Spații culturale nr. 39 (7)

Simona-Grazia DIMA

Critică literară şi transparenţă (I)

Dintotdeauna mi s-a părut esenţial ca un critic literar să fie dublat de un filosof – fiindcă el spune oamenilor ce anume, în literatură, este dezirabil şi desăvârşit, şi cum ar putea să ştie acestea dacă ar avea o judecată limitată la percepţia obişnuită? Cum ar putea el intui, dacă nu ar avea o formaţie adânc filosofică, ce anume este cu adevărat existenţa şi, apoi, firesc, literatura impregnată de această veritabilă existenţă şi conducând spre ea, ca spre un inconfundabil izvor (şi liman) al fericirii? Mai demult, cărturarii şi filologii se formau în facultăţi de litere şi filosofie, aceste două categorii de „umanioare” erau nedespărţite. Astăzi oricine poate nu doar scrie, ci şi da edicte cu privire la valoarea unei opere literare, fără să ştie, adesea, dacă nu cumva păşeşte pe căi de multă vreme bătătorite (să nu zic „fumate”). Dar, încă mai grav, dacă nu s-a nutrit deopotrivă la filosofie şi litere, acela poate să nu aibă gustul îndeajuns de fin pentru a detecta trăirile subtile care caracterizează marea artă, mărginindu-se la expresia grobă a unor trăiri oarecare, convertite literar. Pentru că filosofia ne arată, suav, mai mult tăcând, prin co-naturalitate (un termen folosit încă de Toma D’Aquino), până unde se întinde, într-o operă de artă, fiinţarea conştiinţei, care sunt fruntariile atinse de simţirea omenească emoţionată de această fiinţare sălăşluind nu doar în vizibil, ci şi în dimensiuni mai greu perceptibile. Ea ne cufundă astfel, ca lectori, într-un infinit potenţial; pe care, în lipsa maleabilităţii dobândite printr-o statornică şi extinsă cugetare, mintea pseudocritică o poate expedia rapid ca plicticoasă, intelectualistă (şi maculată de alte adjecive nedrepte).
De aceea voi începe acest îndelung amânat excurs eseistic privitor la critica literară şi la condiţia criticului literar cu o pildă a unui mare înţelept şi sfânt. Rumi (Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī, cunoscut şi ca Mawlana sau Mevlawī, poet persan, jurist, teolog şi mistic sufit, 30 septembrie 1207–17 decembrie 1273) are un splendid poem, pe care, instinctiv, l-am situat într-o subtilă conexiune cu statutul criticii literare ca vocaţie: este vorba de Zugravii din Râm şi cei din China, de găsit în volumul: Jalalludin Rumi, Meditaţii şi parabole, în traducerea lui Otto Starck, Ed. Kriterion, Bucureşti, 2002. Dincolo de parabola întrecerii la pictură, tema abordează ştergerea vălului individualităţii, în căutarea Realităţii supreme. Chinezii se lăudau că sunt primii la zugrăvit (adică la pictură). Râmlenii spuseră că, dimpotrivă, ei sunt aceia, încât ambele tabere porniră o întrecere, arbitrată de un sultan. Solicitară fiecare o sală, o primiră şi începură lucrarea, în încăperi vecine. În vreme însă ce chinezii îi cerură împăratului şi culori, râmlenii afirmară că nu au nevoie decât de lumină, spre a curăţa rugina. „Şi-nchişi în a lor sală, ei zidul începură/ să-l lustruiască până ce-ajunse faţa-i pură.”
La capătul strădaniei lor, chinezii îşi anunţară fapta cu zgomot, sultanul sosi să le vadă picturile, fu impresionat. Se duse apoi să vadă ce au făcut ceilalţi, dând cu delicateţe la o parte perdeaua ce-i despărţea. Acolo era şi mai frumos, fiindcă tot ce pictaseră chinezii se reflecta aici pe un perete curat, strălucitor. „Ce dincolo văzuse, aici era mai bun./ Vrăjiţi îi fură ochii. N-am vorbe să vă spun.// Râmlenii sunt sufiţii (…) Ei inima încearcă s-o cureţe deplin/ de ură, lăcomie şi de-orice gând meschin.// A inimii oglindă în marea-i puritate/ e gata s-oglindească imaginile toate.// Iar infinita formă informă-a Celui tainic/ e-n inimă-oglindită în chip deplin şi trainic.// Deşi această formă a Celui ce-i prea sfânt/ nu poate fi cuprinsă de ceruri şi pământ,// căci margini are globul ca şi-ale bolţii arii,/ a inimii oglindă, să ştiţi, n-are fruntarii.// Gândirea amuţeşte ori face să mă-nşel./ Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El.// A inimii oglindă în veci o să arate/ imaginile pure-n adâncu-i reflectate.// Acei ce-o şlefuiră scăpat-au de culoare./ Divina frumuseţe-o privesc fără-ncetare! (p. 192–193)
