Spații culturale nr. 38 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
„Rămâi sănătoasă, cucoană”…
Elita românească actuală, fie ea economică, politică ori culturală/ intelectuală, pare lipsită de vigoare, privită de publicul larg cu suspiciune, atinsă de mai multe boli fără leac, care o macină şi o fac ineficientă. Spunea Lucian Boia, în controversatul eseu „De ce este România altfel?” că această elită „este în cea mai mare parte creaţia comunismului”, lucru perfect adevărat, deşi am vrea cu toţii ca adevărul să fie altul; elita anterioară comunismului era, într-adevăr, mai restrânsă, dar i se acorda tot respectul cuvenit şi avea un cuvânt de spus. Sigur, şi vremurile erau altele, democraţia nu avea parfumul original din zilele noastre, iar atitudinea poporului faţă de carte şi faţă de omul cu carte nu era infestată de „libertatea de a trage cu puşca”, în numele dreptului la liberă exprimare.
Cunoaştem cu toţii momentele nefaste prin care a trecut elita românească în vremea comunismului: epurări, închisoare politică, asasinate, arderea cărţilor în piaţă publică etc.; puţini intelectuali s-au salvat, fugind peste graniţă şi luându-şi viaţa de la capăt. După ce-a îndepărtat pericolul reprezentat de oamenii de valoare ai patriei, comuniştii au simţit că au totuşi nevoie de o elită şi au creat-o: au creat profesori din tractorişti, după două-trei luni de şcolarizare forţată, au creat oameni politici din cizmari cu trei clase primare, au creat scriitori pe bandă rulantă, în acele şcoli de literatură în care, ce-i drept, au intrat nu numai cozi de topor, ci şi tineri cu talent, demni să aibă o altă soartă, dacă s-ar fi născut în alt timp şi în altă ţară; au creat comuniştii tot felul de falşi intelectuali şi oameni „de artă şi cultură”, prin hei-rup, ca la Bumbeşti-Livezeni.
Prin urmare, are dreptate Lucian Boia: „Când se vor întreprinde cercetări sistematice cu privire la elita ieşită din comunism, se va putea fixa în detaliu punctul de plecare al fiecăruia dintre membrii săi; cert este că marea majoritate au avut un dosar bun, origine sănătoasă, cu alte cuvinte, proveneau din categoriile de jos ale societăţii, din acea jumătate a populaţiei României cufundată în sărăcie şi incultură”. Desigur, nu originea umilă contează: a doua generaţie încălţată ar fi putut, prin efort personal, să-şi depăşească condiţia; istoria ne prezintă suficiente exemple de personalităţi care nu s-au născut cu linguriţa de argint în gură, dar care, prin instrucţie şi educaţie, prin voinţă şi ambiţie, au reuşit să ajungă în vârf şi, de acolo, să influenţeze mersul bun al societăţii în general. Că asemenea miracole nu prea am văzut la noi ţine de felul nostru de-a fi şi de-a ne înţelege destinul.
Elita românească actuală nu este neapărat ieşită din mahala, cel puţin nu în totalitate; dar este atât de eterogenă şi cu apucături atât de… balcanice, încât îndreptăţeşte zicala că poţi scoate un individ din mahala, dar greu, aproape imposibil este să scoţi mahalaua din individ. Avem economişti, avocaţi, ingineri, profesori etc. – fabricaţi, pe bandă rulantă, în universităţi particulare, de unde nu primesc diplomele dorite doar cei cu adevărat retardaţi; avem filosofi cu şcoală, dar implicaţi în scandaluri mărunte, incapabili să impună respect, bătuţi – ca rating şi autoritate, de „filosofi” de ultimă oră, cu mare priză la adolescenţi, şoferi şi coafeze. Până şi Tudor Chirilă ori, de ce nu, Dan Puric, ar putea strânge mai multe voturi („like-uri”) decât Andrei Pleşu ori Gabriel Liiceanu, poate şi pentru că reuşesc să pară sinceri şi interesaţi de problemele esenţiale ale umanităţii.
