Spații culturale nr. 39 (9)

Stan BREBENEL

AUDIENŢĂ LA UN DEMON MUT

Ni se întâmplă adeseori să trecem nepăsători pe lângă edificii şi oameni, în marea noastră grabă spre ce?, fără să conştientizăm valoarea unora dintre ele/ ei. La fel se întâmplă şi cu cărţile. Cu ceva timp în urmă, mi-a căzut în mână o carte cu un titlu incitant. Până şi ilustraţia copertei, chiar şi editura, te fac să devii curios şi să o citeşti. Poate că starea mea de atunci nu m-a ajutat să-i înţeleg toate mesajele, toate afirmaţiile. Aşa că, poate datorită unei informaţii aflate între timp, am reluat lectura. Acea informaţie se referea la faptul că un înalt reprezentant al guvernului suedez critica acţiunile Guvernului României de a aloca sume imense de bani pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului şi alte biserici. În loc să fie finanţate programe pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei. D-na Jenny Sonessen solicita ca Guvernul României să fie atenţionat de U.E. în îndeplinirea obligaţiilor de stat membru şi cerea stabilirea unor priorităţi pentru nevoile oamenilor săraci. O cerere fără răspuns. Un exemplu de onestitate şi corectitudine din partea BOR şi a guvernanţilor noştri ar putea fi aprofundat din construcţia măreţei catedrale Sagrada Familia din Barcelona, neterminată încă, şi ridicată, începând cu anul 1882, cu bani adunaţi din subscripţie publică. Aceste gânduri mi-au fost provocate de cartea Audienţă la un demon mut, un „roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă” apărută la Editura Cathisma din Bucureşti în anul 2009 şi scrisă de Savatie (Ştefan) Baştovoi. Autorul este născut la Chişinău în anul 1976, cu studii în România, este ieromonah şi vieţuieşte la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani, aflată între Tiraspol şi Bender. Este recunoscut, în afară de cunoaşterea tainelor Bibliei în profunzime, ca un bun poet, prozator şi eseist.
Romanul îl are ca personaj central pe Victor Rotaru, un tânăr profesor de fizică şi proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid de la Moscova. Era şi un ateu convins. Este selecţionat de conducerea R.S.S. Moldovenească să participe la o şedinţă secretă a KGB-ului despre relaţia statului sovietic, aflat în plin proces de perestroika (reformă) şi glasnosti (libertatea cuvântului), cu biserica, în anul 1987, cu doi ani înainte de marile revoluţii anticomuniste din Europa de Est. Schimbările socio-politice se petrec cu repeziciune, iar viaţa din Moldova, devenită independentă, devine tot mai apăsătoare. Toată acţiunea se petrece pe o axă nevăzută: Chişinău – Bucureşti – Moscova – Bruxelles, cu trimiteri în viitor, dar şi în trecut, în ceea ce priveşte anticiparea evenimentelor şi explicarea unora din vechime din perspectivă biblică. Eşuând lamentabil ca om de ştiinţă în domeniul fizicii, ceea ce nu a fost greu într-o societate care nu pune preţ pe om şi ştiinţă, s-a dedicat studierii Bibliei datorită unor împrejurări favorabile, ajungând o voce puternică în Europa. A cunoscut un om deosebit în persoana episcopului Mitrofan. Victor Rotaru, dintr-un ateist convins, a ajuns să susţină credinţa creştin-ortodoxă la nivel internaţional, mai mult decât episcopii şi mitropoliţii, unii cu grade mari în structurile de securitate comunistă, vânduţi ocultei ce tocmai instaura noua ordine mondială şi pe aceste meleaguri. Se încearcă, de către oculta mondială, cenzurarea cărţilor bisericeşti, în special referirile la faptul că evreii i-au prigonit şi ucis pe creştini, pentru a avea suport juridic teoria Holocaustului. Polemica dintre iudei şi creştini durează de 2000 de ani. A existat un conflict între Hristos şi iudei, pe care ultimii îl neagă şi vor să-l scoată din Evanghelii. Biserica ortodoxă este acuzată ca fiind