Propoziții pretențioase – Agrișei
Ei n-au avut niciodată capacitatea de-a se exprima în scris, darămite s-o piardă – despre agrafie e vorba.
De altfel nu le tace gura. Și-n pre ziua (sună ca-n albatroasa melodie: ,,Și în ziua liberării…) Paștelui am luat calea cimitirului. Să mai punem o lumânare părinților, neamurilor și cunoscuților. În afară de ,,You are under…” – n-am priceput urmarea – și o răstălmăcire asiatică ale altor aparate de supraveghere – o nătângă ironie a sorții, precum alte anomalii edilitare (în alte localități) nominale: nu iese nimeni să-și prade vecinul de mormânt – de pe alte alei, singurele impertinențe în vacarmul taciturn, mi-a fost dat să fac un gest nepermis, reacție la o ieșire bocitorească a unei spoitorițe. Am izbucnit în râs la o fracțiune de văitătură, sonoră cât să se audă din orice capăt al cimitirului. Și cum să nu te umfle râsul când o expresie ca ,,Haules-baules”, introdusă în speech-ul de jelire, a devenit la nivel național sintagma nr. 1 a umoriștilor actuali? Să nu mă-ntrebați ce înseamnă. Am râs cu lacrimi, ceea ce puțini au avut ocazia să mă surprindă, mi-s cunoscut ca – să fiu în ton cu strada Bisoca, dar și Unirii – sanchiu, uricios, Grinch pe de-a dreptul.
Nici nu contează cum sunt privit și ce se vehiculează, ci doar ce-mi iese din mâini, iar la final să fiu mulțumit. Nu vă obosiți să vă recalibrați atributele spre infatuat și imperfect, de-ar mai trăi tata, v-ar număra cristoșii adresați mie pentru încăpățânare și stăruință asupra unor amănunte aproape nesemnificative. După aglomerația de la finalul străzii Unirii, lucrarea de jgheaburi și burlane a Bisocii ne-a oferit satisfacție în privința largheței. Teren agricol în fața casei, în spatele garajului de la stradă, în lateral…, colea agrișul, dincolo via agurida, prunul, caisul, roșia, agudele…. Ba și un tei la colțul casei, căruia, din foarte multă siguranță pentru noutățile montate, i-am retezat un braț. Amănuntul care nu se uită: cârligele cu desfășurare peste cea obișnuită și atât de oțeloase încât eforturile noastre de a le repoziționa pentru o curgere direcționată către ștuțuri s-au situat la limita imposibilul, a scos și untul, și sudoarea din noi. Ceva trebuia să fie și greu.
Întâlnirea cu doamna Mercan, așezată pe o bancă vis-a-vis de fosta librărie, la parterul blocurilor de pe centru, în spațiul fostelor aliate politice, partidele cu albastru și portocaliu în primul mandat băsescian, a fost neașteptată și c-aș fi fost dintre cei atinși de aglosii, și că limba mi-ar fi fost în gură de când lumea și pământul, tot n-aș fi avut grai să exclam. Nu credeam că mă va mai recunoaște, cum nici eu n-am reușit în clipa în care m-a făcut atent. Să nu-mi cred ochilor cât slăbise și ce schimbare facială suferise. Asta era prin 2017. În 2021 arăta la fel când ne-a chemat să rezolvăm scurgerile de ploaie din dreptul hornului de la baie și numeroasele găuri din tabla cutată de pe garaj. În el încă staționa Dacia roșie cu care defunctul domn Mercan se deplasa deseori prin oraș. Gândeam că se vânduse după decesul soțului. Ambii ne agreară încă de pe vremea când eram elevi, toți frații, la școala generală nr. 1, mai ales doamna, dovedind anul trecut, în timpul remedierilor, ce memorie are. De elefant. Amănunte cu duiumul despre câtuși de puțin importante persoanele, mai ales despre copii.
