Spații culturale nr. 39 (12)

Valeria MANTA TĂICUŢU

Jocuri şi mituri

Janine Vadislav scrie o proză interesantă, nu tocmai pe gustul cititorului grăbit din zilele noastre, dornic de epic şi de suspans, după modelul scenariilor cinematografice. Cărţile scriitoarei din Focşani se situează pe linia (recunoscută încă) dintre poezie şi proză, acolo unde contează mai puţin elementele de construcţie şi mai mult dinamica interioară a textului. Judecate din perspectiva teoriilor literare (mai vechi şi chiar şi mai noi), nuvelele incluse în volumul „Omul negru” (Editura Terra, Focşani, 2014) se remarcă printr-o disoluţie a personajelor, ambiguitatea reperelor spaţio-temporale şi un epic în spirală; lipsa de linearitate cronologică şi epică este trăsătura esenţială a unui imaginar – poetic, de fapt, – în care esenţiale sunt elementele de simbol, aproape toate înscriindu-se în tematica morţii/ a abisului.
Janine Vadislav pare preocupată de situarea personajelor sale într-un univers închis; Casandra, de exemplu, este prizonieră într-o cameră, victimă nu tocmai inocentă a lui Lică Trufandone, magician pedofil. Nuvela cu titlu eponim ar putea fi una horror (magicianul cumpără fetiţa de nouă ani de la părinţii ei şi o mutilează fizic şi psihic, până ce ea se transformă treptat într-o sirenă închisă în acvariu şi capabilă să ghicească viitorul celor care sunt dispuşi să plătească pentru a-l afla), dar, prin felul cum este scrisă, se încadrează într-un fantastic de bună calitate şi chiar reuşeşte să contureze o mitologie. Mitul Casandrei – „cea care îi ademeneşte pe bărbaţi” este răsturnat/ adus în modernitate: Lică Trufandone, hidos, pervers, mereu în căutare de câştig, ajunge să joace rolul lui Apollo, zeul capabil să trezească în Casandra darul profeţiei; iubirea lui, o patimă bolnavă şi murdară, o aruncă pe Casandra într-un infern asemănător celui despre care vorbesc tragediile greceşti. Copila-sirenă, profeţind evenimente cutremurătoare, este crezută (altă reinterpretare a mitului) şi temută: statutul ei este, deopotrivă, de victimă şi călău: chiar închisă în acvariu, dependentă de Lică şi de Abi, servitoarea lui abisiniancă, tot reuşeşte să-i terorizeze: „Când trecuseră trei ani? Parcă a fost ieri… Şi ieri, alaltăieri… şi tot aşa. Timpul păruse că stă în loc, păstrând Casandrei acelaşi chip de copil plictisit. Abisinianca nu avea voie să respire în apropierea ei. Lică Trufandone o urmărea prin peretele de sticlă: de la mijloc în sus, trupul ei frumos rotunjit, sclipind ca aurul în serul fiziologic, îi dădea bătăi de inimă. Crezuse că a făcut o afacere bună, dar întreţinerea acelui obiect de lux îi secase toate rezervele. Ea nu ştia. Tot timpul cu faţa la perete, respirând ca un peşte, deschizând/ închizând ochii imenşi. Avea viziuni în care îi apărea doamna Sturzea, care se lepădase de ea, fără nici un regret. Pe Abi o îngrozeau viziunile copilului acum de 15 ani, în creierul căruia sălăşluia – credea ea – diavolul însuşi. Şi dacă nu era aşa, cum de afla, înaintea tuturor, de nenorocirile care aveau să se abată asupra sa şi-a altora?” („Femeia pe care o doresc”, pag. 78).