retrogradă, în comparaţie cu cea catolică, care a răspuns mai bine cerinţelor, şi antisemita, fiindcă se opune eliminării din Biblie a referirilor împotriva evreilor. Pot însemna aceste amestecuri şi cenzurări ca răzbunări din partea iudeo-masoneriei? Istoria omenirii, reflectată în Biblie, este o perpetuă luptă între iudei şi creştini, începând cu sacrificarea lui Hristos. Mereu şi mereu au existat conflicte fără învingători, dar cu mulţi învinşi. Tema Holocaustului este privită unilateral şi discreţionar. Inclusiv Prohodul Domnului a fost cenzurat, pentru că numai aşa se pot obţine benificii uriaşe din partea celor care neagă sau numai îndrăznesc să conteste Holocaustul. Se mai încearcă negarea totalitarismului religios, cel care a provocat de-a lungul miilor de ani cele mai multe victime în pofida unor evidenţe. Este redată scrisoarea secretă, din anul 1922, a lui Lenin către Molotov, prin care acesta cerea insistent, printre altele, măsuri extreme împotriva preoţilor, 8100 dintre ei căzând pradă prigoanei numai în zona orăşelului Şuya. Toate acestea aveau loc pentru că masoneria era mână în mână cu conducerea politică şi cea religioasă. La aceste convingeri ajunsese Victor Rotaru ca urmare a unor ani de încercări şi de studiu aprofundat. Devenise o somitate în materie şi era invitat la tot mai multe reuniuni internaţionale. Multe piedici erau puse, nu numai pentru el ca expert, de comisarul european pentru Culte. Uniunea Europeană devenise organul decident. Suveranitatea şi independenţa statelor membre erau de mult transferate acestei uniuni. Exista o contradicţie fundamentală între comisarul european şi Victor Rotaru, în pofida acţiunilor conciliatorii ale Bisericii, şi de aceea acesta a cerut şi a obţinut o audienţă la înaltul comisar. S-a pregătit îndelung pentru întâlnire, iar rezultatul a fost dezamăgitor. „Comisarul era un bătrân în jur de nouăzeci de ani, cu capul şi faţa rasă, privind în gol, în timp ce tremura uşor… Comisarul îşi întoarse capul semiparalizat şi îl privi pe Valdis, în aşteptarea unei explicaţii. Bătrânul îşi ridică mâinile tremurânde şi schiţă nişte semne inerte prin aer. Apoi îşi puse mâinile pe şorţul de pe genunchi şi îşi lăsă capul neputincios pe spate… Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om. Pentru o clipă, fu lovit de gândul că, dacă şi-ar face semnul crucii, comisarul ar dispărea.” Cu această scenă rocambolescă se încheie romanul, dar întrebările continuă. Punem şi noi câteva fără să răspundem: Ce fel de societate se construieşte încă de pe acum? Ce rol va avea Biserica? Cine sunt cei care decid în numele nostru? Individul, fie creştin sau necreştin, ce soartă va avea? La unele dintre ele a încercat să răspundă Savatie Baştovoi. Dacă nu suntem mulţumiţi cu răspunsul autorului, să aşteptăm viitorul apropiat, că acesta ne va lămuri. Cert este că autorul ne provoacă nu numai la o lectură plăcută, antrenantă, ci şi la o polemică a celor pasionaţi de istoria ideilor, de istoria marilor religii, dar şi de modul de funcţionare şi acţiune a organizaţiilor oculte. Iar teoria conspiraţiei este la ea acasă în acest interesant roman. Acesta nu lămureşte toate ideile puse în discuţie, însă lasă portiţa deschisă tuturor celor pasionaţi pentru a pătrunde dicolo de fanta de lumină ce se întrezăreşte. Este o invitaţie la lectură, la cunoaştere, adică la non manipulare. Savatie Baştovoi are puterea să se detaşeze de statutul său de reprezentant al Bisericii şi să fie un propovăduitor al Religiei, aşa cum ar trebui să fie toţi preoţii creştin-ortodocşi. Scrierile sale au fost premiate de Consiliul Europei, de jurii internaţionale şi de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, toate venind ca o confirmare a valorii sale literare, la care subscriem.

