Propoziții pretențioase – Agiotez
… fixarea coborârilor împreună, fiindcă toată apa se scurgea la el.
,,Pun eu țevi de plastic, să se ducă ploaia în canalizare la mine.” Iată binevoitorul, vecinul grijuliu. M-a străbătut viziunea imediat: ei certându-se ca la ușa cortului, invocând fiecare – după pachetul lexical propriu, urban-țigănesc – momentul empatic al cuplării la rețeaua publică. Bineînțeles, am luat banii de materiale, mi-am trimis frații la cumpărături, iar eu am plecat la serviciu, ținându-mă de promisiunea făcută mie.
Compromisuri făcusem în urmă, nelipsindu-mi din lista de lucrări romii, atât la meserie, cât și la cântat. Dan Toaia era printre puținii aparținători ai ambelor categorii. Poate de aceea ne-am și ciondănit ulterior, cum și altora nu le-a priit dubla ipostază și mi-au purtat sâmbetele, agitări urmate de acțiuni care m-au scos din zona activităților lor. Numai că eu, curios și băgăcios, am încercat destule, fără de care m-aș/ne-am fi limitat la cele tinichigerești, nimic în plus…. Auzisem că are ditai casa, dar nu avusesem niciodată ocazia să-l vizitez, nu fusesem în aceeași tabără muzicală decât o singură dată, prin ’92 la Poienița, două săptămâni. Moment… dramatic. Sperasem la un ajutor ,,colegial” când mă ,,agațară” ca instrumentist la claviaturi, știam bine cum stau în agoraua noii economii, micul împrumut solicitat asigurându-ne reciproc longevitate. Primisem ultimatumuri de la unul dintre cei ce mă împrumutaseră pentru achiziția unei Casio ctk…, somându-mă să restitui în două luni 55.000 de lei. ,,Stau cu voi, dar dacă-mi dați…, altfel sunt nevoit să-mi vând orga.” (Paranteză, să nu ratez coincidența. Iaca, n-am știut că Ada d’Albon Azimioară a fost protagonistă în ,,Operațiunea monstrul”.) N-am căpătat defel speratele parale, ba încă am stârnit cuplul de odinioară al Casei Armatei, Dan-Florin, la agrăite apostrofatoare, că ei își câștigă banii nu prin agiotaj, ci prin trudă și n-o să-mi facă ei un astfel de serviciu, se agitară peste poate într-o agogică pe care o știam încă de prin clasa a șaptea spre a opta, cu precipitări și precipitații orale – să nu le zic spume -, pe alocuri cu limbaj agramat, semi romanizat, cu accese agreste – de așteptat de la un absolvent de liceu din care ieșeai cel puțin un pui de agronom -, prin urmare am părăsit bandul și mi-am căutat de drum. Cât despre lucrarea de pe strada Unirii, locuința de atunci a lui Toiag, n-a fost tocmai ușoară, cum nici el nu este când dorește să edifice ceva. Chioșcul multi alimentar, adus de cine știe unde sau doar bun de refacere, acoperit cu scândură – îmi pot închipui cum, deși am uitat: lanți cu cuie sudate de schelet – și peste ea tablă după maniera clasică de montaj, un jgheab încadrabil în masca ce masca acoperișul, dat la gata în câteva zile. Supliment, câteva burlane la casă, prilej cu care mi-am satisfăcut curiozitatea privind misterioasa curte și avere: imobil mare și piscină placată cu gresie bucăți mici.
După el nu potopul, ci încă trei solicitări (trei a fost primul număr ce mi-a venit în minte, apoi patru și m-am răzgândit după ce am luat la consultat google-ul; și totuși, sigur mai era una; a patra, vecina lui Laurențiu Mateș). Două case de români și două de țigani (la ei dilema, dar e pe cale să fie deslușită).