Intelectuali de rasă, născuţi în vechi familii boiereşti, educaţi, instruiţi, avem numai câţiva; ce facem cu ei? Mai nimic, îi privim cum se compromit/ se fac de râs, cum oscilează între dreapta şi stânga politică nu din convingere, ci în căutare de foloase materiale imediate, cum îngenunchiază în faţa vreunei târfuliţe ridicate în înalte funcţii de partid şi de stat prin protecţie şi pile, cum… Nu-i pune nimeni în fruntea bucatelor, fiindcă mahalaua este circumspectă în faţa valorilor; tot ce iese din mintea omului este tratat cu neîncredere, o carte, de exemplu, va fi întotdeauna mai puţin apreciată decât un şurub bine făcut, iar un oier care clădeşte biserici va părea mai important, în ochii populaţiei, decât un scriitor român nominalizat la premiul Nobel. Personalităţile momentului nu se bucură de respect: sunt invidiate şi aşteptate să greşească şi, în aceste condiţii, e greu de spus că ar putea schimba vreodată mersul nostru din rău în mai rău.
Chiar eterogenă, ieşită în mare parte din mahala, nesigură pe ea şi de direcţia în care trebuie să meargă, elita românească ar putea părăsi câmpul lui „a fi” şi „a avea”, pentru „a face” ceva. Ar cam fi timpul să se trezească pentru că, iată, vine din urmă altă „elită”: maneliştii, băieţii de club şcoliţi la Oxford pe bani scoşi de tăticii lor din economia subterană, piţipoancele, amantele fără creier, dar cu glorie, ale vip-urilor, precum şi mulţi alţii, solidari, iubiţi de populaţie şi capabili să strice tot ce-a mai rămas bun în educaţia tinerilor de astăzi.
Lipsa de solidaritate a elitei româneşti este vizibilă mai ales atunci când se pune problema recompenselor: premiile decernate la noi sunt mai mereu contestate, juriul este bălăcărit public, iar nefericitul care a primit un important premiu naţional este minimalizat, i se caută – şi i se găsesc – bube în cap, fiindcă la noi rufele se spală în public, iar acuzaţiile vizează, uneori, până şi laptele pe care l-a supt premiantul, spre marea distracţie a mahalalei. În asemenea momente, chiar că îţi vine să-i spui patriei: „Rămâi sănătoasă, cucoană,/ Că-mi iau geamantanul şi plec”…
Camelia Manuela SAVA
Mihai Eminescu și mitul stelei ne-căzătoare
Fără îndoială că mitul stelei căzătoare, cunoscut în literatura populară românească, prin care soarta omului este strâns legată de o stea, ce se ivește pe cer încă de la naștere și se stinge odată cu dispariția celui în cauză, îi era familiar și lui Mihai Eminescu; însă acest fapt, în mod evident, nu i se poate aplica și lui, fiindcă poetul nu ar fi putut niciodată pleca – steaua lui a rămas strălucind pe cerul poeziei românești. E verificabilă relația sa cu dispariția ca ființă printr-un alt punct de vedere: relația cu steaua ce luminează cultura română este tocmai inversă, așa că la moartea mea „a căzut o stea” devine azi o deviză schimbată din perspectiva istoriei, criticii și poeticii românești. Mitul eminescian este unul real, este mitul răsturnat – al stelei ne-căzătoare.
Mitul eminescian a crescut după moartea sa ca un năzdrăvan din poveste, într-un an câți alții în șapte, de la o epocă la alta, mai mult, tot mai mult, stârnind patimi, trăiri intense, diverse controverse și, bineînțeles, tomuri de scrieri care să îi analizeze, trateze, comenteze poemele, proza, articolele, viața, păcatele, genialitatea, ca și vina de a fi un mare poet romantic, dând la iveală fațetele multiple ale personalității poetului.