Nina Elena PLOPEANU

Genul „Historical fantasy”
ilustrat de scriitorul George Cornilă în
trilogia Regele lupilor

George Cornilă face parte din aripa tânără a scriitorilor vrânceni. Autor de nuvele, povestiri și romane, a debutat în anul 2007 cu romanul psihologic Cu dinții strânși. Un an mai târziu, i-a apărut un nou roman, Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, iar din 2014 s-a făcut cunoscut ca autor de fantezii istorice ilustrate prin trilogia Regele lupilor, din care au apărut două volume: Toiagul de stejar și Fierul zeilor.
În Toiagul de stejar, personajul principal, Daizus, fiul lui Komozoi, ne poartă prin întreaga istorie a geto-dacilor. Acesta reprezintă, de fapt, simbolul rezistenței civilizației autohtone în fața ofensivei necruțătoare a cuceritorilor romani. Revenirea permanentă la trecutul eroic, în care dacii reprezentau un adversar de temut pentru romani, constituie un imbold puternic pentru Daizus, care și-a propus să reînvie gloria de altădată a neamului său.
În Fierul zeilor, cartea a doua din trilogia Regele lupilor, scriitorul George Cornilă continuă călătoria inițiatică a personajului principal, Daizus, fiul lui Komozoi, din neamul lemnarilor, în Ținutul Zmeiesc, localizat de autor într-un spațiu istorico-geografic sacru, cuprins între izvoarele Cibinului și Valea Uzului. Ne reamintim că Daizus visa să readucă gloria neamului dac. Lucrul acesta era posibil dacă reușea să intre în posesia celor trei simboluri ale puterii străvechi: coroana, sabia și toiagul. Deținând înțelepciunea și forța și unindu-se cu tot ceea ce era viu, ar fi putut deveni Eliberatorul, un nou conducător al dacilor, asemenea lui Burebista sau Decebal. Deși autorul precizează că „întâmplările, datele, locurile și personajele nu trebuie luate ca fapte și realități istorice” într-un timp în care adevărul istoric se dizolvă în incertitudine, acesta poate, foarte bine, deveni o ipoteză de lucru, un punct de sprijin în drumul de la ficțiune la percepție și înțelegere. Ascensiunea celui ce dorea să devină noul rege, după ce Decebal murise ca un adevărat erou, nu putea să fie lină, fără obstacole majore. Inițierea zamolxiană presupunea cunoașterea realizată prin trudă, prin luptă cu înălțimile necucerite, cu pădurile înfricoșătoare pline de tot felul de primejdii. Drumul spre Muntele Sacru, spre centrul suprem al lumii, nu se poate parcurge decât după un antrenament continuu al minții și al trupului. Stâncile amețitoare, somnul neîndestulător, foamea, setea, aparițiile reale sau iluzorii contribuie la formarea, la șlefuirea celui ce își dorește să devină deasupra tuturor și să ducă la bun sfârșit un ideal eroic.
Popasul de la Praslopara, așezarea unui trib al dacilor, sucii, este un prilej pentru autor de a ne introduce în scene de viață cotidiană specifice populației ce locuia la nord de Dunăre la mijlocul secolului al doilea. Un maestru al descrierilor detaliate, scriitorul George Cornilă ne conduce într-un univers rural autentic, „printre case scunde, mai toate cu două încăperi, cu acoperiș din draniță sau din jipi și curți înghesuite, cu polate, fânare și cotețe, terminate cu mici grădini de legume”, în care influența urbană a romanilor cuceritori se făcuse deja simțită prin faptul că, în mijlocul satului, „se uneau patru ulițe și unde se găsea o vatră din piatră și lut, închinată zeiței Hestia”. Cultivatori de viță de vie, locuitorii sunt bucuroși de oaspeți. În vremea culesului, drept mulțumire pentru recolta bogată, nimeni nu trebuie să plece flămând sau însetat. Și, cum petrecere fără muzică dans și povești nu se poate, autorul găsește prilej pentru o revalorizare a basmului românesc. Trecutul eroic devine exemplu de vitejie și bărbăție pentru eroii din Regele lupilor. Lumea oamenilor se întrepătrunde armonios cu lumea zeilor. Între cele două entități nu este trasată o graniță clară, ceea ce ne face să credem că totul este posibil. O mulțime de personaje reale și imaginare, cu denumiri deosebit de inspirate (oameni, zmei, căpcăuni, zeițe, zei, zâne, preotese), animale adevărate sau fantastice (ghionoi, zgripcari, mufloni, cai, lupi etc.), lumi subterane, cetăți, sate, munți, prăpăstii creează un joc de imagini de geneză și în același timp apocaliptice, un univers fabulos care îți menține atenția trează și te obligă să nu lași cartea din mână până nu citești și ultima pagină.
Căutarea Ținutului Zmeilor devine un pretext pe care autorul îl utilizează pentru a sugera spațiul și timpul în care era în desfășurare procesul de etnogeneză românească. Elementul etno-lingvistic predominant este substratul traco-moesic foarte bine evidențiat prin onomastică, toponime și hidronime, prin flora și fauna în acord cu fizionomia locurilor. Mijloacele literare, limbajul deosebit de bogat și divers, cunoștințele solide de mitologie, istorie, botanică, geografie determină cititorul să parcurgă cu mult interes universul „historical fantasy” propus de scriitorul George Cornilă în cele două volume apărute până în prezent ( Toiagul de stejar și Fierul Zeilor) din trilogia Regele lupilor.

