Spații culturale nr. 39 (8)

Florin M. CIOCEA

Omul zburător

Mai întâi a simțit ușoare furnicături în umeri, chiar plăcute, transmițându-i în creier vagi puseuri euforice. Apoi furnicăturile au devenit mâncărimi pe care s-a obișnuit să le suporte numai după vreo două săptămâni.
Era primăvară și lumea făcea pregătiri pentru Paște. Când umerii i s-au înroșit, pielea căpătând o nuanță bolnăvicioasă, vișinie, s-a dus la doctor.
– Organele sunt sănătoase, i-a spus acesta, temperatură nu aveți, dar umerii dumitale mă neliniștesc: s-ar putea să fi contractat o boală de piele.
Ion V. Gheorghe, așa se numea eroul nostru, păli, simțind cum pe ochi îi coboară un văl negru.
– Drept pentru care, continuă doctorul, o să-ți dau trimitere către dermatolog.
– Nu-i boală de piele! dădu verdictul dermatologul. Îi pipăi îndelung umerii, clătină din cap, parcă neconvins de ideea care-i încolțise în minte și spuse mai mult pentru sine:
– Mergi la radiolog și apoi cu fotografia la medicul de familie.
Omul nostru, chinuit de o stare ambiguă, de fericire că nu s-a pricopsit cu o boală de piele și de îngrijorare că s-ar putea să fie ceva mult mai grav, făcu radiografia și abia silabisind îl întrebă pe radiolog:
– E grav ?
– Grav nu, incredibil da !
– Adică ?
– Îți mai crește o pereche de mâini omule. O genă ancestrală a declanșat în tine acest proces rar și spectaculos.
– Se poate vindeca ?
– Numai chirurgul știe, așa că ia poza și du-te la el, dar mai bine n-ai face-o ! Cu patru mâini poți trăi fericit fără să muncești în oricare circ din lume, ha, ha ! Scuză-mă, glumesc… Fugi la chirurg !
– Nimic! Nu putem face nimic deocamdată, îi spuse chirurgul. Când evoluția noilor apendice osoase va fi încheiată, de-abia atunci le vom putea extirpa.
Ion V. Gheorghe plecă acasă, încercat de sentimente ambigue; împăcat că nu îi este afectată sănătatea și neliniștit de această metamorfoză bizară… Ion, omul cu patru mâini, unicul, fantasticul… Își imagină conținutul afișelor cutărui și cutărui circ. Pe de altă parte, lăsând la o parte aspectul estetic, a trăit momente când și-ar fi dorit într-adevăr patru mâini! Dar imediat își alunga din minte acest gând: ce vor spune vecinii, dar oamenii de pe stradă?!
Oricum, decât bolnav sau, doamne, ferește, mort, mai bine cu patru mâini, decât șomer fără bani, mai bine curiozitate la circ. Într-o lună, deja își acceptase cu seninătate soarta.
În acest timp, excrescențele se dezvoltau impetuos. Eroul nostru își confecționase o pelerină care-i masca cu destul succes infirmitatea. Dar, la începutul verii, noile mâini depășiseră cu mult lungimea unora normale, fapt ce-l îngrijoră nespus pe Ion V. Gheorghe. Lăsă treburile la o parte și se prezentă la chirurg.
– Aha, omul cu patru mâini! exclamă acesta. Vrei să te programez la operație?
Fără să răspundă, omul nostru își dădu jos pelerina, dezvăluind privirii uimite a doctorului mâinile mai lungi cu un sfert decât cele normale.
– Măiculiță, ce-i asta?!
– Dumneata să-mi spui!
Chirurgul pipăi noile apendice, învelite într-o piele fină și catifelată, le flexă insistent, clătină din cap nehotărât, rostind mai mult pentru el:
– Astea nu sunt mâini!
Formă un număr de telefon și, când cel apelat răspunse, îl rugă insistent să vină până la cabinet.
– Este un prieten de-al meu… veterinar.
– Veterinar?
– Am o bănuială și numai dânsul mi-o poate confirma.
Când medicul veterinar văzu ciudățenia, rămase perplex, dar își reveni rapid, apoi, îndemnat de chirurg, pipăi îndelung excrescențele.
– Sunt aripi, conchise acesta, încă nedezvoltate, dar aripi!
– Exact cum bănuiam. Felicitări, Ioane, te transformi în înger!
Dar Ion V. Gheorghe era prea năucit ca să mai răspundă. Își puse pelerina, amețit, tranchilizat, fără vlagă.
– Bea! spuse doctorul, înmânându-i un pahar mare de coniac, o să te ajute. Peste câteva luni, când dezvoltarea va fi completă, voi putea să-ți amputez aripile, fără riscuri. Înțelegi?
Ion dădu din cap afirmativ și bău coniacul. În drum spre casă, puțin euforic, deja se împăcase cu noua sa stare. Aripi? Mai bine decât patru mâini… De un singur lucru îi părea rău; nu îl întrebase pe veterinar dacă va putea să-și folosească aripile la zbor.
După două luni, aripile crescuseră până aproape de pământ, iar peste pielea fină care le îmbrăca se dezvolta un puf fin, albicios. Era evident după o săptămână, că puful se transforma în pene lungi și viguroase.
– Cred că în noiembrie poți merge la operație, îl încurajă nevasta.
Dar Ion V. Gheorghe nu mai era convins că vrea să se opereze. Cu cât aripile se umpleau de pene, cu atât o stare de bine, euforică, punea stăpânire pe sufletul său. Pelerina nu-i mai era de folos, așa că tot mai multă lume îi află secretul, care în scurt timp nu mai fu un secret. Pe stradă, în urma sa se forma un adevărat cortegiu de babe evlavioase și copii. Babele se închinau și băteau mătănii, iar copiii, mânați de curiozitate îi smulgeau penele, foarte dureros, după cum avea să constate.
Mai nou, îl urmăreau televiziunile și ziarele de știri, așa că solicită jandarmeriei un detașament de pază în jurul curții.
Soacra sa era cea mai fericită: dădea interviuri, născocind atâtea minciuni despre apariții divine miraculoase, încât aproape începuse să creadă că s-au întâmplat cu adevărat.
– Nu te mai operezi, decretă ea. Uite ce de bani am primit de la televiziuni… mai mult decât ai câștigat tu întreaga viață. Două, trei interviuri în exclusivitate și suntem bogați… Asta ca să uit că ai trândăvit acasă atâtea luni.
Dar Ion V. Gheorghe nu voia să discute cu nimeni, voia doar să fie lăsat în pace, lucru imposibil cu o soacră pusă pe căpătuială. Fiindcă apelurile ei repetate nu avură nici o șansă, o montă pe fiică-sa împotriva acestuia.
– Mori dacă vorbești o jumătate de oră cu oamenii? Gândește-te la viitorul nostru material, la maică-mea care este bătrână și a muncit atâta pentru noi!
Octombrie debută în forță, dar Ion era de neclintit în muțenia lui. Cu cât cele două femei îl băteau mai tare la cap, cu atât se trezea în interiorul său o stare de neliniște, dublată de ascuțirea exacerbată a simțurilor. Auzea frunzele căzând pe iarbă și citea literele mici dintr-o carte de la cinci metri depărtare.
Când un stol uriași de cocori survolă cerul limpede al localității, anunțând zgomotos viețuitoarelor pământului iminența zăpezilor și a iernii Ion V. Gheorghe țâșni din camera sa și, cu o energie de acrobat, urcă pe casă, privind hipnotizat stolul care se apropia.
Aripile-i uriașe vibrară nervos și, cu un pocnet sec, se desfăcură într-o bătaie amplă, energică. Își luă avânt pe coama de țiglă a casei și plonjă în gol. Preț de câteva secunde păru că se va prăbuși drept în cap, dar, după o ușoară pierdere de altitudine, se redresă, înălțându-se impetuos spre azurul cerului. Se roti de trei ori în jurul gospodăriei sale, după care se avântă în întâmpinarea cocorilor.
Stolul uriaș se desfăcu, ca într-un dans perfect sincronizat, și se închise imediat, cuprinzându-l pe omul zburător în mijlocul unduitor al convoiului celest, topindu-se apoi treptat, treptat, în amurgul sângeriu și strălucitor.

