Spații culturale nr. 39 (5)

Virgil DIACONU

Interpretarea ficţională a poeziei.
Falsa autoritate a filozoficului

Cunoscut îndeosebi ca lingvist, cu 15 lucrări/ volume de specialitate editate în perioada 1986-2009, Dorin N. Uritescu, licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1970) şi al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (1978), a publicat anul trecut volumul de critică literară Pentru o lectură adevărată şi o percepţie corectă a temei, Editura Rawex coms, Bucureşti.
Cartea despre care vorbim îşi propune să stabilească înţelesul, sensul adevărat al câtorva poezii – Floare albastră (Mihai Eminescu), De ce-aş fi trist (Tudor Arghezi), Plumb (George Bacovia) şi În grădina Ghetsemani (Vasile Voiculescu) –, dar şi al romanului Răscoala, al lui Liviu Rebreanu.

Interpretarea ficţională a poeziei Floare albastră

Aflat în căutarea sensurilor reale ale creaţiilor abia numite, Dorin Uritescu polemizează cu o serie de critici şi făcători de manuale şcolare care deformează înţelesul operelor în cauză, după cum aflăm din comentariile autorului. De exemplu, în studiul numit Floare albastră, dedicat desigur poeziei cu acelaşi nume a lui Eminescu, Dorin Uritescu critică aproximativ 40 de studii şi articole scrise de diverşi autori care au tratat despre această poezie. Unul dintre mobilurile disputei literare este acela că: „Poezia Floare albastră de Mihai Eminescu a fost interpretată de aproape toţi criticii literari, de la publicarea ei în Convorbiri literare din 1 aprilie 1873, până astăzi, fără ca vreunul dintre aceştia să înţeleagă, cu adevărat, semnificaţia versului ei fundamental: «Totuşi… este trist în lume!»” (p. 29, forma din manuscrisul eminescian a versului).
Dar care este semnificaţia adevărată a versului final al poeziei? Dl. Uritescu apreciază că celebrul „Totuşi este trist în lume!” este un vers tragic: „CONDIŢIA UMANĂ este tragică” prin versul „[…] este trist în lume!” (p. 53). Ce îl determină pe lingvist să afirme că acest vers este tragic? Sentimentul de tristeţe produs de despărţire –
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!” –
nu poate fi totuşi echivalat cu sentimentul tragic.
O altă idee avansată de lingvistul D. Uritescu este aceea că personajul feminin din Floare albastră, care este „o persoană instruită, cultivată, ştiutoare a istoriei omenirii şi înţeleaptă” (?), ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului”. (p. 37). Cum a ajuns lingvistul D. Uritescu la concluzia că iubita din Floare albastră ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului” este greu de spus, pentru că poezia Floarea albastră nu ne oferă totuşi versuri din care am putea extrage această concluzie.
Nu mai puţin curioasă este şi interpretarea care face din personajul masculin al poeziei Floare albastră un „partener-geniu” (p. 33), „bărbatul identificat cu geniul” (p. 46, s.n.). Este personajul masculin din Floare albastră un geniu? O semnalare în text a îndepărtării bărbatului îndrăgostit de cotidian prin preocupări mai puţin obişnuite – „Iar te-ai cufundat în stele…” şi „În zadar râuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gândire/ Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare;” – nu ne confirmă totuşi că acest personaj este un geniu. Poate este doar un astrolog sau mai degrabă un visător. Condiţia de geniu a personajului masculin este doar o interpretare, speculativă, a lingvistului.
Îndrăgostitul-„geniu” este totodată posesorul unei conştiinţe tragice, ne spune exegetul: „Bărbatul din poema analizată are conştiinţa tragică a fiinţelor superior dotate (…).” (p. 47). Sunt fiinţele superioare în mod implicit tragice? Conştiinţa tragică, ne spune D. Uritescu, este dată de situarea bărbatului în ecuaţia „condiţiei umane”, condiţie care este prin ea însăşi tragică. Pentru că, spune lingvistul, „condiţia umană este tragică, dată odată pentru totdeauna, imuabilă, până la sfârşitul lumii: omul nu va cunoaşte niciodată absolutul, fiind fiinţă trecătoare, cu o putinţă limitată de cunoaştere.” (p. 46).
Dar dacă condiţia umană este tragică prin ea însăşi, dacă tragicul priveşte condiţia umană în general, atunci de ce nu ar fi un personaj tragic şi femeia îndrăgostită, dar şi oricare alt personaj din poeziile lui Eminescu şi ale oricărui alt poet, care, ca personaje, participă şi ele la condiţia umană? Personajele din toate poeziile, prozele, dramele şi comediile lumii ar fi cu toate tragice. Toate genurile literare ar fi o paradă de personaje tragice… Şi omenirea însăşi, fireşte.