Ori de câte ori mă gândesc la criticul literar, îmi vine în minte, dar şi în suflet, cu o mare emoţie, această parabolă a lui Rumi. Temut, adorat, dar şi hărţuit şi dispreţuit, ignorat ca om, uitat şi abandonat după ce şi-a făcut „datoria”, criticul este curtat de mulţi scriitori, conştienţi că el le poate edifica statutul social, le poate crea gloria. Am fost martoră la discursul programatic al unor confraţi care-şi proclamau cu sânge rece strădania, strategic urmărită, de a se infiltra în fluxul de simpatie al câte unui critic. Pentru mine însă, criticul este nu un „vânat de soi”, ci un ascet, cineva care a renunţat la viaţa sa proprie, pentru a o trăi pe a altora, în discreţie şi anonimat. Ins cu o uluitoare capacitate de a empatiza, de a trece de la o emoţie la alta, de la un sentiment la altul, pe fondul unei iubiri egale faţă de spiţa scriitoricească şi, de ce nu, faţă de omenire, criticul este nu versatil, ci divin prin detaşarea sa. Acum bate tactul unei poezii avangardiste, în următoarea clipă vibrează la un poem romantic ori vorbeşte despre un poet cu o înaltă cultură şi cu o ţinută academică, fiind totodată umbrela dezmoştenitului, paraşuta de siguranţă a sinucigaşului, care vine şi i se adăposteşte sub aripă. El nu elimină pe nimeni.
El merită iubirea noastră şi are, între scriitori (cei ce au nevoie de analiză şi recunoaştere), mintea cea mai maleabilă şi de o transparenţă adesea uimitoare. Trebuie să se acomodeze cu toate: cu urâtul şi diafanul, cu monstruosul şi seraficul, să le considere, dacă e cazul, valabile, toate, în plan literar, născătoare, fără excepţie, de universuri literare disjuncte, dar perfect justificabile în singurătatea, dar şi completitudinea lor monadică. Întotdeauna am fost impresionată de acest lucru. Dacă scriitorii se pot menţine în particularul lor, în ticurile lor cu caracter de unicat, criticii reprezintă, în schimb, totalitatea existenţei, ei pot întruchipa totul sau orice, nu pot rămâne prizonierii unei singure idei, ai unei unice atitudini.
Nu am considerat niciodată critica drept un gen secund, deşi demersul ei este justificat de o oglindire, ea fiind un comentariu, o participare la ceva, o mediere. Mercuriană însoţire pe un drum, totuşi prilejuind etalarea unor principii prime ale minţii şi conştiinţei omeneşti. Mi se pare o naivitate a căuta relevanţa criticului doar în scrisul său, a te întreba dacă valoarea scrisului critic o poate egala pe (sau poate sta alături de) aceea a poeziei, prozei, teatrului. Valoarea actului critic nu cred că poate fi circumscrisă limitat, doar la scrisul critic, ci se regăseşte în atitudinea globală a criticului, angrenat într-un act de mare curaj, de viziune, de atitudine. Marii critici sunt aceia care beneficiază, fără o susţinere instituţională, exterioară, de dezvoltarea matură a intuiţiei, de posesiunea criteriilor bunei literaturi – în sinea lor, graţie unui bun gust exercitat fără explicaţie şi fără un ajutor din afară. Prin contrast, ţine de secundariatul axiologic să culegi adeziunea multora şi să defineşti valoarea unui creator prin simplul succes. James Joyce a fost cu adevărat un critic atunci când l-a preţuit şi promovat pe Italo Svevo, un industriaş de nevoie, care nu mai scrisese de mult timp, spunându-i că, în opinia sa, este un „scriitor subevaluat”.
T. S Eliot se întreba (în Volumul Eseuri alese. Critica literară (traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu, 2013, p. 154)) care este scopul criticii, dacă există o unanimitate de opinii în această privinţă, şi dacă scrierile ce ni se propun drept critică literară urmăresc să ne ajute să înţelegem şi să gustăm poezia. Dacă nu, conchidea el, scrierile pretins critice pot foarte bine reprezenta o activitate legitimă şi folositoare, dar trebuie socotite ca o contribuţie la psihologie, la sociologie, la logică, pedagogie sau alte discipline – şi se cade să fie judecate de specialişti, nu de oameni de litere. Nu trebuie, aşadar, să identificăm biografia cu critica.
Vorbind despre rolul criticii în a media hermeneutic înţelegerea poeziei, Eliot afirma: „Nu trebuie să confundăm informaţia factuală – cunoaşterea epocii unui poet, a situaţiei sociale din vremea sa, a ideilor curente pe atunci şi implicite în scrierile lui, a stadiului în care ajunsese limba, cu înţelegerea poeziei sale.” Aceste cunoştinţe pot fi, evident, utile, dar numai ca un preambul pentru înţelegerea lui, care se face în mod direct – prin contactul nemijlocit cu poezia, în faţa căreia suntem singuri. „Ceea ce contează e acea trăire identică pentru toate făpturile omeneşti capabile să se bucure de poezie, din orice veac şi de orice limbă ar fi, scânteia care mai poate încă licări după aceşti 2500 de ani.// Prin urmare, criticul căruia îi sunt cel mai recunoscător e acela care mă poate face să văd ceva pe care nu-l văzusem încă sau la care m-am uitat până acum cu ochii înneguraţi de idei preconcepute, care mă aşază faţă în faţă cu lucrul acela şi apoi mă lasă singur cu el. De aici încolo trebuie să mă bizui pe propria mea sensibilitate, inteligenţă şi înţelepciune.” Un pericol real, avertizează Eliot, îl constituie (Ibidem, p. 155) primejdia de a aluneca de la înţelegere la simpla explicare.
Există, cugetă acelaşi poet şi eseist, un echilibru imponderabil care defineşte critica: ea nu poate fi nici cu totul ştiinţă, nici cu totul pură plăcere artistică, pentru că, în acest al doilea caz, ar cădea în impresionism, coborând plăcerea artistică la nivelul unui simplu divertisment, care ne dă senzaţia minoră că nu face decât să ne treacă timpul.
Am, de asemenea, în vedere spiritul de sacrificiu pe care îl presupune condiţia criticului. Numeroşi autori pun în prim plan obligaţiile criticului, nu drepturile lui, nici vulnerabilitatea sa fizică şi psihică (în sensul sensibilităţii, al fragilităţii). Criticul rămâne un mediator, redutabil, de adâncime – apa curată, liniştită în care se reflectă universurile noastre literare, zidul curat, aşteptând toate oglindirile posibile, ca şi când ar întruchipa acea partidă râmleană din poemul despre întrecerea dintre pictori din poemul lui Rumi.
Mulţi observă faptul, inerent, că unii critici au idiosincrazii. Desigur, aşa este. Nu exclud nici situarea în realul imediat a unor critici care şi-au făurit un statut ei înşişi, legându-se prin fine cordoane ombilicale de o anume generaţie, pe care au urmărit-o în toate manifestările ei. Năşind-o prin comentarii, s-au clădit, deopotrivă şi în paralel, pe ei înşişi.
Adesea gândesc că, în transparenţa lor fără culoare, dar cu atât mai misterioasă, criticii sunt (sau se numără printre) demiurgii unei epoci, creatorii unor mituri culturale. Iubiţi, denigraţi, sâcâiţi, asaltaţi, minţiţi, câţi îi abordează cu sinceritate, în cunoştinţa de cauză reclamată de existenţa unei opere (critice) pe care ei, autorii suplicanţi, ar fi frumos să o citească, măcar în linii mari, pentru a li se adresa calificat? Ideal ar fi ca şi scriitorul să ştie câte ceva despre criticul abordat, s-ar naşte un schimb cu adevărat intelectual, un comerţ de respect şi idei.
Criticul trebuie să-şi fie suficient sieşi. Altminteri, el se decredibilizează (dacă se vaietă, se socoteşte nedreptăţit sau romancier ori poet ratat, dacă e invidios pe prozatori sau poeţi de talent şi, poate, îi asupreşte vădit sau dacă are diverse şi naive, prealumeşti complexe de inferioritate faţă de poeţi prozatori sau critici: că arată mai bine, sunt mai favorizaţi de soartă, au mai mult succes etc.). Indiferent ce simte, el nu are voie să arate vreun deficit, fiindcă reprezintă, printr-o stranie, vastă impersonalizare deloc impersonală în fond, mai mult decât umană, în esenţă, un veritabil potenţial scriptic universal, un tezaur cognitiv, axiologic, împreună cu o apetenţă pentru acţiune, care îl face să-şi spună opinia. Forţa sa este aceea de a da un verdict găsind un nou fir prin care opera se uneşte cu viaţa, de a stabili valabilitatea unei opere printr-o nouă atingere a firelor scriptice cu viaţa. Expert în artă, el poate reuşi doar atunci când posedă totodată şi cunoaşterea vieţii. Aşa cum inspirat spunea T. S. Eliot, criticul „nu e numai un expert tehnic. Trebuie să fie un om complet, un om cu convingeri şi principii, un om cu experienţa şi cunoaşterea vieţii.” Deşi este de înţeles că şi el, criticul, poate şi trebuie să aibă şi alte preocupări decât poezia, preocuparea principală, când scrie critică, e să-i ajute pe cititori să înţeleagă şi să guste poezia.
(Va urma)

Camelia Manuela SAVA

portretul din vis

Peste punţile ce se nasc între fruntea mea
teşită şi ochiul tău scobit în afară
Au aşternut strat de patină ninsori puerile;
zâmbetul tău searbăd mă adoarme în faptul zilei
ca într-un ropot de zambile …
Şi totuşi mai aştept să mi se facă sufletul rană
de la atâtea lovituri în sprânceană, mamă,
Şi totuşi te mai aştept, tată,
Să vii
Ca un om şi nu ca un gând…

Petrache PLOPEANU

Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi
deloc? „Viziunea” postculturală

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, în 1975. Nu-mi propun în cuprinsul articolului de față să neg sau să confirm spusele lui Malraux. Dar nu mă pot limita în a afirma aceasta, ci voi continua cu ideea că enunțurile „Secolul XXI va fi religios” și „[Sec. XXI] nu va fi deloc” sunt exclusiviste, ca să nu spun că frizează un extremism intelectual care elimină din capul locului numeroasele posibilități de întemeiere ale societății omenești din această perioadă și din cea viitoare.
Înainte de a intra în substanța propriu-zisă a articolului, aceea care să facă trimitere la Postcultură și la religie din perspectiva Postculturii, mă voi opri la un aspect care mi-a fost semnalat de modul în care a început acest secol, prin conturarea unui posibil pericol, identificat cu fundamentalismul religios. Nu are prea mare importanță de ce orientare este acesta, pentru că orice religie devine extremistă prin anumite atitudini, gesturi și acțiuni. Iar istoria certifică aserțiunea respectivă. Indiferent că acest pericol este real sau prefabricat, că există în mod real sau artificial, consider că ar fi mult mai aproape de adevăr o altă afirmație, schimbând și termenii spuselor lui Malraux, dar și sensul: pentru a exista, secolul al XXI-lea nu mai trebuie să fie religios. Semnificația este: dacă omenirea vrea să mai existe în continuare, trebuie să abandoneze întemeierea religioasă a actelor umane cu tot ce ține de umanitatea văzută din pluralitatea perspectivelor: politică, economică, socială, culturală etc. Aceasta nu presupune o legătură directă între enunțurile înaintate de mine și o atitudine ateistă, o abandonare a tot ceea ce se leagă de religie, văzut acest „tot” ca ideea morală, întemeiere comportamentală, justificare ontologică sau orice altceva, ci altceva mai profund, în sensul individualizării sentimentului religios, acum legat de manifestările colectiviste ale mulțimilor de credincioși.
Istoria, din nou mă întorc la istorie, ilustrează puternic nocivitatea legăturii dintre colectivism și manifestările libere ale vieții individului uman. Acolo unde voința colectivă se impune individului, apare ruptura dintre necesitatea asigurării drepturilor acestuia și acelea ale colectivității, fiind asigurată preeminența ultimelor. Ori, religia, oricare ar fi ea, înainte de trăirea intimă, personală, impune multe trăiri colective, ceea ce duce indicibil la limitarea libertății de opțiune. Indiferent că opțiunea vine în urma formării unei convingeri religioase, este tot o limitare, ceea ce se aplică, de fapt, oricăror convingeri, de oricare gen. Impunerea caracterului religios presupune impunerea caracterului colectivist, cu toate consecințele și experimentele care pot apărea pe acest teren, inclusiv reeditarea, dar la o scară gigantică a tragediilor secolului al XX-lea.
Relația dintre interiorizarea sentimentului religios, dintre o anumită pudoare a ilustrării sale, dintre o anumită modestie a exercitării sale și existența în continuare a omenirii este, așadar, evidentă. Oamenii trebuie să-și asume responsabilitatea de a acorda mai multă atenție devoțiunii interne, desprinse de formele exterioare de manifestare, pentru a evita excesele colectiviste și crearea condițiilor pentru ca aceste excese să ducă la dispariția speciei prin crearea unor false probleme, care pot fi evitate.
Ce perspectivă oferă Postcultura rezolvării acestor probleme? Sau, mai degrabă, poate oferi noul background, postcultural, posibilitatea rezolvării acestor probleme? Și care poate fi abordarea postculturală a religiei și sentimentului religios? Mi se pare evident că postcultura ilustrează ideea de toleranță și tot ceea ce am scris până acum consider că dovedește aceasta. Și în ceea ce ține de literatură și de artă și de știință. În toate acestea există o abordare multidirecțională și multivalorică și, paradoxal, folosirea capacităților tuturor oamenilor, dar nu într-un mod colectivist, vulgar, la grămadă, în turmă, nivelator, ci într-unul personalizat, punându-se în lumină și valoarea și non-valoarea în aceeași măsură sau creator. În cazul religiei și a problemelor evidențiate deja, consider că instituționalizarea religiei trebuie să se estompeze, iar accentul să cadă pe individ și pe capacitatea sa creatoare de a merge spre lumina învățăturilor religioase. Estomparea va duce în mod direct la scăderea importanței elementului oficial, statal, nomotetic, sporind implicarea individului în propria sa viață religioasă, în crearea personală a căilor de acces, pornind de la anumite baze dogmatice acceptate, spre principiul absolut proclamat de fiecare religie.
Contrar numeroaselor teorii care conturează planul unei unificări a tuturor religiilor, bisericilor, dogmelor, consider că măsura ar fi de cel mai extrem colectivism, care ar impune abandonarea individualităților, specificității numeroaselor forme de existență a societăților umane și a indivizilor care alcătuiesc specia umană, eliminarea toleranței, sub chipul acceptării, dar a unei acceptări amalgamatoare nu creatoare de libertăți deschizătoare de noi drumuri. Și atunci care ar fi soluția întrevăzută? Menținerea instituțiilor religioase doar pentru a asigura serviciile necesare cerute de tradiție, reorientarea învățământului, mass-media, a literaturii, artei, științei spre formarea unui individ conștient în primul rând de sine, detașat de o lume a unei religii instituționalizate.
Nevoia de absolut o persoanei, tendința spre transcendență trebuie să fie permanentul act auto-creator al ființei umane, iar aceasta să se realizeze prin schimbarea termenilor relației Om – Principiu divin. Acceptarea Principiului divin, dar nu supunerea oarbă față de acesta, ci raționalizarea nevoii de divinitate, de transcendent. Omul nu poate exista fără transcendent, pentru că individualitatea înseamnă transcendență, datorită posibilităților multiple de manifestare a umanității. Într-un sens creator, într-un sens uman al creării unui Om Principiu. Nu supunere, ci înțelegere și crearea unei atitudini a omului care să pună accentul pe colaborarea cu Principiul divin și manifestarea ca atare a ființelor dotate cu rațiune.
Un astfel de secol al XXI-lea, cu o astfel de religie postculturală, ar putea să asigure un alt statut ontologic și cosmologic omenirii. Altfel de modele instrumentale, din care să lipsească tot ceea ce a caracterizat mai întunecat istoria religiilor. Un alt tip de toleranță, un alt tip de modestie, un alt tip de solidaritate umană, un alt tip de iubire a semenului, un alt tip de abandonare a ego-ului hipertrofiat.

Nicolai TĂICUŢU

(zidul cetăţii)

am stat o vreme/ nu pot preciza cât/ cu fruntea
lipită de geamul vitrinei şi-am privit mult mult mult
până la pierderea de sine/ am privit
plantele până când m-am contopit cu ele
ne-am asimilat reciproc cred
atâta timp cât nu mai desluşeam culoarea plantelor
şi nici forma olului.

mă dezlipesc de geam
de rama vitrinei/ de zidul clădirii şi
înaintez sau o iau în sens invers pe trotuar.
la capătul străzii întâlnesc botanistul prieten care-mi
strigă plăcut impresionat: de unde mai ai şi
braţul acesta de plante? demult creşteau
pe lângă zidul cetăţii
din fundaţia zidului creşteau parcă.
sunt date de mult dispărute! de mult…

Florentina Loredana DALIAN

Brahms

Într-una din zilele mohorâte ale lui 1988, studenţii anului doi „anorganică” rămăseseră după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad-hoc una dintre şedinţele ASCR*, la care urma să se dezbată excluderea unui membru.
La catedră urcă Stoian – liderul ASCR – cu sacoul atârnându-i lălâu, cu aceeaşi cravată strâmbă şi nelipsitul limbaj de lemn. Fără să-i pese de rumoarea din sală, îşi începe discursul – mereu acelaşi – binecuvântând pe cei din primele rânduri cu preţioasa-i salivă cu aromă de seceră şi ciocan:
– Tovarăşi! Ne-am adunat astăzi pentru a decide excluderea din rândurile noastre a unui element negativ şi indezirabil, de care Asociaţia noastră n-are nevoie…
Cineva strigă din sală:
– Element negativ eşti tu!
– Şi la fel de indezirabil, completează un altul.
– Ce s-o mai lungim, stimaţi colegi – înmoaie Stoian formula de adresare – vă aşteptăm să luaţi cuvântul, probând cu declaraţiile voastre cum că tovarăşa Boeriu Nina nu este demnă de a se afla în rândurile unei asociaţii comuniste, întrucât, prin purtarea sa, a dovedit cu prisosinţă acest lucru. Vă reamintim că, pentru a fi exclusă, este nevoie de minimum două declaraţii.
În sală se lăsase o linişte apăsătoare, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu se mai foia. Până şi neobositul Stoian îşi încetase tirada, rotind numai ochii, în aşteptarea cuvântătorilor.
Nina Boeriu, cu ochelarii pe nas, distinsă, înfăşurată într-o haină de vulpe argintie, îşi aştepta cu emoţie „sentinţa”. Lângă ea, Smaranda, colega noastră şi buna prietenă a Ninei, pe care o aud văitându-se-n şoaptă:
– Nu pot! Înţelege că nu pot să fac asta!
– Ai înnebunit? i se adresează Nina. Vrei să fiu distrusă? Nu vezi că nu vrea niciunul să vorbească? Trebuie! Eşti prietena mea! N-o să mă laşi tocmai acum, când am mai multă nevoie! Te rog!
Nina avea tot interesul să fie exclusă din ASCR, altfel i-ar fi fost imposibil să plece definitiv la părinţii ei în Germania, unde se stabiliseră. Era neapărată nevoie de această mascaradă, din care să reiasă că, într-adevăr, era „elementul negativ”, de care Asociaţia se lipsea cu dragă inimă, şi nu invers.
Că nimeni nu voia să se înscrie la cuvânt, era de înţeles: Nina era o studentă bună, o colegă căreia nu i se putea reproşa nimic, fapt care acum se întorcea împotriva ei, ceilalţi nefiind în stare s-o ponegrească. Disperată, se ruga de Smaranda, le auzeam şoaptele de pe rândul din spate. În cele din urmă, Smaranda înţelege că de ea depinde totul şi se ridică greu, alegându-şi cuvintele ce se cereau a fi rostite:
– Vreau să declar că tovarăşa Boeriu este, într-adevăr, un element negativ, aruncă dintr-o respiraţie, nădăjduind că astfel va scăpa.
– Detaliază! zbiară Stoian, revărsând o nouă aversă către nefericiţii ocupanţi ai primelor locuri.
O simt începând să tremure, după trepidaţia băncii de care mă rezemasem.
– Este… este…
– Individualistă! îi şopteşte Nina.
– Individualistă, reia, cu-n nod în gât. Nu se integrează în colectiv… nu-şi ajută colegii…
O anume curiozitate mă îndeamnă să-ntorc privirea. Îi zăresc lacrimile Smarandei, înnodându-i-se-n bărbie. Stoian se aşezase şi nu dădea niciun semn că-i ajunge ce-a auzit.
Nina îi dă coate prietenei, îndemnând-o să continue. În loc de cuvinte, aceasta dă drumul unui hohot de plâns.
– Recalcitrantă, sugerează iarăşi împricinata.
– Recalcitrantă, îngână Smaranda, sacadat, printre sughiţuri. Şi nici nu învaţă, la examene copiază…
Întorc iarăşi capul, uimită de inspiraţia ce-a cuprins-o, şi văd cum citeşte de pe o foaie pe care scria Nina. În cele din urmă, reuşind să termine de citit, îşi dă drumul de sus în bancă, aproape strigând: „Nu mai pot!”. Se zguduie de plâns, Nina încearcă s-o liniştească, mulţumindu-i.
– Am luat cunoştinţă, îngaimă Stoian. Următorul la cuvânt!
Tăcere iarăşi. Momentul e tensionat. Nu se aude decât plânsul Smarandei. Nina priveşte disperată prin sală. Nimeni nu mai vrea. Toţi sunt scârbiţi, bulversaţi, neînţelegând de ce… Mă uit la noi… bieţi figuranţi aduşi cu forţa într-o dramă al cărei scenariu se scria singur, într-o vreme în care mimatul ajunsese prima religie a celor care voiau să supravieţuiască.
În sfârşit, cineva trebuia să fie lucid, realizând că mai era nevoie de-un sacrificiu. Octavian se ridică şi, înainte de-a începe să vorbească, îi adresează Ninei o privire albastră, prin care părea să-i spună: „Tu ştii, da? că nu eu vorbesc acum.” O simt răsuflând uşurată. Smaranda plânge în continuare. Colegul nostru reia, cam în aceleaşi cuvinte, un pic răsucite, ceea ce spusese şi ea mai devreme. Vorbeşte clar, răspicat, ca un actor ce şi-a învăţat bine rolul, chiar dacă nu i-a plăcut. Stoian zâmbeşte cu satisfacţie.
– Aşadar, tovarăşi, având în vedere…
Nimeni nu-l mai ascultă. Ne risipim, târându-ne mapele şi mirările, mai obosiţi decât după laboratoarele de şase ore. Doar Nina pare uşoară ca un fulg. Îi adresează mulţumiri lui Octavian, care se uită prin ea. Stoian îşi scrie procesul verbal, silabisind.
Lipesc un pumn în perete şi caut spre capătul holului un loc să-mi vărs stomacul. Nu pot. Tot veninul adunat se revarsă în mine, îl simt în toţi porii, apoi urcând la creier. Mă-mpleticesc spre tramvai, susţinută de Mirela. Tăcem amândouă. Şi probabil ne gândim la acelaşi lucru: ce-ar fi fost dacă pe una dintre noi ar fi chemat-o astăzi Smaranda.
În colţul ochiului simt o lacrimă. Strâng din dinţi ca s-o împiedic să curgă. Mirela face la fel. Mă obsedează un gând: „trebuie să scap de venin!”
Până să pun piciorul pe scara tramvaiului, mă fulgeră o idee. O smucesc pe prietena mea, deja urcată, şi-i fac semn să traversăm. Întâi mă priveşte mirată, apoi îi arăt către tramvaiul din sens invers şi înţelege. Aşadar, nu mai mergem la cămin. Ne oprim la sala Radio-Difuziunii Române.
Avem noroc – diseară se cântă Simfonia a III-a de Brahms.

* ASCR – Asociaţia Studenţilor Comunişti din România

Festivalul Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil, septembrie, 2014

Liviu VIȘAN

EXERCIȚIU DE DICȚIE

poezia nu se recită pe dinafară
cum îmi spunea învățătoarea
de la țară
se recită pe dinlăuntru

poezia nu se scrie ci se trăiește
cerneala ei de sânge albastru
stârnește cu vârful peniței nevăzute
zborul păsărilor ce poartă bilet la inel

de aer e versul nu din cuvinte
cum încercam să-i explic învățătoarei mele
care mă bătea cu linia peste palmă
să nu mai scriu poeme cu mâna stângă

POEM UITAT

vino în spațiul nemăsurat al tăcerii
unde poemul se ascunde
cu frică de sunet
cu foame de vocale mute

gura flămândă a vocalei
va mușca din carnea inimii tale
un cuvânt inexistent în vreo limbă
vorbită

litere nesățioase te vor devora încet
cu cerneală de sânge
cu boturile lor mici
ascuțite ca briciul

pe un pergament al tăcerii
săgeți de lumină vor zbura
ca falangele nearticulate
ale mașinii de scris

TAROT

poetului Octavian Mihalcea

ca să trăiască
poetul vinde iluzii
dureros de ieftin
amanetează metafore
sclipitoare penițe de aur
de la frânte stilouri vechi chinezești
călimări de cristal
murdare la gură
de păcatul cuvântului
amanetează versuri
poeme
uriașe roiuri
de musculițe bețive
litere îmbălsămate
hieroglife care îți fac semn cu degetul
să te apropii
bine-ați venit în raiul oniric
poetul a deschis pentru noi
cartea cărților
uriașul tarot
al pierzaniei

CĂLĂTORIE

mi-e frică să nu mă afund
și mai mult
în imaginea din iaz
a pădurii

deasupra mea
o mierlă zboară spre cuib
cu un cocon de înger
în colțul pliscului

am visat că trebuie
să-mi leg singur la degetul mic
un bănuț de aramă
pentru luntraș

atât de înalt
atât de înalt
mi se pare
tărâmul celălalt

PAȘI DE VALS

poetului Mircea Brăilița

am un prieten care mă cheamă
la o întâlnire de seară
nimeni nu mai umblă pe aleea lui
răstignită în semn de cruce cu alte alei

mă cheamă să-mi recite cuvintele unui vals
rămas fără divina muzică
a vieții cheltuite
în folosul poeziei

nimeni nu știe dacă peste inimă
cămașa de zăpadă i se încheie
sub pământ
cu bulbi de lalele

METOPĂ

o veche cochilie păstrează în urechi
vaierul mării sarmatice
aproape de locul unde coloanele de marmură
s-au frânt în așteptarea ta

cioplitorii bătrâni și-au uitat degetele
de cuvinte printre pietre
cu tot cu povestea lor
neștiută de nimeni

se spune că literele de piatră
sunt cele mai trainice
dar adevăr grăiesc vouă
că literele mușcate de vocala tăcerii nu pier

APOCRIFĂ

când vei găsi în uitare
osemintele vorbelor mele
cu mare atenție
să le pui
vertebră lângă vertebră
înțeles lângă neînțeles
la locul lor
în carnea pierdută
a poemului
vei găsi
fiorul cântecului
răstignit
pe rugul osemintelor
vei găsi moartea
în chiar viața cuvintelor