Toate personajele Janinei Vadislav trec prin experienţa tragică a spaţiului închis, a infernului absurd pe care-l reprezintă ceilalţi. Pentru Betty din nuvela „Aş vrea să zbor ca un fluture”, prizonieratul în casa unui soţ aflat, încă, sub papuc matern, înseamnă, în plus, o schimbare de statut: personajul îşi pierde însuşirile umane, se metamorfozează subtil (nu vizibil, ca în proza lui Kafka) în matcă. Betty este regina-albină închisă într-un stup şi obligată să procreeze: aceasta pare menirea ei sau, cel puţin, aşa pretind soacra şi soţul, amândoi la fel de cruzi şi de nebuni. Nu există modalităţi de salvare/ eliberare, pentru că, dincolo de drama spaţiului închis, Betty trăieşte şi drama exilului, a înstrăinării, a ruperii de ţara în care s-a născut, de casa părintească şi de tot ceea ce însemna un alt mod de viaţă. Personajul reuşeşte să treacă dincoace de Prut, dar schimbă o închisoare cu alta, o teroare (politică) cu alta; se înstrăinează de ai săi în căutarea iubirii, a fericirii, a traiului mai bun şi ajunge să eşueze într-o cameră sordidă, într-o casă de mahala, unde naşte copii morţi şi o ia mereu de la capăt, în speranţa că eliberarea va veni odată cu naşterea unui copil viu şi sănătos. Scene de mare cruzime sunt încâlcite dinadins într-un conglomerat epic, pentru că Janine Vadislav preferă ambiguitatea, sugestia, fraza alunecoasă, care se încolăceşte ca un şarpe, îşi înghite coada şi revine sensibil mai sus faţă de punctul de plecare.
Celelalte nuvele din volum – „Pasărea Dodo”, „Cristofalo Moro şi careul de dame”, „Micile morţi din care înviem fără încetare” se leagă între ele, dar amintesc şi de scrierile anterioare ale Janinei Vadislav prin câteva personaje-martor, care trec dintr-o scriere într-alta. Acest tip de personaje, pe lângă impresia de scriere unitară, creează impresia de timp încremenit, de spaţiu decupat dintr-o ilustrată interbelică: Vili Blondel, Sultănica, Lili, madam Vladimir ş.a. sunt, de fapt, piese dintr-un decor în care totul se schimbă în funcţie de privire, de direcţia şi intenţia ei.
Titlul volumului este unul care aminteşte de jocurile şi de sperieturile din copilărie, de acel aproape uitat astăzi „om negru” („ora unu a venit/ omul negru n-a venit/ ora două a venit…” şi tot aşa, până când, termenul limită atins, se trecea la prinderea şi sperierea „victimei”); ceva asemănător – jocuri de copii preluate de cei mari şi transformate în coşmar – se petrece în nuvelele Janinei Vadislav. Cartea oferă o lectură – nu, nicidecum relaxantă! – în mai multe chei, cu real câştig pentru cititor, indiferent de grila de lectură pe care o alege.

