Propoziții pretențioase – Afânară
Pe dinăuntru doar ca să constatăm daunele.
Și să ne vârâm prin pod pentru reparații. Toate efectuate din colțul străzii până pe spate, partea opusă accesului în curte. Ne fuseseră agreate prezențele datorită unui vecin, ,,colțaș” și el pe fundătura unde se găsește fosta clădire a birourilor Cooperației pe aceeași Unirii. Se știu cauzele pagubelor unor asemenea case: vechimea, lipsa unei îngrijiri temeinice, nelocuirea în ea – intrând în interior am rememorat imobilul din strada Amurgului, al domnului Bădică: var gata să se decojească, tavane în așteptarea unei cât de mici mișcări telurice ca să se prăbușească și miros de mucegai – și pentru acoperiș un brad dispus să-și scuipe acele pe tablă și în jgheaburi, implicit în burlane. Plantat și crescut falnic în preajma doliei, orice copac sau pom fructifer își pune în minte să dea gata fierul cât poate de repede. Noi l-am aflat în ultima clipă de trăinicie, ruginise, se măcinase și sucombase pe la încheieturi. Jgheaburilor le lipseau doar tijele aglicei, că-n rest era ticsit de fel de fel de rămurele răsărite din zecile de semințe prinse-n pămusteala roșiatică depusă zi de zi cu temeinicie. La terminare mi s-a smuls o promisiune: să calculez costurile schimbării întregii table. Măsurasem, desenasem și scrisesem pe un carton cu dimensiuni mari, alb, fără specificitatea unei liste exhaustive. Găsisem soluția ideală, adăugând la costul materialului încă jumătate, obținându-se un maxim de 69-70 lei pe metrul de acoperiș, la un model și un tip de vopsea medii – calitatea tablei fiind indiscutabilă, producători doar vreo doi în Europa -, vopseaua deosebindu-se doar după modul de depunere și de cantitate pe metru pătrat, dar și după percepția ochiului: lucioasă ori mată. De ce n-am pus noi țigla metalică nu mai știu, vagi amintiri mă încredințează că a tărăgănat acceptul pentru un proiect serios și considerentul că nu erau agreați cei cu firma producătoare și mai cred că cineva și-a băgat nasul și ne-a ,,suflat” lucrarea. Dar n-am dus noi lipsă, nu agiotam la bursa celor ce pierd vremea prin baruri și agață câte unul pentru o tranzacție verbală câștigătoare, dintre cei ce iau lucrări prin terți, tot agnatul din sămânța lui Costache era căutat la domiciliu și trata direct cu clientul. Cei care mai recomandau cunoscuților și neamurilor n-o făceau ca să ciupească un ban, ci doar ca să se laude că știe niște meseriași a-ntâia, de la cel din zona cea mai agrestă până la cel mai răsărit orășean.
Desigur, pe o fundătură ca Unirii – nu putea să poarte alt nume decât al străzii din care-și trage… intrarea-ieșirea -, gândul că patru familii locuiesc în același imobil, lung de cel puțin 30 de metri, se calează pe atributul naționalizat. Participări la trei, eu numai la două – l-am ratat pe binevoitorul de ne-a recomandat la lucrarea de mai sus. Jgheaburi, burlane în partea din curte și nimic altceva. Să tot fie vreo zece ani de atunci, poate chiar 12. Proces continuat și anul trecut, după îndelungi chemări, după zeci de telefoane – mă agățase de astă dată pe mine clienta, numărul meu figurând în geamul atelierului -, agrăind rugativ și insistent pentru partea din spate, cu acces prin curtea vecină. Și m-am tot codit știind că proprietarul ei este rom, el condiționând momentul începerii montajului de jgheaburi și burlane pentru aceiași doi clienți la care și eu fusesem. El se angajase să placheze cu polistiren pereții – sau condiționase vecinii – și lucra în voie, ca la el acasă. Fiindcă mă jurasem să nu le mai calc bătăturile nici măcar ca vizitator. M-am dus totuși, am inspectat, am calculat, am verificat ce luase fiecare, fără să scap de gura zidarului și de promisiunea că-i aranjez și lui vreo două burlane șu un jgheab la terasa de la etaj, ca să nu agravez situația celor care mă chemaseră. Știu cum se iau astfel de oameni – vecinul – și de aceea a fost nevoie de….
