această primejdie verzuie-ciudată?
Sarea greului, doborâtului corp
mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-e (vă întreb), dacă
dinţii noştri
sunt albi, ca spuma –
şi se clatină cântecele noastre
de la Baku
până la Mahacikala?
(1930)

PENINSULA APŞERON

Pe când plec din Baku
îmi amintesc ce văzui
eu – admiratorul muncii,
războiului şi focului.
În templul adoratorilor focului
un idol de flăcări
nu ştiu din ce cauză
nu mă interesează.
Ei şi? – pirolatrii aprind focul,
dau cu fruntea de piatră,
şi răsare focul
în sus
fumegos, cornat.
– Nu! strig despre altcineva
care e ridicat pe mâini
şi umeri de
brigăzile de şoc din Baku.
Nu regina Tamara,
ce cântă în stele, ci turcoaicele ce stau
într-o aliniere generală.
Pretutindeni le recunosc
după mândra ţinută,
după cum albăstresc
feregelele aruncate
şi, spulberând mâhnirea,
ai putea crâcni ceva doar despre
oboseală, despre faptul că
munca ţi-e peste puteri?
Pe dracu’!
Chiar ăsta e Baku ce intră
în Transcaucazia
cucerită de englezi…
Vântul vui-bubui.
Timpul, ca meteorologie,
nu era cine ştie ce –
valurile gri
izbiră cu forţe comune,
dar cheiul se îndepărtă,
fluturând din năframe,
cu urări de bine
petrecându-ne.
Basta cu despărţirile!
Mergem spre geamantane,
să aliniem, chicotind,
proviziile, care şi ce avem, –
să bem teliani*,
după care –
ce ni-i nouă apă, talaz
şi mare?
Pretutindeni e minunat de trăit:
pe bordul spălat
abia venindu-ţi în fire
de fel de fel de înghesuială,
foarte curând puntea
se umplu de viaţă –
sunt aşternute plapome,
se fierbe ceai.
Tihnit, pe odgonul orizontului
balansează navele petroliere.
Şi se târăsc ceasurile,
clătinându-se ticăind,
leit corăbioare,
fâşâind pe apă,
şi peste noi luna
lumină liniştită –
palidă cu măsură,
potrivit arătând bine.
Urmărind plictisiţi
jocul focilor,
noi plutim şi simţim –
ne apasă multe puduri
ale diverselor dispoziţii,
diverselor impresii
de masă uniformă
celestă şi acvatică.

Dar basta cu întinsul la vorbă –
să mergem la geamantane,
să aranjăm, chicotind,
proviziile în rând, să bem teliani, –
ce ne e apă, talaz şi mare?
Ieşi-vom noi odată şi odată
din marea, din apa aceasta
toată.
(1930-1931)
__________
*Teliani – vin de Gruzia.

OCUPAREA ORAŞULUI BAKU

Guvernul e provizoriu –
vremelnică perdea,
a doua revoluţie –
perdea dată la o parte…
Anglia amirosi –
adie a gras:
executată-i ca pe note
ocuparea oraşului Baku.
Neted, tare, ca un ou
din lemn de stejar,
ca o ciutură –
personajul din rolul principal,
vânăt-siniliu de la proaspătul ras.
În spatele lui, în mundire îngustişoare
gata să intre în rol
aliaţii lor ruşi
ridică praf pe uliţe.
Ce vremuri, Bill Ockins,
v-a adus pe-aci?
Dânşii pleacă-n toate părţile
la extras ţiţei.
Fandosindu-se cu alură plutitoare
(chiar când în cale-i vine poporul)
lemn-stejar,
bărbierit,
principalul e chiar el –
rol de milord
după care lasă să vină
Vranghel şi Iudenici încoace,
unde Anglia umple cu naft
navă după navă.
Fiţi liniştiţi –
ce mai vorbă poate fi?
Războaiele-s ca războaiele,
precum au fost şi până azi.
Şi iarnă, şi vară
acelaşi colorit,
încă Rudyard Kipling
despre asta a cam vorbit.
Numai că, rasule maestre, scuipă-ţi,
colea,
neagra lulea,
eu balada lui Kipling
în felul meu
îţi voi cânta-recita.
(1930-1931)

SERTARUL MESEI MELE DE SCRIS

(fragment)

Recunosc că eu nu compun
Cine ştie ce lucrări
Ieşite din comun.
În adâncul sertarului voi ascunde
Ca pe un anonim hau-hau
Ceea ce nu va fi
Focului să predau.

Şi, acoperite cu murdărie prăfoasă,
Întunecate până la oase,
Ca răposaţii vor sta unele lângă altele
Petice de povestiri moi, sfioase.

Veţi deschide sertarul. Şi, subit,
Veţi da-ndărăt – jale şi frică pentru-o mie!
Precum viermii de mormânt, literele
Se vor undui pe hârtie.

O muscă moartă – cu lăbuţele-n sus,
Aripile micacee acoperite-s de praf.
Dar iată, în această mapă purpurie,
Gândurile poetice stau vraf.

Ascultă – şi zângănitul lirei
Peste ani mai răzbate
Cu zisa ei despre amoroase suvenire,
Despre gerurile ianuariilor de cândva.
………………………………………………..

Fii atent, nu atinge cu mâna –
Hârtia se va-mprăştia. Aici e un citat
Despre o fetişcană desculţ –
Cum o chema? Uite că am uitat.

Şi mă clatin, mare, ca umbra, eu,
Retrăgându-mă, precum linişte
a, departe.
Pe halatul meu – împletituri
Şi flori desenate.

Dar la ce, mama dracului,
Prostindu-mă de atâta pustietate
Mai răsfoiesc aceste caiete
Şi înşirui filele palid-ciudate?