Propoziții pretențioase – Agrafia
Tata și cunoștințele lui brunete.
Din neamul lui Irimia, din altul, rețin doar ochelarii agnatei presupuse. O căsuță mică, joasă, de nevăzut de la stradă, luată la tăbăcit de ciocanele noastre, pe lângă nr. 62 al Bisocii. Imprecizie cauzată de schimbările ulterioare: de proprietari, de formă și demolări. Respectivul imobil fiind situat atunci mult mai în spate (se prea poate ca numărul real să fie 60). Și parcă avea și un mic cerdac. Varză scândura, o tablă așternută dintre foile de ceapă ale vremii, Asanul și Tescanul anilor 90-2000, chiar și așa, foarte greu de lipit falțurile prin bătaie, cu cât te înverșunai mai tare, cu atât agravai mai mult starea inițială – primele 12-16 aplanări -, dădeai în stânga falțului, se ridica la 10 centimetri în dreapta și invers. Până la urmă renunțam, mă lăsam păgubaș și luam de bună constatarea: ,,La ce-a fost, acum e parfum!”. Însă, după vreo trei rânduri mă întorceam și mai ,,ardeam” vreo două ciocane mai altfel decât inițial și se mai potolea nemulțumirea, tabla zănatică își reformula poziția și-și aducea falțul la normal. Deși plină de țigani curtea și zona – google-ul are la stradă câteva fețe prinse-n ciorchine în preajma adresei și autoturisme ca-n parcarea de la Penny -, în dreapta curții curgea o alee asfaltată, flancată de arbuști ornamentali – lemn câinesc, tuia, habar n-am – și pini, o minunăție în plină ,,stepă mongolă”.
Mă va lămuri Cristi, dacă-și mai aduce aminte, ce și cum din acea vară. Înainte – abia după alte câteva ocheade m-am dumirit – de moșuleții aceștia, nepotul amărăștean clădise din ce putuse vreo două camere, le acoperise cu carton, adăugase în timp de-o bucătărie și un hol prin spate – ca vai de mama lor de bolțari, aidoma tuturor zidarilor flămânzeni, care agregau după cum le venea la mână materialul: strâmbi, ieșiți în afară fața de rândul de dedesubt sau înăuntru; ori peticeau spațiile mai mari, unde întregul nu intra, cu resturi de cărămidă, chirpici de pământ sau spărturi de bolțari, fiindcă bolțarul era el ieftin, însă și prost: îți fixai locul de defalcare, loveai și te trezeai cu o grămadă de fărâme – și locuia după regulile celor mai sărăcani. Nu vă mai descriu ,,luxul”. Dar pretențios. Pe cât de sărac, a avut pretenția să încheiem două laturi ale casei cu ornamente: fronton cu ciubuc, cu romburi și boboci (ca formele de savarine) lipite. Bașca solzi pe panta dimprejurul mini balconului, jgheaburi și burlane cu seuri și saceaguri. Să vadă toată țigănia cum s-a îmbogățit el.
M-a pus naiba ca-n zi de Paște să deschid un email. Cum nu suport mesajele rețelelor web-istice și pe ale necunoscuților, cum apelativul ,,șefule” adresat de romi îmi face greață și cum n-am suportat niciodată să am un diriguitor deasupra, am șters pentru prima dată unul. Conținutul: ,,Ai un mesaj de la șeful tău.”.
Uneori n-ai încotro. Acolo te-ai născut, acolo ai crescut, acolo ai clădit micul tău imperiu locativ. Alteori renunți și fugi cât mai departe de o astfel de zonă. Și probabil că asta a și făcut clientul nostru de pe partea opusă. Știu că era a doua casă după colț, că avea mansardat cu lemn etajul, că avea garaj aproape de stradă, că loc între el și casă era puțin, că era abrupt și ne-a chinuit statul pe cele două pante îngrozitor tot pe-o căldură de ardea talpa, palma și ochiul deopotrivă. Știam și nu mai este deloc așa. Că proprietatea a căpătat un obișnuit al cartierului mai sus citat, pare evident: românilor nu le este în fire să-și întindă rufele la vedere și nici n-au lenjerii de pat roz-movulii.