Dar azi, într-un secol la care mintea lui l-ar fi dus înainte, am putea emite, fără greș, ipoteza că steaua lui, deși „fără noroc”-ul de a trăi la modul plenar într-o societate care să aprecieze valorile, „prigonit de soartă”, e ne-căzătoare; el e aici cu noi. Așa cum însuși credea că „lumina stelei ce-a murit”, „azi o vedem și nu e”, ne putem permite să constatăm că misterul gândirii sale, laboratorul creației sunt motivele care ne fac să apreciem justa valoare a operei sale, ca un tot unitar ce fascinează, oferind o lumină de esențe tari; și când lumina se ascunde ochilor noștri neputincioși, umbrele, care se nasc în acordul luminii cu lutul, sunt urmele ce ne conduc calme spre cel trăitor sub imperiul trecerii. Deja putem să spunem curat „trecut-au anii”, și, chiar și așa, plecat în alte căi lactee, steaua lui ne luminează inimile, ne încălzește sufletul, ne arată calea spre iubire, spre tăinuirile limbii române.
Exegeți sau nu, eminescologi sau nu, critici sau cititori avizați sau mai puțin specializați, întâmplătorii lectori ai poemelor sale (și mi s-a întâmplat să văd zilele trecute cum un student turc se interesa de poetul național al românilor, reușind să recite în turcă o variantă tradusă a unui poem testamentar – „Mai am un singur dor”, sic!) au constatat muzicalitatea, originalitatea și armonia limbii, complexitatea ideilor, dar, totodată, au apreciat, licitat, supralicitat și suprasolicitat (a se vedea celebra sintagmă „poet nepereche”!) atitudini, sentimente, asentimente și trăiri. De aici până la a apărea și detractorii nu a fost mult. Nimic nu e imposibil când vine vorba de numele lui Eminescu. Hulitori, invidii, orgolii sunt motivate negativ numai de dorința de a ieși în față, de a-și lega numele de steaua aceasta orbitoare. Însă Eminescu se gândise la toți și la toate, în mintea lui atotcuprinzătoare. Chiar și la ei, la acei inși „mici”, care vor veni și vor spune că „n-ai fost vreun lucru mare/ C-ai fost om cum sunt și dânșii…” și care, ca orice om, ai putea avea o stea…
În cazul lui Eminescu, steaua lui a fost norocoasă pentru noi, fiindcă, an de an, ne putem raporta la puterea ei, desprinzând din ea propria rază care să ne dea puterea de a merge mai departe. În fiecare an îl vom dori aproape, îl vom visa ca pe un „vis ferice”, îl vom doini, îl vom trăi, îl vom primi în gând ca pe un frate mai mare al nostru ce a călătorit departe, prin spațiu, și s-a întors acasă în patria ce se numește simplu limba românească.
Trăind prin noi, acum și în vecii, el este acea stea, pe care magul o caută, muritorul îi soarbe lumina, sperând că își va regăsi calea rătăcită. Astfel, se născu în al nouăsprezecelea veac acest Eminescu al nostru care a ars într-o clipă „deasupra mărilor”, lăsând în urmă iubirea noastră nestinsă, nespusă; „icoana stelei” ne va urmări încă, pentru că el nu are moarte, el, care a cunoscut moartea, a rămas cu „stelele-n cer”, printre stele, printre genele plânse, printre dureri și printre cuvinte.
Când amintirile ne trec pe dinainte, el, steaua, Luceafărul de seară, iubit, fascinant, miracol, rece și detașat, ne va face un semn, un ultim semn ce se va repeta la infinit, atât cât noi vom fi aici să îl privim, să îi primim lumina în pumni, împărtășindu-ne din dorurile sale, din muzica sferelor, din șuierul pădurii sau din susurul izvoarelor.
Va crește mereu și mereu îl vom iubi, dar în veci „va rămânea departe”, lumina lui va veni la noi în fiecare seară înfiorându-ne, va veni curat ca un vers, dulce ca „un fagure de miere”, fraged „ca floarea albă de cireș”, feciorelnic, păduratic și rămuros, cu ochi adânci „ca două patimi fără saț”…
Ca un om, ca o flacără vie, el își trăiește nestingherit mitul… un singur dor îl va măcina dincolo de ceruri: de a nu-și putea vedea steaua ne-căzătoare, rămasă în urmă-i…
Eminescu e steaua ce ne umple existența, Eminescu e limba română, Eminescu sunt și eu, Eminescu ești și tu, cititorule, Eminescu suntem toți…
Stele se vor naște și vor pieri, mitul va continua să circule mai departe, mai mare, tot mai mare, dar noaptea bogată a iubirii noastre îl va păstra tânăr, viu, ne-căzând…
Critica criticii
Petre ISACHI
Un roman „corintic” plutitor*
Sub un titlu de o insidioasă modestie, proteicul şi maliţiosul Nicolae Manolescu se adresează cu premeditare unui cititor ideal, care, pentru a înţelege acest atipic compendiu maioresciano-lovinesciano-călinescian, trebuie să fie pătruns şi convins el însuşi de imposibilitatea unei „istorii totale”, (o istorie de acest tip s-ar neutraliza singură), de preponderenţa discontinuităţii în loc de un continuum neverosimil, de declinul previzibil al istoriei-poveste, de fatalitatea viziunii subiective, de o fugă sisifică de orice tiranie scientistă şi de orice pat procustian estetic, de critica fără metodă şi metoda fără critică, de adevărul că Textul critic s-a transformat în pretext, de polemica flegmatică necesară şi aparent străină de orice stare conflictuală, de spectacolul obiectivităţii simulate şi stimulate, de tautologia literaturii, de complexitatea limbajului critic, de necesitatea cunoaşterii unor concepte de critică, istorie şi teoria literaturii, de poetică, poietică, inter- şi transtextualitate, retorică, stilistică, semiotică, metaliteratură, antiliteratură, mitologie etc., dar mai ales de efemeritatea oricărei istorii a literaturii. Nu întâmplător, autorul (ne)cititelor Teme I, 1971; II, 1975; III, 1978; IV, 1983; V, 1984; VI, 1986; VII, 1988 şi al exegezelor: Eseu despre romanul românesc (3 vol.), 1980-83; Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu (3 vol.), 2001; Istoria critică a literaturii române, 2008 etc. are grijă să nu garanteze „supravieţuirea” nici unui scriitor… Aşa-mi explic incipitul, (timpul mitic): „A fost odată ca niciodată”… dar s-ar fi putut să nu fie. Nu?
Premisa (pseudo)absurdă de la care pleacă preşedintele USR este că nimeni nu mai citeşte literatură română clasică sau contemporană: „Nici profesorii de română nu se mai omoară cu cititul” (să fie vinovate Universităţile?), pentru a sublinia, în aceleaşi Explicaţii, un semn tragic, (in)credibil, al timpului de care suntem trăiţi: „Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei”! (să fie vinovată USR?). Profesorul univ. dr. Nicolae Manolescu are grijă să insinueze şi să topească în acest roman istoric, postmodernist, atipic, al literaturii române, rolul fundamental al fratelui nostru, cititorul, pe o axă verticală a cognoscibilităţii: mai presus de neştiutori sunt cei care citesc, mai presus de cei care citesc sunt cei care reţin, mai presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg, mai presus de cei care înţeleg sunt cei activi. Descoperind „înţelesul” său din scriitură, lectorul este cucerit (sau respins), simultan, de măştile auctoriale conforme cu mutaţiile estetice/ doctrinare ale criticului, de autoritatea sa, care nu e pur literară, de încrederea în propria-i gândire critică, dar şi de efemeritatea judecăţilor estetice, mutaţia valorilor filosofice/ religioase etc., de iluzia că scriitorul îşi mai poate salva identitatea. „Conştiinţa secretă” a istoricului îşi află justificarea în principiul moral: „În critică, sunt dezinteresat şi intratabil”, dar şi în experienţa ce-i dă „oarecare drept la greşeală şi la contrazicere” (p.351). „Drept” folosit din plin, ne-am convins cu toţii! Să recunoaştem, Preşedintelui scriitorilor îi plac contrazicerile! Nu am înţeles încă ce înseamnă critic „dezinteresat!? Modestia afişată ostentativ a „cârpaciului bătrân” este în realitate o mască, conformă cu revizuirile valorilor estetice/ ideologice, purtată atunci când „taie şi spânzură”, pe care autorul vol. „Lectura pe înţelesul tuturor”, 2006, ne-o explică în altă parte, profesoral: „Valoarea implică orgoliul ca pe o conştiinţă secretă. Modestia omului excepţional este totdeauna falsă şi n-are decât un sens „social”; este adică o politeţe faţă de alţii mai puţin înzestraţi. Căci dacă a ne arăta tot timpul superioritatea ar fi o lipsă de gust şi o ostentaţie copilărească, a ne-o ascunde tot timpul ar fi o curată prostie” .
Sub haina politeţii ambasadorului cultural parizian şi a autorităţii universitare, Eul criticului interferează polifonic, în portretele sainte – beuviene ale „aleşilor” selectaţi, tablouri de epocă lapidare, ironice, colorate subiectiv şi pline de contradicţii, de francheţea opiniilor critice, dubitativul judecăţilor şi al conexiunilor, asumarea selecţiilor, convingerea că istoria literaturii române „se rescrie la fiecare nouă lectură” şi se coase „de dragul pingelii, nu al cusăturii”. Istoria literară, „forma cea mai largă de critică”, (G. Călinescu) ar fi/ este, în viziunea manolesciană, o istorie de valori estetice. Numai dacă implici permanent criteriul estetic în interpretarea scriitorilor selectaţi şi ai o încredere totală în cititorul căruia i te adresezi, poţi ajunge la judecăţi critice de tipul celei pe care o cităm: „Subiectul şi personajele îl preocupă mai degrabă ca pretext pentru o „jucăreauă” literară, cum o numeşte el însuşi prin gura unuia dintre cititorii virtuali, sau, în definitiv, pentru o comedie a literaturii. Ţiganiada este o epopee a literaturii, nu una a ţiganilor, oferindu-ne repertoriul cvasicomplet al intertextualităţii: pastişă, şarjă, parodie, citat, aluzie, comentariu (multiplu şi contradictoriu), glosă, prefaţă şi alte forme de metatext sau de paratext. Este una dintre cele mai convingătoare ilustrări ale „literaturii de gradul al doilea”, care va fi teoretizată abia în a doua parte a secolului XX. Ţiganiada nu trebuie raportată la epopeile anterioare ale lui Ariosto, Tasso sau Pope, ci la opere de o seamă, deşi nu şi de o vârstă cu ea, cum ar fi cele ale unor Joyce, Borges, Nabokov şi, nu în ultimul rând, la Don Quijote, al părintelui tuturor, Cervantes, bine cunoscut de altminteri lui Budai – Deleanu. Dacă imită sau parodiază, Budai – Deleanu nu are în vedere atât epopeea veche, cât literatura ca atare, opera ca maşinărie textuală.” (pp.18-19)
Ca să înţeleagă judecata critică, polemică şi subiectivă a lui N. M., lectorul care receptează demersul critic despre „Comedia literaturii: Ţiganiada” trebuie să fi citit nu doar „jucăreaua” eternului I. B. Deleanu, ci şi pe Homer, Ariosto, Tasso, Pope, Joyce, Borges, Nabokov, Cervantes, dar şi opiniile unor critici (pentru a se pătrunde de iluzia adecvării!), precum D. Popovici, Ioana Em. Petrescu, Ion Istrate, Eugen Negrici, Paul Cornea, G. Călinescu etc. Atent la „ înţelesul celor care citesc”, exegetul substituie modelele raţionale moderniste consacrate, cu cele intuitive sau postmoderniste, ce-i dau posibilitatea să afirme în baza pluralităţii şi a relativismului o „ontologie a complementarităţii”. Complementaritatea ontologică a operelor comentate mi se pare a fi prima calitate a acestei „Istorii” plutitoare. Nemulţumit de absenţa unei elite culturale autentice, de disoluţia cititorului de elită („Miza societăţilor este miza elitelor sale”, T. Brăileanu), Profesorul confruntat cu creşterea entropiei şi bântuit, încă, de nostalgia totalităţii („ adevărul este întregul”), răspunde excelent, (după opinia mea!) noului tip postmodernist de sensibilitate, aruncându-şi în indeterminare cititorul: istoria literaturii este pusă sub totalitarismul şi tirania lui „a fost odată ca niciodată”, încât faimoasa judecată hegeliană este întoarsă firesc, în „întregul este neadevărul”. Astfel, Secolele XVI– XVIII, Romantismul 1840-1889, Clasicismul: 1867-1900 (Prima bătălie canonică. Junimea), Generaţia de la 1900. Modernismul: 1908-1947, Contemporanii: 1948-2000, Postmodernismul, Genurile „minore” sunt recreate şi recuperate pe „înţelesul celor care citesc”, printr-un discurs specific manolescian (lucid, critic, ironic, inter- şi transdisciplinar, erudit, polemic, fără judecăţi absolutizate etc.), încât fragmentul şi „literalitatea” iau locul întregului, paradoxal, subminat de o pangeografie poetică, aparent supusă canoanelor atât de scumpe autorului Decalogului criticii literare, 2005.
„Proiectul neterminat” (Habermas) al modernităţii, ce reiterează metanaraţiunile legitimării şi aspiră spre unitate şi universalitate este „lichidat” parţial, de istoricul ce demonstrează postmodernist, necesitatea relativismului, dar refuză ruptura prin dependenţa (e drept ironică!) de trecut şi voinţa de a nu se crede infailibil. Vă las să vă convingeţi de contrariul! Aproape eroic, „Istoria” lui N. M. apără literatura contemporană de premisele unei (re)provincializări cu ierarhii locale şi delir regional, unde modele/ canoanele literare opuse coexistă într-o paradigmă postmodernistă ce interferează localul cu globalul şi încurajează fragmentarismul centrifugal, colajul cultural şi mobilitatea haotică. Lecturile alternative manolesciene asupra fenomenului literar românesc (multiplu, divers, atipic, balcanic) configurează din avionul de Paris, „bătăile canonice” sincronizate cu spiritul americano-european. Erudiţia comparatistă, intuiţiile critice (unele infailibile), spiritul polemic, absenţa complexelor, credinţa în iluziile literaturii (parcă în opoziţie cu E. Negrici), arta de a revela diferenţa mai mult decât asemănarea, alteritatea, decât identitatea, pluralitatea, decât unitatea, voinţa de a desfiinţa realismul socialist, descoperirea unor cazuri de epigonism paradoxal şi de receptări insidioase, blestemul comparaţiilor aleatorii în cazul unor autori (v. de pildă cazul Agârbiceanu), frustrările bovarice ale „celor care citesc”, atenţia maximă la tendinţele de schimbare a canoanelor, ideea lovinesciană a revizuirilor, mutaţia valorilor estetice, încercările de cuantificare, gratuitatea artei sub raportul scopului, autonomia şi heteronomia esteticului, intuiţia unor anticipări uimitoare, stilul eseistic inimitabil, judecăţile critice (unele esopice), deschiderea estetică şi retorica recuperatoare afişată sub semnul permisivităţii (citeşte, oricum vei înţelege ceva!) impune un canon perceptiv, ce conduce inevitabil la (supra)elitism. Pentru a fi crezut, mă văd nevoit să citez din nou: „Originalitatea romanelor lui Breban provine dintr-un transfer de informaţie şi de limbaj între naratori şi personaje. Naratorul e tot timpul identificabil cu autorul, cu Breban însuşi, ale cărui maniere, gestică şi mod de exprimare le împrumută (…). În cel mai valoros roman, „Bunavestire”, neînsemnatul agent de vânzări Grobei (ce nume extraordinar!) se brebanizează, capătă statura unui mare profet politic, în vreme ce naratorul Breban se grobeizează, comportându-se şi vorbind ca personajul lui. (…). Breban e un romancier pe dos. Cultura modernă, în fond, e una pe dos, de muppets şi de figuri groteşti asemănătoare. În mai toate romanele există un subtext mitic, o fabulă, un scenariu clasic, ca o mare cutie de rezonanţă. De aici provine interesul artistic major al prozei lui Breban. Cu mai mult discernământ, Breban ar fi putut fi un mare romancier.” (p.255) În mod aproape incredibil, aproape toţi scriitorii/ criticii selectaţi sunt relativizaţi sub un condiţional-optativ de tipul celui acordat autorului lui Don Juan. În sinea lui, cred eu, autorul volumelor Poeţi romantici, 1999, şi Poeţi moderni, 2003, ar vrea să fie contrazis!
Temeinic interpretată „pe înţelesul celor care citesc”, „Istoria” lui N. M. este, literar vorbind, o (capod)operă critică, în care scriitori selectaţi subiectiv (cum altfel !?) sunt eroii unei irealităţi postmoderniste plutitoare. Citim cu plăcere (plăcerea lecturii implică toate stările şi întrebările posibile), un roman corintic musilian al literaturii române, de la monahul Filotei, la Ioan Es. Pop, trăitor ca şi noi, ceilalţi, într-o Arcadie pe dos, parodică şi concentraţionară. Personajul principal al acestui roman „corintic”, plutitor, cu subiect postmodernist din irealitatea imediată a literaturii contemporane este Nicolae Manolescu, un exeget de talia lui G. Călinescu, „singurul nostru critic literar care a avut geniu”. Desigur, suntem contrazişi cu diplomaţie de autor: personajul principal este Măria – Sa Cititorul. Ce părere aveţi? Rămâne întrebarea dacă această carte care propune implicit şi explicit (v. Explicaţie), „elitelor şovăielnice”, redefinirea responsabilităţilor şi „rezistenţa prin lectură” împotriva culturii de supermarket, reconciliază aula şi agora?
*Nicolae Manolescu, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE pe înţelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Piteşti, 2014
Mihaela MALEA STROE
Poemul rădăcinilor adânci
Domnul meu de prea târziu,
De dorești, doresc să-ți fiu
Pas șăgalnic și tiptil
De nedumerit copil,
Treaptă, cumpănă și har,
Tainic cântec în zadar.
La portița Raiului,
Lângă Piatra Craiului,
Rug aș fi, înmiresmare,
Lacrimă în ajunare.
Poruncește ce să-ți fiu
În amurgul străveziu…
Să-ți fiu strajă-n lumi, iubite,
Luminii neirosite…
Domnul meu de prea curând,
Rostuiește-mi să-ți fiu crâng,
Ochiul drept și ochiul stâng,
Să-ți fiu strigăt de cucoare,
Ori Tabor în larg de mare,
Luminiș în înserare…
De din dor de dumneata,
Voi fi inimă de stea,
De mă chemi, fi-voi livadă,
Cu împârguită roadă,
Care blând ți-o porunci
Să mă vezi, să mă învii,
Să m-auzi, să mă cunoști,
De la șaptezeci de poști,
Să-mi fii șarpe și porâmb,
Ochiul drept și ochiul stâng,
Să-mi fii zâmbet și suspin
Sabie de heruvim,
Aripă de serafim.
Fii-mi, tu, mare! Fii-mi, tu, cer!
Veșnicie-n efemer,
Vreme-n timp, iubite-mi fii,
Să mă-nveți a tot muri,
Tot sporind din a iubi,
Pân’ ce-o crește, printre ploi,
Pruncul visului din noi.