Silvia Ioana SOFINETI

Îngerii din închisori

„Experienţa închisorii politice în memorialistica feminină” (Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2014) este mai mult decât o lucrare de doctorat: în mod sigur, reprezintă o contribuţie documentară într-un domeniu insuficient pus în valoare până acum. Puţine voci cu autoritate (istorici, critici literari, esteticieni etc.) au găsit de cuviinţă să rezerve un spaţiu amplu mărturiilor rămase în urma anilor lungi de detenţie despre care aduc mărturie Lena Constante, sau Annie Bentoiu, sau Adriana Georgescu sau atâtea şi atâtea personalităţi care au scăpat, printr-un miracol greu de explicat, din închisorile comuniste. Camelia Manuela Sava are meritul de a fi adunat, cu răbdare, majoritatea lucrărilor de referinţă, de a supune aceste lucrări unei analize meticuloase şi de a le uni într-un volum pus sub semnul adevărului şi al bunei-credinţe.
Autoarea este tânără, ceea ce explică perspectiva obiectivă, lipsa spiritului revanşard, a judecăţilor pripite; experienţele de viaţă pe care le aduce în faţa cititorului, portretele, decuparea esenţialului cuprins în memorialistica studiată, explicaţiile şi trimiterile la bibliografia (nu tocmai bogată, dar de calitate) includ volumul între lucrările care merită studiate şi păstrate – în bibliotecă şi în memorie.
Demersul de cercetare pe care-l întreprinde Camelia Manuela Sava începe, în mod firesc, cu precizări teoretice privind memorialistica/ literatura de graniţă pentru ca, după conturarea paradigmei generale, să se poată trece la diferenţierile specifice. Abordând „literatura mărturisirilor”, autoarea nu are în vedere raportul dintre adevăr şi ficţiune şi nici nu emite judecăţi de valoare privind calitatea artistică a miilor de pagini parcurse; nu pune la îndoială suferinţa şi nici mărturisirea acestei suferinţe, nu vede literatură acolo unde nu este, dar nici nu respinge, de pe savante poziţii estetizante, pagini a căror valoare constă, pur şi simplu, în faptul că au fost scrise, că „eul gramatical al acţiunii coincide cu naratorul şi cu autorul din perspectivă autodiegetică” (pag. 14) şi că prin ele se deschide „o vedere spre iad”, în culori sumbre, pe care nici măcar distanţa dintre timpul trăirii detenţiei şi cel al mărturisirii nu le poate şterge.
O calitate a volumului semnat de Camelia Manuela Sava este, printre altele, refuzul situării pe poziţii „feministe”; titlul nu incită la controversa minoră literatură masculină/ feminină, un argument fiind adus din lucrarea lui Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române”: „Nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al literaturii feminine a perturbat şi perturbă – ca orice falsă problemă – percepţia criticilor români, dar o face într-o măsură care ne trezeşte antipatia”. Dacă autoarea noastră alege să scrie despre memorialistica feminină, o face pentru că preferă nu genul proxim, ci diferenţa specifică, intenţia fiind de focalizare (din raţiuni metodologice) şi nicidecum cea de vulgarizare a subiectului prin situarea pe discriminatorii poziţii sexiste.
Capitolul a doilea, cel mai întins din volum, se ocupă, aşa cum era şi firesc, de lucrările care aduc mărturie despre experienţa carcerală: sunt prezentate volumele rămase de la Lena Constante, Adriana Georgescu, Alice Voinescu, Annie Bentoiu, Aniţa Nandriş-Cudla, Aspazia Oţel Petrescu, Nicole Valéry-Grossu. Remarcăm lectura de calitate a textelor şi analizele obiective, din care, însă, nu lipseşte empatia; nu există, însă, nici mânie, nici intenţia de a manipula cititorul prin decuparea secvenţelor care să trezească revolta ori atitudinea compătimitoare: personalităţile despre care vorbeşte Camelia Manuela Sava nu au nevoie de mila târzie a cine ştie cărui cititor grăbit, fiindcă, deşi victime ale unui sistem diabolic, ele sunt nişte învingătoare: au supravieţuit experienţei carcerale, au trecut prin frig, foame, boală şi tortură, dar au avut puterea să-şi depăşească această condiţie de victime şi, mai mult, să dea o lecţie despre modul cum ideologiile, rău înţelese şi aplicate, pot ruina, dar nu pot distruge ceea ce este