Adrian BOTEZ

MAL DE PRIMĂVARĂ

blând văluresc oceane de petale
sub strigătele păsărilor-îngeri
la mine-n piept e ţărmul de urale
spre care-au năzuit năierii-n frângeri

străfulgerat văzduhul este iară
de aripi orbitoare de lumină:
prin seve şi prin nervi e primăvară
arhanghelii-au plinit aici grădină

după atâta iarnă de-osteneală
serafi şi sfinţi se-amestec’ la-ntâmplare
sub vreun copac se-aşaz’ la nimereală

visând de-acum extazul de culcare
… însuşi uimit păşeşte printre flori
agale-n seară Hristul de fiori

Nicolae TEOHARIE

plânsul

s-a scurs în lume un plâns.
la început s-a auzit în fundul istoriei
un plâns mic, înfăşurat într-un mieunat de pisică,
un plâns ce umblă pe vârfuri, un plâns fugar
ieşit dintr-o profeţie, o dâră,
nicidecum un plâns decapotabil, impersonal,
cu destinul pe care îl au amărâţii sorţii.

un plâns de animal dispărut, neîntrerupt.
pentru fizicieni „un freamăt întâmplător, aparent
lipsit de structură, al curgerii turbulente”.
suficient de asemănător cu o absenţă.
va trece prin sângele meu timp de câteva toamne,
plânsul. va bate la uşa tăcerilor mele,
se va târî la margini, acolo unde staţionează
moştenitorii diavolului. asta se întâmplă
când femeile miros a ferestre deschise,
şi eu pe acolo.

influenţa razelor tv asupra afectelor x

la un moment dat, în film,
adolescentul se combină cu o chinezoaică,
într-un spital
chinezoaica stă întinsă în pat
cu o branulă prin care îşi toarnă
o fericire asiată.

e o femeie de unică folosinţă,
adusă cu forţa dintr-o rătăcire în care
istoria este cusută cu singurătăţile bărbaţilor.
asta în film.
în realitate, lângă mine,
proasta mea plânge

apoi, în film, mama adolescentului o ia de păr.
pe paraşuta din pat.
în procesul verbal al poliţiei se spune:
ignoranţa ne face puternici.
şi proasta mea plânge.

crezul

cred în cel care ajunge pe jos
în casa simţurilor
fără să trezească personajele din cărţile
lui dostoievski.

cred în glorie, în fulgerări de flash-uri,
în dorinţa ochilor de a arunca mesaje frivole.
cred în ura întocmită de viaţă.
cred în iubire şi arbuşti de cafea, în invidie
cred şi-n remuşcare. cred
în consumul egal de femei, ciocolată şi spaimă.
cred în toate tratatele semnate de inimă,
sigilate şi parafate de ea.
şi mai cred că nimeni, dar absolut nimeni
în afară de mama, sângerând,
nu m-ar fi tras din convoiul de umbre.

n-am nici un prieten

am nevoie de opt prieteni. atleţi.
să fugărim opt femei din neamul cafelei,
să le fugărim inimile prin înserări, prin trenuri
de noapte şi melodrame.

biata mea viaţă se târâie prin cârciuma imaginaţiei,
încercând să-şi scoată rochia. am fost explicit
când i-am spus: – te dai la mine nepotrivit,
viaţă. apoi m-am dat jos din patul realităţii
am coborât la parter şi mi-am scos îngerul
de la întreţinere. aşa, să se oftice şeful scării.
apoi am urcat şi am băut opt pahare de vodcă.
ah, cât m-am amuzat să aflu că n-am nici un prieten
ah, am dat în întristare şi mai mare când
am văzut că-n fundul ceştii nu era nici o femeie,
ci doar biata, mica mea viaţă care se târa prin zaţul
imaginaţiei. cu două degete o scot din clipa
de-acum. o curăţ, o spăl pe picioare,
o îmbărbătez. apoi
plângem împreună vreme de-o ploaie.

Cărţi prezentate de:

Petre ISACHI

Suntem una/ unu în Suflet/ Fiinţă*

Începutul continuu, viziunea ciclică asupra Timpului, impresia de deja–vú, suita de (re)naşteri succesive, misterul omului etern conectat la fluxul cosmic, amintirea, copilăria, prietenia, iubirea, avatarurile intelectualului niciodată pregătit şi întotdeauna trădat, predestinarea, sensul imprevizibil al fatalităţii, metempsihoza, aşteptarea, jocul înşelător: realitate – aparenţă, percepţia abisală a Istoriei, mitul apocalipsei, omul fără însuşiri şi fără identitate, pierderea discernământului sub influenţa microcip-ului de tip 5D, abisul dezumanizării generalizat de cea de-a cincea dimensiune etc. sunt tot atâtea mari teme transfigurate de Anton Petrovschi Bacopiatra în romanele Geanta cu cinci fermoare, 2011, Talismanul negru, 2008, Fata din vis, 2010, încât lectura manuscrisului Suflete rătăcite nu m-a surprins prin continuitatea problematică, ci prin ideea care-i străbate ca un lait-motiv scriitura: lumea, aşa cum o percepem, se supune, doar aparent, prin definiţie, regulilor logicii noastre, de vreme ce nu este decât refracţia prin arhitectura minţii a unei realităţi incognoscibile. Un lucru e sigur: realul nu este imaginar, nu este un produs al minţii.
În mod paradoxal, fizica cuantică, astrofizica, psihologia/ psihanaliza, matematica etc., în general, gândirea ştiinţifică aflată în (co)relaţie cu gândirea mitică nu au făcut – lasă să se înţeleagă romancierul băcăuan – decât să potenţeze contradicţiile insolubile ale lumii, mai ales cele legate de suflet. Plecând de la ideea că prietenia nu-i mai puţin misterioasă decât iubirea sau decât oricare din celelalte întâmplări ale acestei confuzii ce se numeşte viaţă, A.P.B. configurează transpunerea la scară macroscopică a unor fenomene misterioase, pe care fizica cuantică le descrie la scară microscopică. Scriitorul pare să transfigureze sub ispita gândirii ştiinţifice, un mit arhaic al indienilor irochezi care concepeau o lume diferită de cea a experienţei obişnuite, unde un corp se comportă când ca o undă care se difractă, când ca o particulă care-şi păstrează individualitatea! (Rog cititorul să observe cum este perceput Gutilă, de către cei pe care i-a înviat; remarcabilă, în acest sens, tehnica pluriperspectivismului folosită de romancier în povestirea misteriosului eveniment).
Autorul îşi propune să adâncească „corola de minuni” a marilor mistere ale Lumii (moartea, sufletul, învierea, reînvierea, întoarcerea, reîntoarcerea, schema emanării de la Unu şi a întoarcerii la Unu etc.) interferând în scriitură noile cuceriri ale ştiinţei (psihologiei, psihanalizei, informaticii, comunicării etc.) şi sugerând în context, posibilităţile delimitate de constrângerile minţii. În opinia mea, romanul Suflete rătăcite transfigurează mitul irochez al bărbatului care se dedublează când îi apar două drumuri (v. Florin Busuioc ↔ Borea Iohanovici Altfranţ), transpunând la scară macroscopică dualitatea undă – corpuscul. Reamintesc mitul irochez, repovestit de Claude Lévi – Strauss, părintele antropologiei moderne, rugând-l pe cititor să observe coincidenţele stranii, cu poveştile lui A.P.B. şi să remarce că, indiferent de metamorfozele pe care le suportă natura (nu doar umană!), rămâne identică cu ea însăşi, indiferent dacă trece printr-un singur canal sau prin două canale, simultan. Povestea irocheză, dar şi poveştile prietenilor din Suflete rătăcite, rămân intraductibile în limbajul colocvial, în afară de cazul când cădem de acord că totul este un miracol, deoarece încalcă legile raţionamentului logic – în primul rând principiul identităţii: „O tânără a consimţit să se mărite cu un bărbat despre care ştie că este fiul unei puternice vrăjitoare şi îl urmează până în satul acesteia. Soţul mergea în faţă şi ajunseseră într-un loc unde cărarea se despărţea în două poteci ce formau un fel de inel alungit care se închidea ceva mai încolo. Spre marea ei surpriză, femeia văzu cum soţul ei se dedublează şi cele două corpuri urmează unul o potecă, iar altul, cealaltă potecă. Rămase năucită, neştiind pe ce cale trebuie s-o apuce ea. Din fericire (ce părere aveţi: mitul nu spune ce s-ar fi întâmplat în caz contrar?), o alese pe cea din dreapta şi văzu curând că potecile se uneau şi că acolo cele două corpuri ale soţului ei se contopiră din nou….”
Romancierul Anton Petrovschi Bacopitra pare fascinat de puterea misterioasă şi nevăzută a sufletului: forţă supranaturală, duh, centru energetic, fenomen vital, principiu al vieţii, al organizării, al acţiunii, motiv de a determina diferenţe fundamentale în antropologie, etică, religie, psihologie, fizică cuantică, matematică etc., dar şi de teoria lui Giambattista Vico, despre „corsi e ricorsi”, conform căreia fiecare perioadă din istoria umană (implicit, secvenţă din viaţa fiecărui individ) reproduce modelul unei perioade ce-i corespunde într-un ciclu precedent. Descoperind că Providenţa acţionează folosind mereu aceleaşi modele, care sunt în număr (in)finit, devine posibil să ajungem prin extrapolare, de la planurile particulare ale providenţei pentru om, la planurile sale generale legate de umanitate.
Acţionând în numele unei puteri nevăzute (un savant, Kostantin Korotkov ar fi reuşit să surprindă în imagini sufletul în timp ce ieşea din trup, susţine A.P.B.), sufletul provoacă simultan ştiinţă, credinţă sau respingere. Autorul configurează implicit în scriitură, o antropologie completă şi coerentă. Distinge în omul trasfigurat integral, sufletul (psyche), corpul (soma) şi spiritul (pneuma) aflate într-o conexiune ce scapă raţiunii. Nucleul narativ al Sufletelor rătăcite pare să fie generat de hazard: „Tot atunci s-au întâmplat cele povestite mai sus, când abia promovase în clasa a IX-a. Îşi aminti cum Birlic s-a rănit la picior, când grindina a început să-i lovească şi era necesar ca toţi şase să se adăpostească în grota aceea nenorocită. În momentul acela, s-a descurajat, a devenit trist şi nesigur în mişcări. Presimţea o nenorocire, însă nu era timp de văicăreală şi nici nu dorea să-i influenţeze negativ pe ceilalţi. În mod tacit, i-a cedat iniţiativa lui Sorin Ghinda, care era optimist din fire. Şi-a dat seama că cineva trebuia să-i încurajeze şi pe ceilalţi, în special pe Birlic. Cu toate că au pornit primii, ei doi au dispărut de la bun început. Când digul s-a rupt, au fost înghiţiţi de ape. Apoi au urmat şi ceilalţi patru, printre care şi el”.
Odată declanşat conflictul viaţă – moarte, în alchimia labirintică a subiectului romanului Suflete pierdute, autorul aşază mitul (re)învierii şi, simultan, principiul identităţii, în afara puterilor omeneşti şi a logicii curente. Aşa se explică de ce relatările celor şase prieteni sunt privite cu reticenţă şi nu sunt crezute de cetatea ce păstrează etern aerul provincial al burgului bacovian. De ce? Pentru că învierea, mit, idee sau fapt, este un simbol al transcendenţei şi al unei atotputernicii asupra vieţii, care sunt – se ştie – atribuite exclusive ale lui Dumnezeu. Anton Petrovschi Bacopiatra pleacă de la certitudinea ştiinţifică „că după un accident grav, înainte ca medicul să declare moartea clinică a pacientului, sufletul părăseşte corpul, însă acesta nu este distrus, ci redistribuit în natură. În concluzie, în cazuri grave, când corpul accidentatului se distruge în totalitate şi nu mai poate fi recuperat, sufletul nu va muri, ci se va reîncarna într-o altă fiinţă ce va apărea imediat după decesul declarat de specialişti”…
Desigur, nu e greu de observat că reîncarnarea „cu ajutorul unor instrumente de investigare a microcosmosului uman” şi al unui „microcip care captează microtubulii purtători de informaţii, care au părăsit deja organismul puţin înaintea morţii şi, înainte de a se împrăştia în univers” sunt reintroduse „chiar în lăcaşurile lor de pe creier” naşte rătăcirile labirintice ale sufletului, cel mai greu imponderabil, în expresia lui T. Muşatescu
Funcţia magică a labirintului sufletesc (labirintul absolut, dacă mi se permite sintagma) conduce – cititorii vor observa urmărind destinul celor şase prieteni reînviaţi/ reîncarnaţi de Gutilă?!, după inundaţiile neaşteptate ce le-au distrus pentru totdeauna terenul de fotbal (= mitul copilăriei pierdute), nu însă şi prietenia, – în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns, unde trăieşte ceea ce este divin în fiinţa omenească. Aflaţi permanent în căutarea unităţii pierdute a fiinţei, eroii creaţi de romancier: Scaiete, Sărmăluţă, Birlic, Prichindelu, Florin, Pârvu, Ariana, Verbina, Morena etc. nu repetă stereotip drama omului pradă voinţei – de – a – trăi, nu cultivă pesimismul, disperarea şi absurdul, dimpotrivă, asemenea lui Leibniz, cel din Teodiceea, lasă să se înţeleagă că Dumnezeu a creat cea mai bună dintre lumile posibile, deşi existenţa răului fizic, moral şi metafizic potenţează înstrăinarea până la „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte”.
Intuiţiile romancierului impun naratorului omniscient şi omnipotent o simpatie intelectuală efectivă şi afectivă, prin care acesta se transpune în interiorul unui obiect/ fenomen, pentru a coincide cu ceea ce are el unic şi inexprimabil. Se ştie, unic şi inexprimabil este sufletul! Sinceritatea şi autenticitatea scriiturii izvorăsc din faptul că A.P.B. nu se îndoieşte nici o clipă de nemurirea sufletului şi de o Providenţă binefăcătoare destinului omenesc. Inserţia în scriitură a unor teorii ştiinţifice de ultimă oră ne determină să credem că la baza viziunii „Sufletelor rătăcite” se află aşa-zisa religie naturală, în care raportul cu Divinitatea e înscris în natura/ codul genetic al omului, ce are dreptul de a fi, în acelaşi timp, raţional şi religios. În această filosofie topită în scriitură, cititorul înţelege că ordinea lumii, construcţia sa armonioasă sunt efectul unei Providenţe inteligente şi binevoitoare (vezi şi destinul captivilor ieşiţi la lumină din „Geanta cu cinci fermoare”). Contradicţiile absurde ale marilor mistere ale umanităţii (nemurirea sufletului, transmigrarea, (re)învierea etc.), trăite la modul firesc de eroii lui A.P.B., adică fără angoase, căderi în misticism, stări de imbecilitate etc., propun implicit teoria „punctelor fundamentale” (Erasm), care transfigurează în Text distincţia biblică între litera ce ucide şi spiritul ce dă viaţă, precum şi distincţia – stoică – a Binelui (întruchipat de Gutilă) şi a lucrurilor indiferente.
Acest catehism moral ce străbate scriitura petrovschiană neostentativ trimite la legea iubirii (toate legile divine se reduc la această lege), dar şi la practicarea îndatoririlor noastre: dreptate, caritate, iertare etc. pe care Dumnezeu le-a gravat „în fundul sufletelor” (Rousseau). Religia „naturală” (raportul cu Divinitatea înscris în natura omului) este originară şi conferă originalitate Sufletelor rătăcite. Nu întâmplător, scriitura emană o anume puritate a începuturilor, mai precis a unui început continuu, mitic, imposibil să poată fi schimbat de (post)modernitate, de viitorologie, de cuceririle ştiinţei. Între tânărul irochez ce se dedublează în două corpuri ce merg pe cărări diferite („ei sunt două căi care merg în paralel”) şi eroul lui A.P.B., Florin B., ce „a plutit în aer în timp ce privea la acel straniu personaj cum îi resuscita propriul său corp până în momentul când şi-a revenit la normal, după care a continuat să trăiască ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic” nu este nici o deosebire de substanţă. Aceeaşi puritate a începuturilor născută din credinţa în „puterile imateriale” care au condus şi vor conduce Lumea.
Interogaţiile insolubile ce se impun cititorului, după lectura romanului: Contează cine ce este fiecare? Putem scăpa de tendinţa de a ne defini sinele? Toate definiţiile se aplică numai trupului şi aşteptărilor sale? Odată ce obsesia de corp dispare, revenim la starea naturală, spontan şi fără efort? etc. Mesajul volumului „Suflete rătăcite”, unul din cele mai bune romane scrise (urmându-l, probabil, pe Liviu Rebreanu din Adam şi Eva) de Anton Petrovschi Bacopiatra: aşa cum aurul transformat în bijuterii nu este superior pulberii de aur, afară de cazul când mintea/ raţiunea decide altfel, aşa şi noi suntem una/ unu în suflet – ne deosebim numai în aparenţă.
Îl rog pe fratele meu, cititorul, să nu uite că ideile ştiinţifice risipite în scriitură, după necesităţi compoziţionale, de autor sunt doar motive – pretext. Scopul nedeclarat al lui A.P.B. este să figureze romanul printre „puterile imateriale” (Umberto Eco) care, deşi aparent nu cântăreşte nimic, are greutatea aleph-ului borgesian.

* Anton Petrovchi Bacopiatra, Suflete rătăcite (roman), Editura Junimea, Iaşi, 2014

Poetul şi morile sale de vânt *

Motto:
„Fireşte, fireşte, maestre,
tot pe pământ românesc,
altfel nici n-aş putea să gândesc!”
(Postelnicul V.S.)

Problematica şi viziunea expresionistă a volumului „Postelnicului V.S.”, „Spada şi armura lui Ares”, scris în spiritul ultimului „val de străbunici pricepuţi/ dar asceţi cu privirile ceva mai oculte!”. (v. Armistiţiul cu universul) şi semnat (cum altfel?!) „cu răsuflare de cerb!”, încearcă să ne convingă că „rădăcinile” Lumii (aceeaşi fascinaţie a începuturilor găsim şi în vol. Întoarcerea zeiţei, de Geta Stan Palade) au încolţit (unde credeţi?!) „într-o ghindă” (probabil, din codrii aflaţi în „Galaxia Humuleşti!”), încât „măştile dedesuptului” nu pot fi descoperite decât în memoria morilor de vânt/ dorului/ lirei, „în virginătatea umbrelor din irisul Pasării Phoenix”, mai (im)precis în melancoliile „luminii” poetului-soldăţoi, „umbră de schit îndrăgostit”, ce poartă în „palme făclii de lumini”, „caligraful” predestinat jertfei şi condamnat să caute frumuseţea (v. Cu sinele însângerat). Poemele scrise sub „pecetea lui Neculce” şi al Psalmilor „străbunicului meu Dosoftei”, de soldăţoiul „rămas de santinelă” transfigurează un fenomen mult mai complex, pe care l-aş numi (folosind limbajul consacrat al filosofului Ortega y Gasset) sanchopanzizarea lui Don Quijote şi donquijotizarea lui Ares. În limbaj psihanalitic, vorbim despre transferul de personalitate/ identitate revelat genial de Cervantes, în cunoscuta-i capodoperă. Precizez: Sancho, Ares (Marte) şi Ouijote, alter ego-uri ale Eului liric, sunt simboluri-cheie ale poemelor „trecute prin secole de tristeţe” şi cuprinse de „ochii” stolurilor de „lebede” din amintirile „răsfrânte în oglinzi” ale strănepotului lui Dosoftei.
Cititorul îşi aminteşte, cu siguranţă, de Ares, fiul lui Zeus şi al Herei, presupusul tată al gemenilor Romulus şi Remus, un „smintit” care nu cunoaşte nici o lege (după spusa mamei sale), o întrupare a răului şi un „uşuratic” (susţinea sora sa, Atena), permanent înarmat cu cască, platoşă, lance şi sabie, gata oricând să persifleze conceptele de dreptate, măsură şi omenie şi să se „adape cu sângele oamenilor” (o hiperbolă a lui Eschil?), în acelaşi timp un protector al recoltelor (de fapt una din misiunile războinicului), un Don Juan perseverent şi cameleonic, ce devine, în scriitura lui Victor Stan, un Marte (zeu al războiului şi al primăverii) quijotizat/ umanizat în spiritul celui configurat în Ruga din Imnul homeric (secolul al IV-lea d.H.), de fapt, un alter – ego bifrons, care şi-a pierdut „morile de vânt” (citeşte iluziile), al autorului vol. „Spada şi ….”. Unui asemenea Ares metamorfozat într-un zeu al păcii şi pătruns de „bunăvoinţa iluziei” îi este adresată rugăciunea din Imnul homeric, rugă ce ar putea confirma o posibilă evoluţie spirituală a umanităţii, în care poetul aresian, Victor Stan, aparent un „trubadur fluierând fără mască”, crede necondiţionat: „Revarsă de sus blânda ta lumină asupra existenţei noastre şi de asemenea forţa ta războinică, pentru ca să pot îndepărta din capul meu laşitatea cea înjositoare, pentru ca să pot micşora în mine tumultul înşelător al sufletului şi pentru a înăbuşi ardoarea aprigă a unei inimi care m-ar putea îndemna să intru în învălmăşeala de îngheţată spaimă! Tu însă, Zeu preafericit, dăruieşte-mi un suflet cutezător, şi oblăduieşte-mă să rămân sub legile nepângărite ale păcii”. Filosofia păcii din această rugă homerică explică estetica, poetica şi poietica cărţii ce-i aşază la aceeaşi masă a tăcerii pe Socrate şi Bonaparte. Aura curcubeului, donquijoteştile mori de vânt, „sărutul mierlelor arse pe rug”, cearcănul de „cântec bolnav”, mierlele, privighetorile, „ţipătul lacrimii” etc. nu ar putea fi revelate cu o forţă estetică „războinică”, decât de un „suflet cutezător”, aflat într-o „pagodă de nuferi”, ce percepe blagiano-eminescian „tânguirile plopilor fără soţ”, reţine sadovenian „chipul supravieţuitorilor” şi desluşeşte „mersul istoriei din hrisoavele neamului”.
Un Ares quijotizat, citeşte un Victor Stan, ce nu se mulţumeşte să interpreteze Lumea, ci vrea să o transforme benefic, opunând Răului, buna-credinţă din orice visare: „… Bunule Ares,/ auzi-mi taina şi ruga/ să-mi poţi umple visteriile gândului,/ amfora Lunii –/ aleasă ofrandă de preţ,/ rădăcina izvorului tânjind/ după gura fântânii în memoria dorului! //Avem prea multe înţelesuri/ cu chipuri de păsări şi fluturi/ aducând în caleaşca de aur a veacului/ tăcuta şi râvnita floare de colţ,/ Zeiţa de totdeauna a iubirilor mele!” (v. Fremătând). Dacă cuvântul–rugă este spada acestui Ares quijotizat, armura ce-l apără de orice, oricând, oriunde, rămâne iluzia frumuseţii simbolizată prin Euridice, Dulcineea, Ofelia, Cleopatra, Ana Karenina, Afrodita etc., tot atâtea râvnite muze ce studiază „ştiinţa astrologiei dorului” (v. Scrisoare neexpediată către Ana Karenina…). Teoretic, atitudinea lui Victor Ares-Quijote nu se deosebeşte de cea a celebrului erou al lui Cervantes, care le cere unor negustori întâlniţi întâmplător să declare că „nu se află pe faţa pământului o domniţă mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcinea del Toboso”. Negustorilor care îl roagă (ce-i drept, ironic!) să vadă această frumuseţe unică, cavalerul rătăcitor le oferă o replică esopică, demnă de un împărat roman: „Dacă v-aş arăta-o, cu ce mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr atât de vădit? Lucrul de căpetenie este să credeţi fără s-o fi văzut, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi, că de nu aveţi de-a face cu mine, ţopârlani şi neamuri proaste ce sunteţi”.
Citatul din celebrul roman al lui Cervantes (de)codifică idei – regină, omniprezente în volum, care (re)confirmă donquijotizarea lui Ares (citeşte: „Caligraful” Victor Stan) şi necesitatea eternă a cavalerilor rătăcitori, cu un rol mult mai pragmatic decât s-ar observa la o privire superficială. Prima idee: neamurile proaste şi ţopârlanii (care au crescut în progresie geometrică faţă de cei din vremea lui Miguel de Cervantes) nu pot fi învinşi fără perseverenţa, forţa războinică şi fără „spada şi armura lui Ares”. Alte idei – spadă omniprezente în scriitura – armură a lui Victor Ares Quijote: adevărul este invizibil şi frumuseţea pură, inaccesibilă spiritelor ignorante, ce dezumanizează ireversibil lumea, condamnând-o definitiv la disoluţie. Poetul nu pierde nici o fărâmă din realitatea pe care încearcă să o salveze din platitudinea sa mercantilă, transfigurând-o himeric, în spiritul lui Don Quijote (v Elixir, Ţipă fragii-n păduri, De dor, Spre locul unde Măiastra…, Timp crepuscular etc). El ştie, totuşi, că idealul/ visul este excepţia de la regula realităţii, deşi nu intuieşte până unde va merge şi unde va ajunge „împuşcând cu lira din cui”. Devine tot mai trist, neliniştit şi îngrijorat, se simte invadat de metafizica Cavalerului Tristei Figuri, aşa cum l-a numit Sancho pe Quijote în capodopera lui Cervantes. Pasiunea lui pentru Dulcineea este inefabilă, oarbă şi fatală. Ea îi potenţează lui Ares – Poetul nostalgia imposibilului şi-l împinge într-un război (fără învinşi şi fără învingători), cu uitarea, cu perfidia şi deriziunea. Cu interogaţia din poemul „Încotro?” începe sanchopanzizarea lui Ares Quijotizatul: „Caligrafule, obişnuit să priveşti/ strălucirea migdalului/ până unde vrei să ajungi,/ până unde vrei să răzbaţi/ părăsit de ibovnică şi de fraţi!?// Ai ajuns să împungi cerul cu creştetul!/ Încotro îţi abaţi gândurile/ întristatule, însinguratule,/ demon afurisit care eşti!?//Te-ai înhăitat cu narcisele,/ târfele razelor agăţate de Lună/ vagabondezi noaptea pe şapte caleşti/ şi-arunci cu bulgări de rouă-n fereşti!// Caligrafule, însetatule de frumos,/ ai ajuns să săruţi aripa Păsării Phoenix/ cu floarea cireşului,/ coapsa viorii cu inima ta, drăgaică de peruzea/ lăsându-ţi sufletul zălog la scocul morii!// Ehei, ehei şi câte şi mai câte, năzbâtii oacheşe,/ cărunte împuşcând cu lira din cui// mierle şi raţe sălbatice// surghiunite pe grui din pricina unei muze!”.
Masca „de împrumut” devine, după necesităţi compoziţionale şi comunicaţionale, simbolul unei identificări. Fără să greşim, putem spune: câte poeme, atâtea simboluri de identificare. Este aplicată cu har poetica de identificare, conjugată cu cea a transferului de personalitate. Situaţia poemelor aminteşte de miturile hinduse ale leului, dragonului etc. care-i cer zeului care i-a creat (în cazul nostru Poetului V.S.) să le dea victime pe care să le mănânce, pentru a putea trăi. Se ştie, primesc cunoscutul răspuns: „hrăniţi-vă din voi înşivă”!, moment în care ei conştientizează că nu sunt decât o mască, o aparenţă, o dorinţă etc., dar goală de orice substanţă. Autonomia/ hetoronomia poemelor şi arhitectura volumului (re)confirmă răspunsul înţelept al zeului. Citez din poemul „Afecţiune”, spre a vă sugera prezenţa câtorva simboluri de identificare, fatale, ce ne asigură hrana din noi înşine/ „din voi înşivă”: „Te jinduiam/ cum jinduieşte/ nisipul clepsidra,/ cum lutul care-şi caută hidra,// ţipătul perlelor/ râvnindu-şi mărgeanul/ rezemându-şi de Lună muierea,/ şoldul rotund!//Roşii şi verzi ghemotoace/ de jur împrejur,/ stelele nopţii opace./ Doamne şi eu la ceasul acela/ drept ca o lance/ te strigam tutuindu-te!”.
Lumea postmodernă a comediei umane îi dezvăluie poetului o realitate deformată, care e în fond, comédia lumii contemporane („reaua – credinţă” în limbajul lui Sartre), ce-l determină să-şi ascundă „iluziile tocate”, încât „liniştea, nufăr împuşcat”, înscrisă în „tablele legii vinovate” face de nerecunoscut pe Ares – Quijote, cel din poemul Armura, care se apropie încet, dar sigur, parcă hipnotizat, de metafizica lui Sancho Panza, cel ce „crede în toate şi se îndoieşte de toate”. Nu întâmplător, „morile de vânt dau buzna în sat” şi potenţează singurătatea eminesciană şi semnele melancolice ale poetului cu „inimă de luceafăr râvnită de Ulise”, obligat permanent să-şi caute o Dulcinee şi un Sancho căruia să-i spună: „Yo pienso y es asi” (Aşa cred/ gândesc eu şi aşa este!). Eternitatea iluziei poetice ce moare spre a renaşte aceeaşi (mitul reîntoarcerii la identic) este admirabil transfigurată în poemul Cântec şoptit despre Sancho, unde quijotizarea şi sanchopanizarea lui Victor Stan Ares sunt explicite: „Mă uit cu milă la Sancho/ care părăsindu-şi stăpânul/ a plecat de unul singur în lume!// Dacă din întâmplare/ veţi da peste o moară de vânt/ prăfuită şi înnegrită/ de ape şi aşteptări/ descoperiţi-vă/ ca-n faţa unei fiinţe!// Acolo, se odihneşte/ sufletul lui Sancho şi-acuma/ încât se-aud/ copitele armăsarilor/ până dincolo de Andaluzia” Mesajul vol. Spada şi armura lui Ares în care „ţipă disperată neliniştea” transfigurează motivul eternului Poet mitizat în triunghiul Ares – Quijote – Sancho, aureolat şi inspirat de sacralitatea eternului feminin, îmi aminteşte de cântecul lui Alexandre Arroux (muzica: Jacques Ibert): „Nu plânge Sancho,/ nu plânge, prietene,/ stăpânul tău nu a murit,/ nu s-a depărtat de tine,/ trăieşte pe o insulă fericită/ unde toate-s curate şi fără minciună./ Pe insula aflată în sfârşit,/ pe insula dorită,/ o prietene, Sancho,/ cărţile au ars/ şi s-au făcut cenuşă./ Dar dacă ele toate m-au ucis,/ una-i de ajuns să mă învie iar./ Fantasmă pe când trăiam,/ adevărat în moarte,/ asta-i ciudata soartă a bietului Don Quijote….”. Nici fiul lui Zeus şi al Herei nu şi-ar fi imaginat că trăim cu „adevărat în moarte”! De la această axiomă ar trebui să plece fiecare scriitor…
Citindu-i volumul „Postelnicului” Victor Stan veţi vedea proiectată poetic, o utopică „insulă fără minciună”, visată de fiecare dintre noi, unde „toate-s curate” şi unde „moara de vânt mi-e Dumnezeu”. Doar „adevărul” unei poetice nostalgii donquijoteşti îi poate asigura unui poet tip Ares, cu „armuri împletite din ramuri de tei”, longevitatea şi victoria în războiul cu „roata necugetată a sorţii”. Remarcăm comportamentul estetic al poetului trăitor în „împărăţiile pitpalacului”, ce-şi asumă cu seninătatea şi libertatea lui Don Quijote, destinul: „Eu mă condamn ca să trăiesc arzând”, poetul capabil să răscumpere Atlantida, deşi cunoaşte spusa împăratului Augustus: Acta est fabula. În acest sens mitul platonic al Atlantidei, pedeapsă divină pentru orgoliul omenesc prometeic şi pentru rătăcirea morală (voinţa divină îşi distruge propria creaţie!) nu este inclus întâmplător în arhitectura scriiturii. El prefigurează „ziua înfrângerii”, în care vom putea „împărţi apostoleşte lumina cu Dumnezeu!” (v. Să răscumpăr Atlantida). Voinţa poetului de a răscumpăra Atlantida (iluzia iluziilor!) sugerează că doar lirismul expresionist contaminat de quijotism (să crezi fără să vezi!) poate regenera paradisul pierdut, sălaş divin, pe care oamenii înşişi l-au compromis prin ignoranţă şi trufie: „Întunericul e un copil mincinos/ orbitoare înfrângere de la facerea lumii”. Întunericului predestinat, simbolul răului, al nenorocirii, pedepsei, pierzaniei, morţii, autorul îi contrapune ca un corolar, „lumina” (v. Buna Vestire, Dintr-un izvor, Rezonanţă de clopote, Din căţui lumina, Lumina din ochiul de luceafăr, Am plătit totul cu neliniştea mea, Umblând prin lumină etc.) ce iradiază simbolic întreaga scriitură, sugerându-ne că adevărata natură a omului este, a fost şi va fi în mod esenţial divină şi luminoasă. Să nu uit să vă ofer, desigur cu emoţie estetică, cheia de lectură a volumului lui Victor – Ares – Quijote – Sancho Stan: „morile de vânt” (v. Miraculoase făpturi, Semne melancolice, Purtând în palme facle de lumini, Sub bolţi cu mori de vânt, Umbre ascunse în lacuri, Unde sunt morile de vânt etc.) ale poetului sunt chiar morile noastre! Unde le-o fi găsit? Sau unde, când şi cum le-am pierdut noi?

*Victor Stan, Spada şi armura lui Ares, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015