Comentariu nonficţional la o interpretare ficţională

Interpretarea lui Dorin Uritescu se sprijină, după cum se vede, pe câteva elemente-pilon: îndrăgostitul-„geniu”, care ar fi să fie „deţinătorul unei cunoaşteri culturale şi ştiinţifice de excepţie” (p. 53), femeia iubită, care, deşi este reabilitată spiritual de interpretarea lingvistului, rămâne să susţină antiteza ideatică şi vocaţională dintre cei doi, absolutul, care ar fi prezent atât în gândirea femeii, cât şi a bărbatului, şi, în fine, conştiinţa tragică a personajului-„geniu”, închipuită de către interpret.
Cu aceste elemente – îndrăgostitul-„geniu”, femeia iubită care „meditează” la absolut, absolutul prezent în gândirea celor două personaje, conştiinţa tragică a personajului-„geniu” – ni se propune o schemă interpretativă a poeziei Floare albastră care nu pare să-i corespundă totuşi acesteia, pentru că un bărbat îndrăgostit „cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”, care grămădeşte în gândirea sa, metaforic, râurile din soare „Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare” nu este neapărat un geniu, aprecierea lingvistului că femeia îndrăgostită ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului” nu ne este transmisă totuşi de niciun vers al poeziei analizate, iar conştiinţa tragică atribuită personajului-„geniu” nu are ce căuta nici ea în acest poem de vreme ce condiţia umană nu îi asigură personajului în cauză doar prin ea însăşi calitatea de pacient tragic.
Cu privire la sensul conceptului de tragic trebuie spus că fixarea unui înţeles general acceptat al acestui termen este destul de dificilă, aşa încât termenii derivaţi – condiţie tragică, existenţă tragică, personaj tragic, sentiment tragic, conştiinţă tragică etc. – nu sunt nici ei foarte clari.
În fine, consultând un expert în această problemă, înţelegem că tragicul nu se naşte decât în momentul în care conştiinţa individului se raportează la propria finitudine, aşadar la iminenţa morţii ca la o limită ce nu poate fi depăşită.
„Tragicul trebuie căutat la întâlnirea unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită”,
spune Gabriel Liiceanu în volumul Tragicul, o fenomenologiei a limitei şi depăşirii (1, p. 40). Interpretarea d-lui Uritescu Dorin, care face din personajul masculin al poeziei Floare albastră un personaj care îşi demonstrează condiţia tragică doar prin participarea sa la condiţia umană şi care îşi probează conştiinţa tragică prin versul „… este trist în lume!”, este total neavenită, forţată, dacă admitem că tragicul are sensul propus de Gabriel Liiceanu. Oricum, nu putem să aplicăm conceptul de tragic unui personaj literar sau uman înainte de a clarifica sensul acestui concept atât de alunecos. Fără o clarificare conceptuală, speculaţiile noastre sunt fără temei, hazardante.
În toate punctele ei – condiţia de geniu, prezenţa absolutului în gândul femeii şi al bărbatului, condiţia şi conştiinţa tragică a bărbatului – schema interpretativă propusă de lingvistul D. Uritescu nu exprimă poezia Floare albastră, ci este mai mult o ficţiune, o interpretare ficţională.
Vizavi de interpretarea speculativă a lui D.U., consider că postura de geniu, prezenţa absolutului în gândurile femeii şi ale iubitului ei, precum şi conştiinţa tragică a personajului-„geniu” sunt doar speculaţiile interpretului şi că personajele poeziei Floare albastră sunt, cu toată îndepărtarea de cotidian a bărbatului îndrăgostit, personaje fireşti. Poezia nu ne furnizează, aşadar, date, versuri prin care să decretăm nici postura de geniu a bărbatului, nici conştiinţa sa tragică, nici absolutul amestecat în gândirea femeii şi în căutările „metafizice” ale personajului masculin. Interpretarea lui D.U. este o ficţiune. El dă poeziei semnificaţii pe care aceasta nu le are. De ce suntem dominaţi de acest tip de interpretare fantezistă, când poezia însăşi nu sugerează, în mod real, această interpretare? De ce nu putem înţelege poezia Floare albastră prin ceea ce ne comunică ea cu adevărat, aşadar ca pe un poem de dragoste pur şi simplu?