viu, frumos şi adevărat în fiinţa umană. Paginile lăsate de Alice Voinescu sunt cea mai bună dovadă în acest sens: scriitoare, eseistă, profesor universitar, critic de teatru şi traducătoare, închisă, în 1951, la Jilava şi Ghencea timp de 19 luni, marginalizată, prin domiciliu forţat, la Costeşti, lângă Târgu-Frumos, până în ianuarie 1954, ea refuză să dea detalii, în jurnalul pe care ni-l lasă, despre experienţa ei carcerală. Este ca şi când ar dori să şteargă această perioadă, bănuit dezumanizantă, din memorie: „Ciudat este faptul că nu redă mai târziu nici un amănunt despre perioada detenţiei sale, apar doar câteva trimiteri, câteva gânduri, dar nu spune absolut nimic despre arestare, anchetă sau dacă a existat vreun proces şi ce a simţit sau trăit acolo în puşcărie, aşa cum fac alte femei care au treut prin aceeaşi suferinţă ca a ei” (pag. 51-52). Lipsa mărturiilor n-o descurajează pe Camelia Manuela Sava şi nici n-o îndreptăţeşte să omită numele lui Alice Voinescu din lucrare; puţinele trimiteri sunt la fel de valoroase ca şi paginile cu descrieri amănunţite rămase, de exemplu, de la Lena Constante.
Capitolul al treilea este unul al interpretărilor, al stabilirii de coordonate şi simboluri în literatura inspirată de anii de detenţie. Interesantă ni se pare analiza dihotomiei spaţiu carceral/ spaţiu domestic, pentru că, aşa cum afirmă autoarea în repetate rânduri, femeile au experimentat sensibil diferit spaţiul punitiv, separarea de lumea cunoscută până atunci, mizeria, lipsa de igienă, promiscuitatea celulelor, foamea, frigul şi tortura. În aceste condiţii, lupta pentru supravieţuire părea, de multe ori, mai importantă decât cea pentru salvare spirituală, deşi aproape toate memorialistele înfăţişează, în paginile scrise mai târziu, modalităţile prin care încercau să nu se dezumanizeze, comunicând – prin orice mijloace (prin sistemul Morse, prin mesaje scrijelite cu coji de săpun, cu ajutorul peticelor rare de hârtie etc.) – făcând exerciţii de memorie, scriind, fie şi în gând, poeme, nuvele, romane, învăţându-le pe celelalte deţinute toate lucrurile ştiute în lumea dinafară. Fără acest efort personal de conservare, lupta cu întunericul ar fi fost una pierdută, ceea ce, de fapt, se şi urmărea la nivel de sistem: „Închizându-se uşa celulei, omul poate deveni liber în interior prin visare, prin creaţie, prin rugăciune, prin rememorarea acelor clipe fericite din trecut, găsind oportunităţi de evadare în conştiinţă, în spirit, în iubirea faţă de cei aflaţi în aceeaşi suferinţă ca şi el, în compasiune şi iertare, în acceptarea tacită a unui destin abrupt şi nemilos” (pag. 103), conchide autoarea.
Camelia Manuela Sava consideră că memorialistica analizată în lucrarea sa are suficiente calităţi literare pentru a trezi interesul cititorilor, dar şi pe acela al criticilor de specialitate. Capitolul al patrulea se ocupă de arta narativă în operele memorialistice ale detenţiei; preponderent epice, aceste opere au în prim-plan povestirea, cu un parcurs ce nu diferă prea mult de la o memorialistă la alta: „Discursul epic […] urmăreşte o anumită axă temporală, secvenţială, evenimenţială, cu un referent uşor de recunoscut în Realia: mai întâi este rememorată arestarea, urmează ancheta/ anchetele cu variatele ei torturi, procesul sinistru şi, după pronunţarea sentinţei, viaţa din penitenciar/ lagăr de muncă sau domiciliu obligatoriu (când e cazul). […] Se remarcă o anumită tonalitate gravă, nici solemnă, nici melancolică, ci doar tristă pe alocuri, încrâncenată uneori, dar clară şi curgătoare, în general, evocarea îi imprimă o notă distinctivă povestirii memorialistice. Apar, de asemenea, gradări şi tensiuni diferite ale acţiunii, ale suspansului, recunoscându-se în final regia deznodământului pe care naratorul îl ştia dinainte” (pag. 156).
Prin modul cum au fost scrise – folosind adesea ironia, autoironia, pamfletul, umorul ş.a. ca paliative ale vieţii carcerale – aceste memorii mai au o calitate indiscutabilă: ele au permis ca experienţa închisorilor comuniste să treacă în literatură, „tranzitând istoricul, politicul, ideologicul” (pag. 184).

Distribuie: