Spații culturale nr. 39 (6)

Din poezia lumii

M. ROSSIIANSKI/ HRISANF (Lev/Leon Zak)
1892–1980)

În traducerea şi prezentarea lui
Leo BUTNARU

În almanahul grupării literare petersburgheze „Mezaninul poeziei”, cu pseudonimul Hrisanf îşi semna versurile şi articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel care, peste ani, avea să devină un celebru pictor, scenograf şi sculptor. Atât numele grupării, precum şi două din cele trei almanahuri – „Vernisaj”, „Ospăţ pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparţinut chiar lui. Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe eseuri teoretice. V. Şerşenevici susţinea că Zak „târa” grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea simplităţii grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk şi Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice, estetul Zak a dezvoltat teoria „cuvintelor-miros”, sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de cubofuturişti, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice futurismul „pe temeiurile depăşirii clasicismului”.
La un moment dat, Hrisanf îşi anunţase editarea volumului de versuri „Improvizaţii pirotehnice” care nu a mai apărut.
Din 1920 s-a aflat în emigraţie. În 1970, la München, îi apăru volumul „Dimineaţă în interior”, care include atât poemele sale de tinereţe, din perioada „mezaninului”, cât şi pe cele scrise ulterior.

CA ŞI INTRODUCERE

Chef de pomină! Negrul, alături,
Străpunge trup după trup, avan.
Disperare, nu-mi devasta ospăţul
Cu arama fanfarei, bătăi de timpan.
Trecutul în genere nu a existat,
În braţe – braţele ce le are lustra!
Nu presăra cu cenuşă
Fărâmele de bacara.
Negrul întemniţă amicii toţi
Masa asta lungă ce rost ar avea?
Chefuiesc pe catifea! Slăvit fii tu,
Cel ce-ai inventat ciuma.
Lămpiţile, Mery, ni le aprinde.
Mery muri, jur.
Să ne ciocnim paharele
Din cristal pur!
Cad stele. Vă salut!
Vii după mine din propria-ţi voie, poftim.
Beau pentru ucigaş – e ceasul tău –
Ciumă, să ciocnim!
Preşedintele încă nu a plâns.
E pentru musafiri tragicu-mi toast,
Pentru focuri de-artificii, făclii
Şi teroare, purpură, patimă, fast!
Ierunci, vale, stridii,
Roze! Garçon, du vinaigre!
Chefuim într-o lustră portocalie.
Eu, ciuma, insul din ţările negre.

***

Nu-s eu candelabrul ce ar auri
Cerul în locul stelelor ce s-au stins.
Tot rătăcesc cu şatra omenească,
Pasiuni transformând în cărbuni sau vis.

Vedea-voi azuriul meu tavan
Şi pe cei isprăviţi, urnă cu urnă?
Cine pe coardele inimii mi-ar deştepta
O neagră, smolită nocturnă?

Sus, cine-ar aprinde electricitatea,
Candelabre, lustre bogate, simplă lampă?
Coborî-va spre mine Beatrice
De pe faţa ta, ca de pe o stampă?

Sărutându-mă cu tristeţea, după şatră
Merg şi potrivesc pasienţe, uzanţe.
Dincolo de stinsul, demult, candelabru –
Vântul unor sumbre substanţe.
(1913, Paris)

***

Inimă de cârpe!
Eu sufăr sub nordica furtună-urgie.
Aceeaşi tristeţe, ce mi se cunoaşte.
Poate că fericirea se află-n beţie?

Sfârşitul tuturor exclamaţiilor,
De roze sfârşit şi de lame, tăiş!
Nu mai au ochii lacrimi.
Treaz, mănânc pietre de pe povârniş.

Disperare! Întoarce-ţi faţa spre mine,
Ia-mi inima, aşa, de mână!
La spânzurătoare cu el, la spânzurătoare
Prin suplicii, pe sub arcade şi lună!

***

Disperarea o strâng, sufocant,
În mâini, în unghiile-mi vineţii.
Mă cheamă în camera sa
Demonul sinuciderii.

Ilustraţia singurătăţii!
Nefericit simbol, bineînţeles!
Îndată îţi recunosc exclamaţia:
Ritmurile tale, ca rozele, sunt într-ales.

Probabil, voi veni la tine,
Mai ai puţină răbdare!
Inima-mi plictisită adoră otrava ta –
O vei tăia cu cuţitaşul, se pare.

***

Acum, tu încă nu ai murit,
Dar nu face să te bucuri a fală:
Al destinului umor gânditor
Radiusul îl va preface parabolă.

Nu vei putea prezice încă
Nici un fel de dar tainic, ascuns,
Când făclierii vor prinde-a înălţa
Crepdeşinul doliului la uşi, sus.

Ucigaş-maniac-frizer
Pe toţi ne gâdilă după ureche odată.
Catafalcul! Lagărul cimitirului!
Procesiunea va venit la poartă.
(1913, Paris)

***

Se goli potirul meu peste zi
Peste pământul nostru căzu noapte,
Sărac în bucurii, cu inima rebegită
Potirul îl voi întinde din nou, poate.

Până când somnul pleoapele-mi va închide
Şi sufletul se va desprinde de realitate,
Lasă-mă să mai beau din viaţă şi speranţă
Din răcoroasele tale fântâni, toate!

Lasă-mă să mă spăl pe ochii ce-mi picotesc
Înainte de somn, pentru o veghe infimă,
Şi să mai ascult în freamătul nopţii
Muzica bătăii tale de inimă!
(1920)

***

Rânduiala sufletului elegiac,
Indolenta inimă a lumii!
Înscrisuri în acelaşi sistem de cifre
Cu picior de iamb al eterului, lunii!

Al aştrilor mers îngreunat,
Plugurile cosmicităţii tale
Şi al sângelui rapid circuit –
Vocile unei singure fugi muzicale.

Aşadar! Cu această viaţă fatală
Trebuie să fii şi plăcere şi vocaţie
Respirul tăriilor albastre
Să le însoţeşti cu-a ta respiraţie.
(1928)

***

Greşit-am mult – mai rău – făcui erori
Cu nedreapta-mi, nereuşita-mi inimă,
Mă trădai pe mine şi pe cei de altă credinţă
Dedându-mă tuturor erorilor ce mă oprimă

De parcă n-aş fi ieşit ca mecanism perfect
Din mâinile Creatorului, luminate!
De parcă, de cum am coborât în lume, neamânat
Fost-am mutilat de fiinţare şi finalitate!

Şi îngerului şi fiarei li-s daţi sorţii lor.
Drumul omului e întru mutilare
De-a fi tărâm de oarbe contradicţii –
Şi eu am sorţii mei sub bolta ce dispare.
(1931)

***

Deschide uşa inimii mele
Deschide şi intră spre-a vieţui în ea
Eu ştersei colbul de ieri şi de azi
Şi pus-am un nufăr la intrare
Cerul uşor de picior va intra după tine
Şi când îngerii
Potopind masa cu surâsul lor
Vor zângăni din veselă
Voi auzi cum murmură Maria:
– E timpul trapezei rabine.
Ia din vin pâine şi soare
Iar eu ca un toiag de pază voi sta
La pragul inimii mele.
(1941)

TRADUCERI

Franck GAROT
(1970)

Pantumul din Bruxelles

Thalis se-ndreaptă spre Bruxelles
Când prin păduri, când pe câmpii.
Din plânsu-n care pui atâta zel
Nu reuşeai deloc să te abţii.

Când prin păduri, când pe câmpii
Curge canalul veşnic solitar.
Nu reuşeai deloc să te abţii.
Te şi vedeai în locul funerar.

Curge canalul veşnic solitar
Mai înainte de-a se pierde.
Te şi vedeai în locul funerar
Mâna-ţi uita să mă dezmierde.

Mai înainte de-a se pierde
S-a-ngemănat cu largul drum bătut.
Mâna-ţi uita să mă dezmierde,
Eu mă gândeam la Knokke-le-Zoute.

S-a-ngemănat cu largul drum bătut.
Un şir de camioane-a depăşit.
Eu mă gândeam la Knokke-le-Zoute
Şi la hotelu-acela foarte îndrăgit.

Un şir de camioane-a depăşit.
Din Anglia porniseră-n convoi.
Şi la hotelu-acela foarte îndrăgit
Ne ascundeam păcatul amândoi.

Din Anglia porniseră-n convoi.
Nu le păsa de tren, ca-ntr-o orbire.
Ne ascundeam păcatul amândoi.
Scrisorile din scrin ni-s amintire.

Ne le păsa de tren, ca-ntr-o orbire.
Pe cer se profila un nour frez.
Scrisorile din scrin ni-s amintire.
Drept mărturie o să le păstrez.

Pe cer se profila un nour frez.
Perfid urma spre noi să se abată.
Drept mărturie o să le păstrez:
Dorinţa ta testamentară-i toată.

Perfid urma spre noi să se abată
Un vânt avid aleargă mai departe.
Dorinţa ta testamentară-i toată:
Va fi îndeplinită ca la carte.

Un vânt avid aleargă mai departe,
Se năpusteşte hohotind amar.
Va fi îndeplinită ca la carte
Dorinţa ta de luptă cu cancerul barbar.

Se năpusteşte hohotind amar
Rafala de furtună-ncrâncenată.
Dorinţa ta de luptă cu cancerul barbar
Nu-mi va calma durerea niciodată.

Rafala de furtună-ncrâncenată
Stă semn că totul se va fi gătat.
Nu-mi va calma durerea niciodată:
Tristeţea mă va face disperat.

Stă semn că totul se va fi gătat
Din plânsu-n care pui atâta zel.
Tristeţea mă va face disperat.
Thalis se-ndreaptă spre Bruxelles.

Vilanela sfârşitului
lumii

Bate, lume, tobele de zor:
E ultima călătorie;
Lumea e moartă: ajutor!

Zilele-şi văd de drumul lor
Cu sutele în vijelie.
Bate, lume, tobele de zor!

Astfel, amor după amor
Uitate-s întru veşnicie.
Lumea-i pe moarte: ajutor!

Adio, zvon învrăjbitor
Şi tot ce-ar fi putut să fie!
Bate, lume, tobele de zor!

Sunt mii de drame ce nu mor:
Violuri, jafuri, vrăjmăşie…
Lumea-i pe moarte: ajutor!

Cum poţi să fii nepăsător
Când rău-i în devălmăşie?
Bate, lume, tobele de zor!
Lumea-i pe moarte: ajutor!

Pantumuri

*
Trenul aleargă cu viteză mare
Pe câmpii ce-n somn s-au cufundat.
Tristeţea mea va curge-n depărtare,
Amicii-n versuri îi voi fi cântat!

*
Afară, pe o bancă-nzăpezită,
Coţofana urmele şi le-a lăsat.
Înăuntru, scumpa mea iubită
Să mă îmbrăţişeze a-ncetat.

*
Dar unde-i dusă frunza oare
De răul vânt capricios?
Dar unde-i oare sufletul pe care
Şi tu şi el mi-l seduceaţi frumos?

Fumul ţigării tale

Oare ce va deveni
fumul ţigării tale
abia inhalat
deja expulzat
într-un rotocol senzual
al buzelor
oare ce va deveni
fumul ţigării tale
ca al nu ştiu câtelea sărut
pe care mi-l transmiţi
blazată
ce va deveni oare
fumul ţigării tale
ca frumuseţea ta
după aceşti ani
ce s-au dus

Traduceri de Ion ROŞIORU

Adrian ERBICEANU

Atâta ai

Atâta ai, atâta duci,
Când pasul tău cu trudă suie,
Spre înnoptatele răscruci,
Întortocheata cărăruie.

E-n toate-o liniște de crezi
Că nu e nimeni să te-ndemne
Cât de departe poți să vezi
Pe drumul îngrădit de semne.

Și doar atunci când, colbuit,
Un foșnet ți se pare șoaptă,
Te arde pasul, îngrădit,
Pe curba altădată dreaptă,

Cu tâlcul, petrecut în gând,
Că la răscrucea ce se-nclină,
Te va cuprinde, lăcrămând,
Cuvântul devenit Lumină

Alternanţă

Din aberanta întrupare de vis în vise – disipat
în punctiforme alternanţe, dând semn că timpu-i alterat–
se-ntinde vălul iluzoriu ce ne cuprinde, rând pe rând,
acreditare către timpul ce va să vie mai curând.

Curbată, vremea se înclină spre listele de acatist,
şi-şi pendulează inerţia ca ochiul veşniciei, trist,
cum unitatea de măsură, reverberată de ecou,
pe terezie ne împarte: atâta vechi, atâta nou.

În fuga către infraroşu, rărite, golurile mor:
atâta alb, atâta negru, atât rotundul bicolor,
că manifesta detaşare a gândului rămas lucid,
se profilează ca o umbră pe pleoapele ce se închid.

Şi când chemarea tăinuită, prin vreme îşi găseşte loc,
Ispita nu mai e ispită; Norocul nu mai e noroc!

Dar toate râurile

Păstrez, adânc în mine, o trăire,
Un basm ce începea cu -„ A fost odată,
Pe ţărmuri de nespusă fericire,
Un împărat şi-o prea-frumoasă fată…”

Ce vrăji se împleteau, ce plăsmuire
Mă îndemna s-o cred adevărată,
Când în privirea ei citeam Pieire –
Un Început şi un Sfârşit deodată ?!…

Mai fulgeră, sub timpi, o Întrebare,
– Pe care mintea cearcă s-o reţină –
Încarcerată-adânc în sanctuare
De întuneric, căutând lumină…

Dar toate râurile curg spre mare,
Şi Marea nu e niciodată plină!

Agonizând printre Driade

De abanos, protuberanţe cu sens sau fără sens pornite,
alambicare de semnale pe trupuri fără de sfârşit,
prin linii largi, circumvolute, imensitatea le înghite
cu Ne-nceputul fără margini şi Nesfârşitul năzuit.

Agonizând printre Driade, căzând fertile în Neunde,
spre patru zări, pe ample trepte, străvechi ecouri izvodesc
o exaltare captivantă – ce infailibil ne pătrunde –
când Narcişi oglindiţi în ape, pe sine înșiși se-ntregesc.

Aşa mereu – ca atentate la vârsta noastră pedepsită
de goluri mute, divizate şi retopite în întreg –
scrutez intersectarea nudă, cu mlădierea de ispită,
îmbrăţişând Porunca dată, dar… peste poate s-o-nţeleg!

Balans
(Vanitas vanitatum et omnia vanitas)

Balans în gol pe-o mucedă frânghie…
Salt din înalt în gol anticipat…
Frânturi de epopee, ce învie
Cu fiece iernare și scăldat.

Înlănţuiri de energii rebele;
Deşertăciuni – ca poartă de hotar;
Tot ce visăm se sprijină pe ele –
O viaţa pe un ac de minutar!

Dorinţa ce ne macină e sacră;
Trudit e doar altoiul versatil:
Când Idoli cad, noi Idoli se consacră,
Ofrandă unui soare infantil.

Balans în gol pe-o mucedă frânghie…
Salt din înalt în gol anticipat;
Destin menit să stea pe veşnicie
Zălog între Virtute şi Păcat!

De prin ántice coclauri

De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,
Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,
Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,
Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.

Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,
Sprijinim Nemărginirea, făr’ a ști a o cuprinde,
Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre
Peste treptele uitării – lung urcuș… spre coborâre.

De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,
– Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, –
Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă
De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.

Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,
Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,
Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne…
„Toate-s praf…”, spunea poetul… Numai dragostea rămâne!
Cădea o ploaie…

Cădea o ploaie dulce şi suavă
Ca-n Eminescu, din bătrânul tei.
Aveai în ochi o mare de scântei,
Iar eu înfăţişarea cea mai gravă
Să-ţi pară vorba-mi, vorbă cu temei…

Şi-am tot visat ca alţii fericirea
Ascunsă-n ierburi şi cuprinsă-n flori.
Erai cu trenă şi aveai bujori,
Aşa cum te întruchipa iubirea.
Eram şi eu şi alţii visători.

Se risipea în jur o melodie
Ca dărnicia unui blând copil
Ce-şi sălta, blonde, pletele-n April,
Când corzile, ţâşnind adânc din glie,
S-au re-mplântat în solul lor fertil.

Neînţeles de cel ce înţelege,
Inevitabil ne-am topit arzând,
Ca patima stârnită de un gând,
Însămânţând, sperând că vom culege
Formula veşniciei mai curând.

George L. NIMIGEANU

VIAȚA

Cea de toate zilele
N-aș putea spune câte milenii a traversat
sângele care mă cutreieră… munte cu munte,
vale cu vale… dar știu… că munții
câmpii s-au făcut… iar câmpiile
din nou, munți… Și… mai știu că, pe frunte
lumina îmi lustruiește o sfântă coroană de sare…

În cuvintele mele nu înfloresc păduri… și…
nu inima mea se aude… în pieptul meu !…
Se aud… pașii nenăscuților… și râsetele lor
alergând… pe această colină a Dorului…

Pe-o colină a Dorului, Casă… îmi este
viața strămoșilor !… Pâinea… pe masa mea,
iluminându-mă… e… sufletul lor…
Cu privirile lor, ochii mei… mută zările
mai departe… încât… numai cine nu vrea
nu vede… piatra… tocită de pași…
în pragurile vieții acestui Cuprins…
bătrân… și fără de somn… precum Timpul…

Deci, nu știu câte milenii a traversat
sângele care mă cutreieră… Însă… știu că,
pe fruntea mea, lumina lustruiește
o sfântă coroană de sare… căreia,
în popor, i se zice viață !…
Viața mea… cea de toate zilele…

CÂNTEC

Pentru Limba Mamei
Lângă vetrele Numelui Tău,
aerul povestește păduri…
lumina – sfintele umbre
ale adevărurilor de totdeauna…

Râuri-râuri… dorurile…
izvoare celeste…
… prin văile sufletului…

numai că sufletul… călător…
pe cărările întrebărilor…
prin munții îngândurării…
poartă… pe umeri…
ranița grea… a timpului…

Fiece pas – veacuri…
fiece veac, izvor lângă izvor,
o vecie…

în care, fără de somn,
Inima Ta… îmi bate în piept…
trăindu-mă…

STRĂ – VEDEREA

Mică istorie
Știu… Îmbrăcând cămașa zilei mele,
scumpă, cămașa Bunului o-mbrac,
lumina… – din Lumină… din LUMINĂ… –
nădăjduind s-o înmulțesc… în veac,…

în stră-vederea ochiului lăuntric…
„dintru-nceput… la vremile de-Apoi”…
pe unde Dumnezeu aprinde… Noima
Focului Viu… pe vetrele din noi…

De n-ar privi prin ochii mei Părinții,
Floarea de Colț mi-ar înflori din stei?…
Mi-ar mai sări izvoarele-n cărare,
de nu m-ar prinde-n grai dorul de ei?

Stelele-n cer… și largurile-n gând…
fără nesomnul vieții lor,… mi-ar naște,
pe gură, răsuflarea-n care ard…
urmaș, de drept, de m-ar recunoaște?…

Pe frunte, cerul casei părintești
de n-aș purta din fragedă pruncie,
sub vâlvătaia rănilor din nume,
afla-va… fiul meu… vreo temelie?

Din vatra satului din mine, cum
ar mai sălta, în drumul lumii, viața,
spre Adevărul-cel-de-căpătâi,
mama… de m-ar fi întors cu fața?…

Iar tata… rază… jertfei lui… de nu
m-ar fi sortit de mic – la ursitoare –
durerea-n rangul nostru… „de noblețe”
mi-ar mai întoarce viața… către soare?…

MONOLOG MATINAL

Celui din oglindă
Ieșind din „greul” care ți-a fost haină
strâmtă și aspră și străină foarte,
uitând de ură, nedreptăți și moarte,
luminii dăruindu-te… în taină,

să treci prin tine… cum lumina crudă
a dimineții prin pupila calmă
a florii… care-ți înflorește-n palmă!…
Să simți că zarea-n pleoapa ta asudă –

pasăre-n cântec… în tării senine !…
Strunindu-ți gândul Scara-n Cer s-o-nvețe,
în visul semețit… dinspre junețe,
spre… destrămarea beznelor din tine,

purificat de propria durere,
să arzi… în prețul vieții… dumirit…
de parc-ai arde-n clipa de sfârșit –
umblând… prin moarte… către înviere!…

Că… Drumul… suie… înapoi… spre Casă…
un trudnic munte, povârnit pe Cale,
cu tot urcușul răsturnat… pe-o Vale…
a cărei necuprindere… apasă

cât Cerul tot… pe viața clipei tale…
dându-ți răgaz – de jertfă… și… de treaptă –
să te aduni… – cu totul – într-o faptă…
rănile preschimbându-le-n petale…

În slăvile adâncului din tine
ieșind din năruita vieții trudă –
Lucrarea Noimei… sfânt să se audă,
întru… rodirea gândului de bine!…

Și-n tine, povârnindu-te pieptiș,
în cruci de tâlcuri, chiar de la „Intrare”,
lumii… să-i fii răspuns… la Întrebare…
curat, înalt… și fără ocoliș!

Drumul… e-n tine !… Ținta lui… în tine!…
precum, în poame, seva rădăcinii… –
și-„nveșnicirea sfântă a Luminii”
în… Nesfârșirea Dragostei Divine!…

Laurenţiu BELIZAN

pe aici nu se întâmplă nimic

duminica vânzătorul de la Bingo
nu vine lângă coloane
nu este nimeni să oprească liniştea
doar profesorul ros de cancer
coborât din blocul bălţat cu polistiren ca din cer
îţi povesteşte zâmbind că aproape a scăpat
răul este un bine iconoclast
şi banii curg fără zgomot pe stradă precum sângele în abatoare

accelerezi
parbrizul înaintează lent ţi se lipeşte pe faţă ca o mască
duminica la prânz
nu este nimeni să-ţi spele maşina de praf şi cheaguri

la periferie păsările cuibăresc toracele vitelor
privind cu teamă din spatele vertebrelor de şofran
în Antarctica s-a mai desprins un gheţar cât un cartier
aici ghioceii şi liliacul şi-au întins dezgolite gâturile emo în gerar

oraşul e cufundat în ceaţa ca de ambră
un geamăt surd creşte în cupola de aer lăptos
ca şi cum fiecare stradă ar avea glas
stropi stacojii preling geamul unui lupanar

aş putea să-ţi povestesc multe
dar până ajung la tine cuvintele
noi suntem deja altfel
şi iubirea poate înţepeni ca un camion sub o pasarelă