Teo CABEL

ORIGINALITATE ŞI PROFUNZIME

Costel Suditu poate fi considerat izvorul liric al satului Băjani (comuna Vadu Pașii) și un afluent al Buzăului literar, vărsându-și, în curgerea cotidiană, undele poeziei sale. Sub gutui este volumul său de debut, apărut la editura Națiunea, București, 2012. Generalizată, de la sintagmă la titlu, metafora este o poartă spre așezare. Omul trebuie să se așeze, să își limpezească gândurile, impresiile, trăirile, ratările, neîmplinirile într-un dialog interior. Dialogul lui Costel Suditu se transformă în dialog cu lumea. Starea poetică este o a doua natură a sa. Această stare poetică l-a obligat să învețe să șlefuiască cuvântul, în primul rând să-și lămurească sieși frumusețile pe care, rostindu-le, le simte deosebite și deosebite le vedem și noi.
Omul se așază la locul său. Din această stare își analizează experiența zilei: cum a trecut, ce a făcut. Analizând, asociază. Asociind, sensul cuvintelor este mai bogat, mai surprinzător decât își imagina. Descoperă imagini noi pe cuvinte vechi. Acesta este Costel Suditu, de sub gutui. Cel care, după o zi de muncă, nu lenevind, stă sub pomul său drag.
Poeziile sale sunt unele în vers alb, Peștișorul de aur, O singură dată, Marea mea, De n-ar mai veni, Legată la ochi, Am învățat să nu mai zâmbesc, Calul: Dumnezeu a făcut calul, Să fie și printre noi o minune; Un zbor: Mă strigă un zbor./ Desigur că deasupra mea,/ Dorind să treacă, un cocor/ Se rătăcea/ Prin gândurile ce le aveam.; Să spună el, (despre poet, în stilul lui Nichita), Recunoștință, Ana și Manole, Într-o zi, Lancea timpului: Păsări căutând pereţii universului; Stelele, Simbioză. Alte poezii, adiate de un ecou eminescian, răzbat vremurile în cămașa prezentului: Unde-mi apari şi peste tot,/ Doar zâmbetu-ţi străluce,/ Şi unde părul tău cel blond,/ Cu soarele aduce (Poate), Prea târziu sau confirmă revelația lui Blaga despre veșnicie. Autorul volumului s-a convins de această veșnicie care îi arde ochii, gândurile, mintea, inima, cuvintele. Unele poezii, ca la Ion Pillat, respiră aerul patriarhal printre biserici și coline. Mănăstirea de la Rătești: Un şarpe printre arbori sus,/ Prin tufe lăstărite de migdal,/ În şerpuit spre zarea de apus… Se întâlnesc şi tușe care par desprinse din frumoasele versuri ale altui clasic, George Coșbuc. Aripă de zâmbet: Pe lângă garduri, trist şi ponosit,/ Mi-e milă de cum merge şi priveşte,/ Un amărât de zâmbet schilodit/ Ce aripă-şi dorea. Acum îi creşte!