Filozoficul – o falsă autoritate în poezie

Spre finalul discursului său, Dorin Uritescu găseşte că are destule argumente să cuprindă poezia Floare albastră „în şirul creaţiilor filozofice de profundă cugetare şi îndelungă meditaţie” (p. 47)…
Poate fi inclusă poezia Floare albastră „în şirul creaţiilor filozofice de profundă cugetare şi îndelungă meditaţie”? Ce anume este filozofic, profund filozofic în această poezie? Să fie versurile de mai jos –
„Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.” –

marcate filozofic? Cred că prin includerea poeziei „în şirul creaţiilor filozofice…” îi atribuim acesteia o calitate pe care ea nu o are. Postura filozofică a poeziei Floare albastră este doar o ficţiune a interpretului. O altă ficţiune a lui.
De ce susţine D. Uritescu faptul că ne-am afla în faţa unei poezii filozofice, când poezia nu este, de fapt, filozofică? Ar avea ceva de câştigat Floare albastră (sau o altă poezie care nu este filozofică) dacă ar fi cuprinsă cu de-a sila de către interpret în „şirul creaţiilor filozofice…?” Să fie oare superior filozoficul în relaţia lui cu poezia, pentru ca poezia să câştige un plus de valoare în momentul în care noi o decretăm „filozofică”? Nicidecum! Toate tipurile de creaţie – creaţia poetică, proza, drama, pictura, sculptura, muzica, dansul, creaţia filozofică etc. – au valoare prin ele însele, deci prin perspectiva/ viziunea lor asupra valorilor umane pe care le înglobează în discurs, prin viziunea care le este specifică – poetică, epică, filozofică… Toate tipurile de creaţie ne-filozofice îşi sunt, prin modul lor propriu de a fi, suficiente lor însele şi nu au nevoie de piatra filozofală a filozoficului. Poezia se receptează şi judecă poetic, pictura se înţelege şi judecă în calitatea ei de pictură şi aşa mai departe.
Prea des uităm că poezia – filozofică sau nu – trebuie să valoreze în primul rând ca o creaţie de tip poetic, deci ca poezie. Şi ea nu valorează ca poezie decât atunci când exprimă o viziune poetică şi o configuraţie artistică. Caracteristica filozofică nu salvează prin ea însăşi nicio creaţie/ operă exterioară operei filozofice, fie această creaţie poezie, proză, dramă, comedie, pictură, sculptură sau muzică…, pentru că ea, caracteristica filozofică, nu exprimă nicidecum specificul, esenţa acestor arte. Valoarea poeziei nu creşte, aşadar, pentru că ea este „filozofică”, ci pentru că discursul poeziei este în spiritul viziunii şi al artei poetice; dacă este. De fapt, se observă că aşa-zisa „poezie filozofică” este de cele mai multe ori didactic-filozofică şi că ea este ratată ca poezie tocmai din această cauză.
Din nefericire, încă nu am scăpat de ideea preconcepută că filozofia este culmea gândirii umane şi că ea are capacitatea să înnobileze tot ceea ce atinge cu aripa, ba chiar să înlocuiască trăsăturile specifice ale unei arte sau alteia… Împotriva supremaţiei filozoficului asupra genurilor literare sau ale artelor în general, vom spune că toate tipurile de creaţie ale spiritului, în care intră fireşte şi filozofia, au aceeaşi îndreptăţire spirituală şi că între ele nu există ierarhii. Deşi desigur că eu şi oricine altcineva punem prefera o artă sau alta, după sensibilitatea de gen pe care o avem şi după harul pe care îl manifestăm într-o direcţie sau alta.
În ceea ce priveşte poezia Floare albastră, aceasta nu intersectează în nici un fel filozoficul, doar dacă nu vom considera că dragostea este o problemă filozofică… – „Fibra”, dimensiunea filozofică i-a fost adăugată acestei poezii de către interpret. Floare albastră este o poezie „de dragoste” pur şi simplu. O poezie care este la un pas de a fi de dragoste nebună şi albastră.

O lectură în cheie poetică…

Pentru poezie, mai importantă decât lectura într-o forţată cheie filozofică este citirea acesteia în cheia care îi este proprie, deci în cea poetică… Mai important ar fi să observăm, aşadar, că poetul pune în antiteză, prin gândirea expresă a personajului feminin, două vieţi: una însingurată a iubitului ei şi alta a cuplului închipuit de femeia îndrăgostită ca un cuplu mundan care îşi caută, doar prin iniţiativa ei, fericirea. De fapt, pentru fericirea acestui cuplu, femeia îndrăgostită – şi Eminescu, în calitate de autor al poeziei – coboară dragostea pe pământ cale de nouă strofe, majoritatea de tipul
„De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!”
În aceeaşi idee a mundanizării iubirii celor doi, poetul concepe un personaj masculin care nu ilustrează doar condiţia unui însingurat, cât şi pe aceea a unui îndrăgostit care regretă, ca orice om îndrăgostit, despărţirea de iubita sa –
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”
Ca interpreţi nepărtinitori ai poeziei discutate, nu putem să acordam atenţie posturii de însingurat (înstrăinat?) a personajului masculin în defavoarea posturii sale mundane, de om comun, şi să extragem din însingurarea acestuia postura de geniu. Prinşi de nervul unor interpretări speculative hiperbolizante de acest fel, uităm să ne punem problemele propriu-zise ale artei poetice, pe care le cere orice abordare critică a poeziei: realizarea emoţiei, a lirismului, a viziunii poetice şi tensiunii semantice, aşadar a calităţii poetice/estetice a poeziei.
Seduşi de valoarea „filozofică” a poeziei, fireşte că nu mai observăm cele câteva stângăcii: construcţia parţial incoerentă a versurilor „În zadar râuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gândire”, din care ar fi să înţelegem că în gândire sunt îngrămădire „râuri în soare”…, nefericitul verb din „Grămădeşti-n a ta gândire”, diminutivul de alint al iubitei, „mititica”, atât de pauper, din „Astfel zise mititica”, o calificare minoră faţă de liricul „floare albastră”, mult prea şcolărescul „codrul cu verdeaţă”, din versul „Hai în codrul cu verdeaţă”.
Toate acestea stau însă alături de versuri izbutite, care ar fi să ne cucerească emoţional –
„Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună! (s.n.)
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!”

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!”

Şi acum, dacă tot am scăpat de interpretarea ficţională şi de autoritatea filozoficului asupra poeziei, putem remarca efortul şi capacitatea autorului de a răspunde unor interpretări discutabile şi adesea eronate ale manualelor. Spunem acest lucru referindu-ne, desigur, şi la celelalte poezii analizate de lingvist: De ce-aş fi trist (Arghezi), Plumb (Bacovia) şi În grădina Ghetsemani (Voiculescu).

1. Gabriel Liiceanu, Tragicul, o fenomenologiei a limitei şi depăşirii, Editura Univers, Bucureşti, 1975.

Mariana CÎLŢ

IMAGINE

Privesc prin fereastra cerului
dincolo de îngeri
cum Poezia face schimb de impresii
la o cafea cu Inspirația.

Uneori, e prea trivial dansul
picăturilor de ploaie
lovind puternic
geamul mat
încât face realitatea
să lăcrimeze.

De undeva,
se aude suspinul unui vers,
sincronizat cu zborul
aripii fluturelui albastru.
Orizontul privește marea,
zâmbește,
trage aer în piept
și se pierde în nori.

PLOAIE

Ploua.
Cerul căpătase nuanța
vieții,
cu mici urme
de melancolie,
iar secundele continuau
să se scurgă
în picături amestecare
de zâmbete, gesturi,
suflete…

TOT

Fiecare perseidă,
a cărei lumină
a căzut peste obrazul tău,
ascundea în pleoapa nopții
o mare de minuni
duse departe,
pictate în aur
peste inspirația mea
de a scrie,
de a trăi,
de a respira…

Aceeași poveste veche
cu oamenii născuți din păcat
mi-o spune în fiecare seară
luna,
totul plutește până departe,
corăbiile alunecă spre întuneric,
mâinile noastre
strânse în jocul de-a viața
mângâie valurile misterului,
în vreme ce
totul e TOT.

DEFINIȚIE

Ce să mai lungesc vorba,
Dumnezeu
cunoaște absolutul
din inima fiecăruia.
Eu sunt doar o ființă
care știe să privească
universul
cu coada ochiului
și să-l captureze
într-o poezie.

Maria MÂNZALĂ

De Sânziene

Legănată de bătăile inimii,
sorb liniştea din fiinţa mea
până târziu, când se aprinde o stea.
Împletesc coroniţă din sânziene,
o strâng în vrajă şi-n mii de mistere,
până când în miez de noapte,
durerile facerii vin mai aproape.
Cuvintele intră în jocul prefacerii.
Alerg pe câmpie,
mă joc cu stelele,
cu zmeiele.
E noaptea focurilor.
Tu te întreci în rotirea făcliilor,
scânteile, ca săgeţile, împung cerul.
Tu sari peste foc,
eu mă scald, ca într-un joc,
în roua de pe sânziene.
Cuvântul mă unge
pe pleoapă, pe gene.
Liniştea de decuseară
se prelinge în acorduri de vioară.

Odihnă

Pe câmpul necopt
mă odihnesc.
Cum seara vine
crengile îmi străpung zidurile,
sfarmă oasele,
căutând rădăcinile.
Cu frunze tunate în verde
şterg întunericul de pe ochiul
care veghează
coacerea câmpului.
Frunzele se leagănă,
rădăcinile şerpuiesc
urcând către adâncurile vieţii
precum unda de râu.
Aud ca niciodată
mişcarea luminii
punând cingătoare
bobului de grâu.
Mă odihnesc.

Dorinţă

Construiesc castele
din lumini şi umbre,
ştergând praful
de pe gândurile sumbre,
las să se înalţe
turnurile mele
până sus la lună,
dincolo de stele
şi din corn de lună,
cald eu voi suna,
să se ştie-n ceruri
că pe veci voi sta
în căldura lunii,
pe un colţ de stea,
spună gura lumii
cât şi cum o vrea.

Poezie

Eu storc din versuri albe
picuri aromate pentru salbe.
Chiar parfumate sucuri
adun din vechi şi răzleţite ruguri,
căci la marele festin
aşezat în ceruri, poate de destin,
suna-vor în clinchet
licări cristaline,
îndulcite cu litere aldine,
venite în dar, în zorii omenirii,
în Marele Altar.

Bărăgan

Ochiul se avântă
în cârdul de ulii,
peste şesurile aplecate
de rodul bogat,
se intersectează
cu drumurile scăldate
de fluviile galbene
ale Bărăganului,
unde îmi legăn paşii
în dansul dropiilor,
bronzate de azuriul
peştilor din Călmăţui,
mă întorc în Bărăganul
gânguritului dintâi.