Hai sărută-mă! O reeditare a poeziei vechi românești: Spune-mi, scumpă doamnă, dar/ În nopţi albe ca de var,/ Când pe boltă Luna plină/ Pare că de zor suspină,// Ai pus mândra ta bărbie,/ Ce mi-e scumpă foarte mie,/ În căuşul palmelor,/ Rezematul coatelor?. Descoperind poezia, autorul rescrie, în maniera sa, o mică parte dintr-o istorie literară, fără să fie caduc. De menționat și Apus de soare, Prietenia: Tu pui un pas, eu unul, soarta doi,/ Aşa-mpleteşte timpul pentru noi// (…) O pânză-n care suntem personaje/ În ceara Lunii ca pe nişte plaje,// Cu buze-n zâmbet veşnic îndulcite/ Şi palmele în strâns nedespărţite. Sentimentul măreției, al curajului inutil al omului, pe o parte, și animalul ce-și apără viața până la cap în cercul fatalității, pe de alta, este creionat în Corida: O viaţă aleargă prin glod altă viaţă…/ Una-i cu spadă şi minte,/ Cealaltă cu ţepene coarne în faţă/ Şi clipele sfinte;// Rânjesc saltimbancii, el stând îi sfidează,/ Copita îi tună, toţi tac, zarea muge,/ De sus de data aceasta veghează/ Sângerosul de Ares cu pofta-i de sânge.
Volumul acesta este ca o școală pentru butașii de vie. Multe fire de viță s-au prins și vor da rod. Autorul se luptă cu sensurile cuvântului, ca Iacov cu Dumnezeu. Obsedat de acestea, are tentația versificării: Fi-vom mai buni: Ca lupii suntem, am ajuns/ Ca la un semn de la prostie/ Să vindem blana de pe urs,/ Chiar dacă lighioana-i vie. Dar acest stadiu este depășit tot în carte, demonstrându-se aici o inabilitate a editorului de a selecta din texte doar ce era copt în căutările autorului. Nicio vie nu rodește din primul an, nici în al doilea. Așa este și starea poetului, în general, ca a viei sau ca a unui copac.
Sub gutui se adună din seva sufletelor care și-au pus semnătura de viață în ADN-ul său, de la părinți, bunici, pe linie ascendentă, în negura timpului, unde mintea nu vede, dar Dumnezeu știe ce simțire îi luminează poetului drumul. Iubirea cu ipostazele ei: extaz, agonie, iubire neîmpărtășită, apoi cei apropiați, părinții, viața tumultoasă a satului se coc toate într-o formă estetică de apreciat la cineva care nu a practicat niciun cenaclu și nici îndrumători nu a avut, decât cărțile pe care le-a citit. Această experiență de evoluție în descoperirea poeziei se vede în volumul lui Costel Suditu. Autorul construiește, el doar se aseamănă cu alții poeți, nu imită.
Viața satului există, nu este o nălucă. Viața satului românesc, cu obiceiuri, credințe, va dăinui prin poeți. Bucuria din ochii celui care scrie, din inima sa, din mintea sa, este ca raza de soare care mângâie boaba de strugure, pe dinafară o împlinește la culoare, pe dinăuntru o umple de dulceață.
Marea mea: La mine, Mare, este Marea verde,/ Unde pasc vitele şi oile;/ Nici un val nu se vede, /Iar ploile/ Nu mişcă stelele noaptea.(…) Pe luciul ei verde, crud, răcoros,/ Nasc valuri când mişună gâze;/ Valuri ce cad de vreo coasă pe jos/ Cu spume cu tot şi cu frunze//(…) N-aş da acest verde pe nici un albastru!
Copil fiind: Mi-e dor de tine, lungă seară,/ Când mă-ntreceam cu soarele:/ Care-i mai iute să-i răsară,/ De după deal picioarele…// (…)Ne coloram cu fard de tuciuri,/ Şi-n vii, la struguri, ca la bâlciuri/ Ne repezeam; sărmanul om care păzea!/ Scuipa în sân şi se-nchina.// Mi-e dor de-aceste clipe, Doamne, Îmi seacă inima de dor./ Cine să vrea a fi om mare/ De-ar şti de-atunci acest fior?
Mai rămâi este o poezie de dragoste, dar atmosfera satului nu poate fi omisă: E seară, se strâng pe uliţe cârduri de gâşte/ Şi roşie cuprinderea verde de-acum se întinde/ Sub Luna ce-atârnă cu stelele roată ca nişte/ Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde.//… Într-o rână, stând rezemată pe-o piatră la poartă,/ Zâmbind şugubăţ către mine când trec pe uliţă,/ Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,/ Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă.//… Pe un loc părăsit, doborât, copacul se vaită./ Elogiu-nnoptării, se-aude pe dealuri o haită,/ Prin curţile satului se aud întruna bătute,/ Muncitele sape, domoalele chinuri cornute.//(…) Când Luna cu stelele roată privirea-nfioară/ Şi-mi spui că sunt solii iubirii văzuţi prima oară/ Radiind fericire de ochii tăi mari şi căprui,/ Tresar, la ureche şoptindu-ţi sfios: mai rămâi!…
În Miros de măr revine copilăria cu bucuriile ei, cu aromele ei nemuritoare și dragostea bunicilor: Miroase a măr,/ A hambar cu grâu şi mere/ Unde bunica îşi punea gândurile…/(…) Amintire dintr-o lume/ Cu vorbe şi ochi fără costume…/ M-oi duce, m-oi duce;/ M-oi duce la steaua care străluce/ În mintea mea,/ Cu văzul, cu râsul,/ Cu plânsul,/ Cu liniştea grea. Această bucurie este naturală. Originalitatea și profunzimea urmează să se manifeste ca firul de apă: pleacă de la izvor susurând și se împlinește căutându-și vadul în torente viguroase.
* Costel Suditu – „SUB GUTUI”, Ed. Naţiunea, Bucureşti, 2012

Mihaela Malea Stroe

Poemul, ca o rugăciune…

Prințul meu de pretutindeni,
Domnul meu din lungi tăceri,
Călătorul meu prin vise,
Voievodul meu de ieri,
Și de azi…, dintotdeauna
Blândul meu păstor de nori,
Și păstor de-amurguri tandre,
De lumini – în zoriori…,
Lasă-mă să îți mai fiu
Setea, foamea, somnul, visul,
Mana vremii în pustiu,
Și înaltul, și abisul…
Împletește-mă, de vrei,
Într-o coamă de ponei,
Într-un țâșnet de fântână,
Într-o stea cu brâu de lână,
Și mă lasă, mai apoi,
În poiană, în zăvoi,
Într-un crâng sau într-o vale,
Să-ți spun dorurile tale,
Să te spun, precum m-ai spune,
Fruct oprit dintr-o minune…
Dă-mi, iubite, fir de har,
Să-l țes, vremii, în hambar,
Să-l cos, dis-de-dimineață,
În altița cea de ceață
Din veșmântul preoțesc,
Din caftanul cel domnesc…
Fii-mi cădelniță-n suspin
Întru flori de măr… Amin!

Distribuie: