Spații culturale nr. 39 (4)

Ioan Dumitru DENCIU

De fericita întâmplare (jurnal secund)

25 septembrie 2011
N-au trecut nici două zile de la sosirea la Balş pentru a rupe cu treaba intelectuală şi, iată, simt nevoia să scriu ceva. Şi ce e mai la îndemână decât să povestesc ce s-a mai întâmplat în nepreţuita-mi existenţă? Dar acum, când mă exprim aşa uşuratic şi calm, nu uit ce sens am dat „întâmplării” nu de mult, la Focşani, într-o conversaţie cu prietenul G. Funica (fost elev al meu), ultimul cu care pot discuta relaxat, neameninţat (sper) de pânde psihologice, după alunecarea în bănuială a lui M. Dinutz.
Ziceam eu către amic, descoperind atunci că avea chichirez ce spuneam: Viaţa e foarte imprevizibilă în orice moment, o adevărată aventură care poate cârmi oricând spre tragic, şi, dacă te scuteşte de pericol, în ciuda lipsei tale de veghere, înseamnă că ai noroc. Destin – a pronunţat Gabi. El s-ar vrea Mihail, cu sabia scoasă, dar e mai degrabă anunţător de bun augur, de pozitivitate în înclinaţii, ale altora şi ale sale, cu alte cuvinte de (reală) comunicare. Da – am admis. Se pare însă că acesta (Destinul) nu este ceea ce trebuie să fie, ci mai curând ce trebuie să se întâmple (Soartă). Aşadar, necesitate a hazardului sau hazard care îşi creează necesitatea? Cât contează dorinţa şi voinţa noastră? A contat şi dorul dinaintea voii? Dorim, apoi voim (numai din acest moment fiinţăm), dar numaidecât se deschide întrebarea dacă voim sau ni se dă voie. Pe urmă, trecem la acţiune. Iar rezultatul poate fi până şi cel dorit, voit, deşi tot din Întâmplare, cuvântul ipostaziat având legătură şi cu templul, şi cu timpul..
*
Cătălin a venit „să-şi încarce bateriile” la Balş, unde a crescut – excelent – în grija şi cu dragostea bunicii sale, până la 7 ani. De fapt, şi-a pus în mişcare un întreg complex psihic: să ne ajute şi pe noi, s-o omagieze pe Mama aflată în pragul celui de-al 90 an (a, ce capacitate previzională la racul de el!)… Ne-am simţit încă o dată protejaţi de copilul nostru, ca şi cum el ar fi fost părintele / bunicul! Îngerească, dumnezeiască protecţie acordată cvasi-nemeritat prin genetica umană. Răsplată, pentru ce? Pentru memoria afectivă, sentimentală, sufletească necurmată în ciuda mai mult decât mizeriilor vieţii? Dar eu am fost cam rigid în asta.
Am făcut cu el trei culesuri: 1. de porumb (o retractilitate a bogăţiei la minimum, cam ca în prima epocă neolitică); 2. de cartofi (o reiterare a săculeţului pe care îl vor fi adus în Europa întâii preţuitori de bulbi amerindieni); 3. de nuci (cam prea devreme, dar fiul nostru – al Omului, să ni se ierte modestia! – a ţinut să urce în copac ca în paradisul copilăriei, deşi are un picior accidentat şi remediat cu tijă… Taumaturgie în traumatologie, domnule anestezist!).
Altminteri, m-am străduit să narez o simplă întâmplare de familie.
Cine nu mai poate vorbi de familie (şi de poporul său) e o fantomă.
Mama-soacră răzbună soarta pământească a copilului ei, mort la vârsta unui strănepot. Eu o răzbun pe tatălui meu, devenit „copilul meu” şi chiar pe a mamei mele, pe cale de a deveni „sora mea”.
Triadă: paradisul pierdut – copilăria – întâmplarea fericită.
Toată viaţa noastră e o trăire preliminară faţă de revelaţia întru moarte, care este veşnicia întâmplătoare. Însă există un liminar al bucuriei ce parcă ţâşneşte din imanent.

1 octombrie 2011
Probabil ca o consecinţă a meditaţiei anterioare, ajung la o viziune destul de ciudată asupra divinităţii supreme şi unice, pe care îmi amintesc că am intuit-o într-un flash din vremea redactării unui eseu din Rătăciri II. Ziceam acolo, pe urmele lui Heraclit, că Divinul e ca un copil care se joacă. Şi eram – fără discernământ – admirativ. Deoarece iubeam copiii, fascinat de ai mei şi punând în paranteză experienţa didactică. Aveam şi o rezervă, pandantul negativ, iscat de autodeprecierea din copilăria mea zdruncinată, însă îl (o) ignoram, lăsând arrière-gândul să-mi mai otrăvească doar existenţa de adult. De atunci, s-au petrecut acumulări şi poate chiar o mutaţie în simţirea mentalului meu (sic!). Văzând creşterea sălbatică, liberală a nepoţelului nostru A., am înţeles mai bine ce e cu jocul acesta primar, cât este el de microfizic în metafizica lui. Cât e „dincolo de Bine şi de Rău”, încărcat potenţial şi de tot binele şi tot răul. Copilul o ia de la capăt precum Demiurgul din particula elementară, se creează şi generează universul său în singurul mod cu putinţă, prin încercări şi eşecuri în gaura hazardului, pe care îl şi cunoaşte (căruia îi aruncă lumină) şi asumă. Atenţie şi la felul cum tatonează şi îşi lărgeşte spaţiul vital şi totodată timpul orice pui de animal, un pisoi de exemplu.
Este plauzibil, deci, ca Dumnezeu să fi devenit apoi adolescent, tânăr, matur, bătrân, pe măsura atingerii unor praguri de „raţionalitate” (automotivaţie). Dar, în eternitate, El rămâne copil în esenţă sau, dacă suferă/ parcurge un soi de circularitate, dă mereu în mintea copiilor. Nu are altă cale. De aceea lumea este cum este: extrem de frumoasă şi diversă, armonioasă şi totuşi absurdă. Cumplit de crudă şi seducătoare, calină, îmblânzitoare…
Mă tem că stadiul religios de Domn adult, salvific (mântuitor) nu e decât încă un antropomorfism (antropism psihic), inspirat de performanţa înţelepţilor, sfinţilor. În cazul acesta, maximum de calitate (!) care i s-ar putea atribui ar fi aceea de imitaţie-repercusiune a unui întâmplător echilibru divin!
*
Mi-e clar că Dumnezeu se face şi om, mai exact oameni, cum se face şi mineral, plantă, animal de toate soiurile. Nu ştiu în schimb nimic despre posibilitatea Sa de adult echilibrat, „raţional”, de a se încarna în Om. Acesta este adevăratul mister. Cât despre pretenţia unui om de a se considera D-zeu – şi trebuie să înceapă de copil –, ea este justificată dincolo de orice paranoia (care, am impresia, e o boală matură şi legată de gustul puterii). În fond, sinele individual (dacă-l descoperi sub eu şi non-eu) e consubstanţial cu Marele Sine. Omul-zeu este însă doar tendenţial Zeu; niciodată efectiv. Şi trebuie să moară ca să şi devină, să-şi afle confirmarea. Fiul şi Tatăl semnează pactul abia după.

2 octombrie 2011
Duminică. Dar o duminică ad litteram nu este un timp ad libitum!
Într-o nouă teorie a hazardului ar încăpea şi explicaţia faptului că lumea de astăzi ţine tot mai mult să se distreze. Nu mai vrea să se ia în serios, să lucreze cu raţiunea, să economisească, să valorifice tradiţia, să creadă în real şi suprareal. Doreşte, biata de ea, să se reinventeze. Aşa se întâmplă când crizele debuşează în haos?
Să-mi domolesc aversiunea faţă de decadenţă? Să-i simpatizez pe şturlubaticii petrecăreţi de dimineaţa până noaptea? Da, dacă n-ar fura ca să aibă ce risipi pe băutură, droguri etc. Dacă nu s-ar omorî şi nu ne-ar omorî pe unde apucă. Dacă nu s-ar împreuna şi linge bălos pe ecranele tembelizorului. Dacă nu şi-ar extinde plăcerile pe sminternet şi n-ar polua comunicarea telefonică. Dacă…
Nu graţia, ci greaţa chefliului se răspândeşte.
Altă tendinţă a lumii acesteia (occidentale şi occidentalizante): tot mai numeroşi sunt cei/ cele ce se cred ori se doresc artişti: cântăreţi, dansatori, scamatori, actori… E un elan de masă, mai ales din cea joasă. Analfabeţi, afoni şi chiar afazici se înghesuie, urcă pe scenă să fie promovaţi de nişte semeni ai lor care s-au strecurat mai înainte cu două lungimi de genunchi de broască, în sfera vedetelor. Arma, atuul lor: imitaţia însoţită de o stropşire a englezei.
*
Voi face o speculaţie etimologică în stilul meu la cuvântul «vânt». Intră şi în «aventură», desigur, în măsura în care se întâlneşte cu «a veni». Fără nazalizarea lui (latină) e sinonim cu «vântul-aer» slav şi «eterul» elenic. Şi cu «vremea» cărui filon lingvistic? De asemenea, cu «anul» albanez şi «etatea/ vârsta» plus «vechimea» latino-romanice. Cu nazala dă nu numai peste rădăcina verbului amintit, ci şi peste aceea a suflării mai mult decât indoeuropene an-.
Dar surpriza acum inter-vine. Un soi de negaţie a sa duce la zvânt-are, al cărei radical îmi sugerează pe sfânt. Altfel spus, sfinţenia pare ceea ce e scos (extras) din vânt, aer, vreme, timp, aventură. Ceva stabilizat, eter-nizat şi care merită păstrat, respectat, adorat cu înfiorare.
Concurentul acestuia, sacru, ştiu ce înseamnă prin origine: ceva tăiat (cf. secure), vasăzică o halcă (bună) dintr-un întreg. Practica sacrificiilor, animale şi – vai! – umane.
Cât de aerată, nobilă, era – prin comparaţie – concepţia celor care au creat noţiunea de «sfânt» moştenită de noi! Hitiţi, etrusco-italici, frigo (-vlaho)-dacici, balto-slavi, iranici… S-ar putea ca şi alte neamuri – indoeuropene sau neIE – să fi smuls vântului, vremii, aventurii ceea ce înainte credeau a datora securii, sabiei!

3 octombrie 2011
Am o idee ciudată. Că păsările – şi rudele lor reptile şi peştii – nu sunt animale, că reprezintă alt regn. Poate sunt superioare binomului animalo-uman. Poate avem de-a face cu o înfăşurare a acestuia de cel volanto-reptilo-natant; din care se recrutează şi monştrii şi salvatorii din imaginarul sufletului. Noi, sistemul contradictoriu umano-animal, înfăşurăm regnul vegetalo-microorganic? Care la rândul său înfăşoară pe cel mineralo-anorganic? În centru ar fi cuantico-spiritualul!
Dar expansiunea universului este un vârtej, o desfăşurare. Astfel că ceea ce a fost la început trebuie să fie astăzi şi periferic pe spirală sau – la limită – pe suprafaţa sferei. (Spirală şi sferă par reductibile la acelaşi arhilexem, cuprinzând totodată spiritul – mai pământesc! – şi sufletul din şuierul şi şfichiul vântului cosmic.) Îmi imaginez Împărăţia divino-cuantică drept o marjă-halou a existenţei noastre (deci cât suntem în viaţă) şi ca o coajă-plachie eternă pe cerul nemuririi noastre (= moartea definitivă).
S-ar putea totuşi ca divinul şi cuanticul să se separe: divinul să se ducă mereu în afară şi cuanticul să rămână, stingându-se înăuntru. Moarte internă. Şi promisiune de viaţă relativ-veşnică departe?
Dincoace de Împărăţia supremă ar fi Regatul păsărilor, latura pozitivă, şi al reptilelor (din paleozoic, prin mezozoic, în neozoic), care nu sunt sigur că alcătuiesc partea negativă; poate simbolizează deplina noastră fericire! Este Edenul imaginarului nostru, subiacent celui al simţirii noastre?
Ar urma Principatul omului-animal, adică al puterii noastre nechibzuite. Iar „mai jos” domnia pirului – cel mai peren vegetal, după cunoştinţa mea izvorâtă dintr-o aprigă luptă anuală cu el, într-un anume spaţiu tot mai ameninţat de secătuire – şi a bacteriilor, apoi a pietrelor şi a viruşilor, rezistenţă cu orice preţ (moralitatea deja nu mai contează când ai început să mori organic şi sufletesc), manipulată ca armă de atac de specialiştii mecanicii morţii (inclusiv pe computere). E posibil, totuşi, ca virusului să-i revină sarcina fatală de scurt-circuitant, lichidator intim, în timp ce pirul ar recomanda evadarea pirică (prin foc) către Divin. Incineraţia ca mod de apropriere rapidă a ceea ce părea atât de departe, de rece?

4 octombrie 2011
Nevoit să mă implic în repararea cavoului familiei „socreşti”, nu mă simt deloc încântat să mă „mărit” în el. Dar dacă m-o apuca pe aici cleştele ăla fatal… Probabil că, presimţindu-l, m-aş gândi drept consolare la tradiţiile egipteană, megalitică, traco-tireniană (ciste, morminte cu dromos etc.) pe care le-am studiat un pic. Deşi groapa plată de la Ivănceşti m-ar „aranja” mai bine; mi-ar legăna somnul de veci mai agrarian-neolitic. Movilele/ gorganele scito-sarmatice din apropiere, de pe câmpul dinspre Odobeşti, nu m-ar deranja prea mult, pentru că nu scot fantome de călăreţi războinici, ba poate mi-ar completa patafizic percepţia fostului rai al copilăriei cu fantasme de iezi, miei şi viţei păscându-mi iarba de pe ţeastă. M-ar alina şi plimbarea câte unui mânz pe la ceafă, la coastă…

5 octombrie 2011
Zvon de crudă realitate din vecini. Se ocupă cu distilarea; fac ţuică. Femeia tânără strigă: „Pleacă de-aici! Vrei să mori?!” Am crezut că se adresează copilului său, în vârstă de vreo 5 ani. Însă ea a continuat: „Dacă vrei să mori, mori odată! Dar nu de băutură!” Deci, îl muştruluia pe bătrân, bunicul ei şi străbunicul copilului.
Mai înainte, rumegasem: Bătrâneţea te cam trage la înţelepciune. Nu mai poţi să… şi să…
Dar probabil că asta se întâmplă cu cel împins demult spre echilibru. Când modul tău de viaţă a fost excesul… Exces care este, chipurile, calea cea mai scurtă spre mântuire! Cu condiţia unui sfârâit final, de total regret şi abandonare în credinţă! (Tâlharul de pe cruce sau criminalul de pe scaunul electric.)

6 octombrie 2011
Nu cumva autoironia e singura formă de conştienţă a Măriei Sale Sinele? Sau, mă rog, forma primară. Iar ironia ar fi iubirea însăşi (pentru creaţie) în stare pură, iniţială. Căci, subiectivă ca un capriciu, nu ignoră obiectivitatea; vede „realist” şi defectele. (De aceea sunt acuzat că nu iubesc deplin, fiindcă nu ştiu să ironizez obiectul dragostei? Şi de aceea am impresia că nu sunt iubit când persoana dragă mă şicanează?)
Voi mai medita la păcatele mele, deoarece le-am cam pus în paranteză, le-am cam lăsat subconştientului. Acum să continuu cu ironia şi autoironia. Şi lor le-am intuit cândva esenţa (Omul paradoxal, finalul) în legătură cu hazardul. Însă constat că era mai înţeleaptă fuga (de atunci) a condeiului, determinată de jocul articulaţiilor mâinii, decât activitatea neuronală. Cum s-ar zice, o încheiere din condei inspirată, nu realmente simţită, trăită.
Dezlegarea nodului (complexului) ironic s-ar putea să depindă de etimologia termenului. Mi-ar plăcea să aibă de-a face cu pacea (gr. eirene), dar are mai degrabă cu mânia (lat. ira), iritarea. Radicalul conţine mai mult ca sigur ideea de ridicare. Şi în sensul „paradoxal adică normal” (tot eu am scris odată) al ariciului: cât de mângâietoare trebuie să fie pentru puii săi atingerea de ţepii mamei! Şi în acela de repetare, reînnoire: chiar prefixul grăieşte şi adverbul nostru iar îi ţine isonul, cel englez ever prelungindu-l până spre „mereu, totdeauna”. Şi în cel de înălţare pur şi simplu, care nu este tocmai modest de vreme ce poate atinge bolta: în mitologia elenă, zeiţa Iris (simbolizând curcubeul), rapidă, uşoară, înaripată, era considerată mesagera zeilor (în special Zeus şi Hera), comunicanta pământului cu cerul. (Hesiod îi atribuie, dacă îmi amintesc bine, drept tată pe Thaumas ‘uimirea’ şi drept mamă pe Electra, al cărei nume nu mai are nevoie de comentarii. De ce n-a fost puţin ironic s-o declare şi soră cu Eriniile?!)
Întotdeauna „am depăşit” ironia în direcţia sarcasmului. Care reprezintă o încercare de a-l pune pe Celălalt, ca pe un bondar supărător, într-un sarcofag. Oricum, într-o cutie, la dispoziţia posesiei tale şi eventual spre a-l fagocita, consuma. E o atitudine egoistă şi în acelaşi timp vinovată faţă de spiritul ironic. Acesta, în ciuda aparenţelor (sau a prostiei), este viu, dinamic, deschis şi infinit iubitor.
Dar hai să merg şi de astădată – când voi scăpa de acest nărav, când îmi voi însuşi, într-o altă existenţă, înţelepciunea peştilor? – către presupusele universalii lingvistice. Ar fi fascinant să se constate că pacea şi războiul se legănau îngemănate la originile vorbirii. Nu a celei indoeuropene, nu a celei euroasiatice, ci poate în rădăcinile care ţâşnesc încă din gura aborigenilor africani, australieni, amerindieni, caucazo-tibetani… Cum să le găsesc însă din postura mea de specialist în psihologie intimă care duce la nimic şi de ageamiu în cea colectivă care conduce la maipularea a tot?
După însemnarea aceasta, şi pipa şi pachetul de tutun s-au prăbuşit inexplicabil de pe butucul ce îmi serveşte ca masă de lucru.

Victoria MILESCU

SCUMPIRE

S-a scumpit lumina
de aceea umblu cu o sacoşă plină cu stele
şi cu alte obiecte ce luminează:
căni, cleşti, pahare
ochi, inimi, genunchi, flori, portocale
din când în când un râu vine după mine
îmi pune peşti fosforescenţi în buzunare
bani de aur în pantofii lărgiţi
tălpile-mi sclipesc
mâinile s-au albit ca zăpada
şi ea s-a scumpit
întreg oraşul se grăbeşte să o încarce în camioane
să-şi facă provizii
pentru noaptea cea mare
dar ea, obişnuită să trăiască pe picior mare
nu se va deranja pentru nişte sărăntoci…

ÎN GERUL DE AFARĂ

Azi a nins
am stat în casă şi am scris
deşi nimic nu-mi place mai mult decât
să ies afară, în ger, să gust fulgii
carne din carnea eternităţii
îmi place să las să cadă
peste mine ninsoarea până când
sub alba povară, la capătul zilei
devin o fiinţă diformă,
abia păşind, ferindu-mă
de îmbrăţişările accidentale,
de un sărut insolent
mergând pe străduţele întunecate
ajungând la o fereastră luminată
unde cineva milos aduce în casă
un om de zăpadă ca mine…

MĂTURĂTORUL

Nu veni, nu veni, nu veni
noapte, zi
nu mă amesteca în valul de frunze uscate
al măturătorului
cu vestă fluorescentă
măturătorul îşi face treaba cântând
în miez de noapte
adună paşii zilei
unii lenţi, alţii grăbiţi
paşi târşiţi, obosiţi, bătrâni, bolnavi
paşi de îndrăgostiţi, de prichindei
sunând din clopoţei
el pune în tomberon resturi de gesturi, cuvinte
ce n-au apucat să fie rostite
petele de neşters ale fantomelor
măturătorul mătură
dâre de ani fericiţi
strigăt de roţi, de glonţ, de obraji sfărâmaţi
de dinţi auriţi, de îmbrăţişări
de cutii care explodează uneori
şi aruncă în aer un jet de bancnote colorate…

RUDA MEA, PLOAIA

Când plouă
ies afară să plâng în voie
sunt rudă de lacrimă cu ploaia
nu ştim cine îşi termină
prima muniţia, ea sau eu
nu ştiu cine udă petuniile din grădină
ea sau eu
mireasma lor ne secătuieşte
de cuvinte
în lipsa lor plângem
plouă să plâng în voie
o mare favoare a cerului
stelele nu se zăresc, ele plâng
întorcându-şi faţa de la pământ
mai decente decât mine.

NU O JUDECAŢI

Nu o judecaţi prea aspru pe văduva
îmbrăcată în roşu aprins
lângă groapa săpată-n pământul reavăn
când coboară pe scripeţi coşciugul
fostului ei soţ
nu o judecaţi prea aspru pe văduva
ţinând cu distincţie ţigaretul de fildeş
învăluită în norul de vanilie, scorţişoară
a împărţit pungi cu inimioare de turtă dulce
câteva au alunecat lângă
pantofii ei cu tocuri ca suliţele, înfigându-se
în iarba din jur ca o barbă de preot tânăr
nu o judecaţi prea aspru pe văduva
plecând gânditoare
pe aleile cimitirului cu plăci şi cruci somptuoase
sub care dorm foşti iubiţi, cunoscuţi
ea îşi pune ochelarii de soare
deşi afară s-a întunecat
se aud voci, sunete languroase
în aer pluteşte parfum de flori de tei
cad stele
nimic nu le poate convinge să se întoarcă înapoi.

CORNELIEI

Te-am îngropat într-o petală
de crizantemă ondulată de ger
te-am îngropat într-un fulg de zăpadă
sau de pasăre singulară grifer
te-am îngropat într-o lacrimă
de lumânare albind subit
în dimineaţa incertă
nedumeriţi fiind încă
în secret parcă, temându-ne
să nu ni te fure vreun poem
aşteptând sub arbori de ceaţă
te-am îngropat într-o sămânţă
ce poate va înflori de Armindeni
mormântul poetului e pretutindeni…

CU BAGAJUL FĂCUT DIN TIMP

În bucătărie, femeia taie ceapa, curg lacrimile
în sufragerie, bărbatul scrie despre
tristeţea unei zile cu soare
în baie, femeia spală rufe, le stoarce, le întinde
pe sârma vrăbiilor, se apără să nu-i
ciugulească ochii portocalii
în dormitor bărbatul scrie despre
furtuna din paharul făcut ţăndări
în curte femeia mătură resturile zilei
sătule şi bete
bărbatul urcă pe acoperişul lumii şi scrie:
viaţa e o minciună!

RĂGAZ

Bat la uşa ta cu pâine şi sare
drumul de înapoiere
cu răscruci şi hârtoape
se destramă ca o iubire
prea mare, nemeritată
se ridică în loc munţi, ape
vocea ta se aude prin abur şi ceaţă
vocea ta nici tunet, nici şoaptă
nici blândă, nici furioasă:
nu încă, nu încă…

Valeria MANTA TĂICUŢU

Marionete

ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier
ne-o spune crivăţul mirosind a vodcă
şi-a kalaşnikov, crivăţul
care mătură străzile noastre fără lumină;
degeaba ne-am scos din uniforme,
cusăturile lor au rămas în carne şi supurează
nu ne vindem ţara, strigăm ca apucaţii, dar
importăm pe valută păduchi din barba lui Lenin,
îi lăsăm să se-ngraşe din noi, fac bine
la creier, îl spală de tot: tratament naturist garantat,
ţi-o spune orice vânzător de biblii alternative;
dincolo, la curtea aceluiaşi stăpân, poloniul
ţi-l servesc decent, pe tartine cu caviar şi şampanie
dezbrăcatele lor, învăţate de mici
cu tarife, asalturi şi străpungerea încercuirii
naşa strana are grijă maternă de balalaica lor,
toate sunt albe şi grase cândva; dezbrăcatele noastre
se ascund sub farduri ca vechii haiduci
în codrii Vlăsiei, până dispar, măcinate
de sida şi silicon
puietul lor se exportă pentru inima slăbită,
ce bate în toate punctele cardinale,
pentru proprietarii de stele cu diamante în loc de ochi
ştim, ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier,
toţi cu două inimi şi cu două feţe,
una la vest, una la est,
spre est ne-nchinăm, de-acolo, orice-ar fi,
vin şi lumina, şi gazul, şi matahalele cu mâna pe robinet,
şi poveştile despre vagoane cu aur,
cu istoria noastră ruptă-n bucăţi,
şi cu fluturii-fraţi, ieşiţi pe jumătate din coconul de piatră:
da, ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier.

Mihai MERTICARU

SONETUL LIMBII ROMÂNE

Limbă română, tu eşti casa noastră,
Sarea cu pâinea, soarele cu luna,
Marea şi Carpaţii dintotdeauna,
Basmul din bătrâni şi bolta albastră,

Izvorul în munţi şi-n curte fântâna,
Trei culori precum florile în glastră,
Raza de aur ce bate-n fereastră,
Sângele-n vene, sămânţa, ţărâna.

Din gintă latină ne-ai făcut popor,
Separându-ne de-o împărăţie,
Şi ne-ai plămădit din dragoste şi dor.

Ţine-ne mereu sub acelaşi tricolor,
Curgi înainte ca o apă vie,
Du-ne fără preget spre veşnicie !

CALEA ROBILOR

… am intrat în lumea aceasta
pe calea robilor înotând prin apa tulbure
a îndoielii şi a suspinelor
în spate ducând o raniţă plină cu temeri
cu blesteme şi păcate ancestrale

duios călcând pe jar şi pe spini
fericit că numai o săgeată bine-ascuţită
mi-a rămas înfiptă între coaste

mândru că n-am scăpat niciodată în noroi
crucea pe care urma să fiu răstignit

ameţit de simfonia minciunilor fulgurante
de sub cupola himerei

vrăjit de zigzagul clipei lunecoase prin fluviul de cuvinte
muşcat de o singurătate turbată
fermecat de cântecul de sirenă al deşertăciunii şi de potecile basmului în care m-am rătăcit
mângâiat de neant şi
ispitit de zâmbetul colorat al iluziei
găunoase

tânjind cu petulanţă după o străfulgerare de absolut și o așchie de liniște

pentru a-mi găsi sălaşul într-un limb
al disperării din miezul nimicului cel mare
prizonier în năvodul unei aprehensiuni
taina şi tăcerea înnobilându-mă

totul e şi va fi iluzie

din străvechime aşa decide
domnul Parmenide…

BEŢEŞTI

… aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină
la intrarea în satul natal
aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări

acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea
aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile
mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac
liniştea izvorăşte din fiecare piatră
din pustiul zilelor îndoliate
din atâtea răni nevindecate

din clipocitul gândurilor nerostite
din pădurea rămasă doar în amintire
şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre

Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei
ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară

paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri
şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin
bruma dimineţilor de fum

în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii
şi auzi ecoul carelor de lemn

neamurile te urmăresc de după gardurile într-o
rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune
străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu

prin oase îţi curge o înserare
care mult te doare
prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod

cocorii pleacă rânduri- rânduri
de-atâta pustietate mult te mai

SILFIDĂ

… erai aşa de tristă că în jurul tău
toate se transformaseră în piatră
cărbune zgură smoală și înmlăștinată
nevolnicie

într-un târziu când ai zâmbit entazic
pustiul din jur s-a făcut grădină luxuriantă

când ai râs în hohote
zările au început să te strige pe nume
balta plină cu nămol a devenit izvor cristalin
apoi fluviu rostogolindu-se-n cascade și
ocean de miracole

femeie
catedrală a încântării cu portal întrandafirat
erai o tăcere elizeică eram un extaz

erai o fee pantée
eram o alboradă dinamitardă

feciorească uimire
femeie silfidă
tu nu ştii că numele tău
e feerie și cânt celest

tu nu ştii că eşti lacrima
care sprijină muntele
să nu se prăvălească în neant

tu încă nu ştii că fără tine
toate planetele ar lua-o razna
prin Univers…

ÎNCÂNTARE ŞI STUPOARE

… doar câteva ceasuri (poate veacuri)
a cântat numai pentru mine
pasărea aceea ciudat de măiastră
prilejuindu-mi fulgurante clipe de magie
și extaz
de cum am ieşit din pădurea fermecată
de pe acel tărâm celest
nu mai cunosc locurile

nu recunosc şi nu mă recunoaşte nimeni
totul e schimbat

singur griul mânjeşte şi pământ şi văzduh
râurile şi-au uitat albia
crucile împânzesc orizonturile

oamenii par a fi fantoşe de nictalopi
nu mai mănâncă roadele pământului
(înghit nişte pastile)
nu mai beau apă de izvor
(se mulţumesc cu un strop de esenţă de pustiu)
nu mai vorbesc o limbă inteligibilă
(le este suficientă o coajă de idiom zdrenţuit)

neantul pare a fi întemeiat
dinastia nisipului şi a zgurii
pe pragul dintre aici şi dincolo
numai zei de piatră şi îngeri de ghips
ca o paralaxă a amintirii unui paradis
pierdut şi a scufundării unui continent
din imperiul inocenţei

dezorientat şi cuprins de teamă
m-am întors în pădurea fermecată

n-am mai găsit-o
dispăruse fără urmă
cu tot cu pasărea măiastră

restul e ignominie…

Diana VRABIE

PROZA SCURTĂ PENTRU COPII
ÎNTRE TRADIŢIONALISM ŞI
POSTMODERNISM (I)

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, literatura română din perimetrul basarabean se conturează pe un fundal proteic, animat de contradicţii şi reconcilieri atât social-politice, cât şi cultural-artistice. Ne aflăm la confluenţa a două veacuri refractare la procesele şi curentele epocii, în care evenimentele literare plutesc într-o derivă descurajantă. În interiorul unei culturi hărţuite de vicisitudinile timpului şi încorsetată în doctrine, literatura rămâne ostatică ideologizării, aderând, previzibil, la criteriile sociopolitice şi etice în detrimentul celor estetice. Este chiar destinul literaturii române din Basarabia, „ce nu apucă nicidecum să se maturizeze şi să se cristalizeze, ci mai degrabă se cicatrizează” (Grigore Chiper).
În perioada sovietică, în contextul unei totale instabilităţi istorice şi politice, şansa scriitorilor din Basarabia a constituit-o refugiul în spaţiul ocrotitor al literaturii pentru copii, chiar dacă reminiscenţele balastului ideologic îşi vor face simţită prezenţa şi aici. Intuiţia genială pe care a avut-o Spiridon Vangheli, spre exemplu, consacrându-se exclusiv carierei de scriitor pentru copii, i-a asigurat un loc meritoriu în literatura română, în condiţiile ofensivei proletcultismului acerb. Aşa se face că segmentul literaturii pentru copii va obţine un profil distinct în raport cu alte arii literare, devenind „unul din prestigioasele compartimente ale literaturii basarabene” (Mihai Cimpoi).
Dincolo de statutul controversat şi apartenenţa mereu suspectată, literatura pentru copii din Basarabia va obţine treptat preţuirea binemeritată. Stângace la început, situată în imediata vecinătate a pedagogiei prin conţinutul ostentativ moralizator, concepută într-un registru stilistic al „moldovenismului” rudimentar, ea va tatona toate genurile literare. Cu o eficientă reprezentare în genul liric, literatura pentru copii obţine un profil distinct în genul epic, cu precădere la nivelul prozei scurte. Concizia, flexibilitatea, caracterul alert, disponibilitatea, operativitatea, motivează succesul ei în lectura copiilor.
Nutrită din esenţa galantă a epicii, proza scurtă îşi întârzie, indecisă, paşii în faţa unei palete complexe şi ambigue – cu definiţii incerte şi glisante – de specii epice, cum ar fi nuvela, povestirea, povestea, schiţa, miniatura. Ferm încetăţenite în literatura română, acestea îşi continuă traiectoria cu bogate tradiţii, dacă ţinem cont de faptul că proza românească a stat, la debutul ei şi până la începutul secolului al XX-lea, sub dominaţia textului scurt. Prezenţe active, speciile prozei scurte îşi vor consolida ulterior statutul de categorii esenţiale în cadrul unei literaturi, care are pretenţia de a fi luată în seamă. Proza scurtă pentru copii va fi recunoscută, îndeosebi, datorită specificităţii sale – dimensiunea redusă, limbajul simplu, acţiunea trepidantă, secvenţialitatea, temele predilecte, existenţa implicită a unei scheme morale, optimismul, elementele fantastice, evitarea subiectelor „fierbinţi”, perspectiva umoristico-ludică etc.
Impunerea prozei scurte în spaţiul literaturii din Basarabia se produce anemic, fiind marcată de diletantism în perioada de existenţă a RASSM (1924-1940), când e concepută/ valorificată, în general, de autodidacţi. Doar forţând nota, vom putea extrage câteva secvenţe incorporabile domeniului, ilustrat modest de Gheorghe V. Madan (Ciuboţelele lui Ionel), Sergiu V.Cujbă (Povestiri din copilărie), Vera Bantalovschi (Fiul câmpului, Doi prieteni mici), dar şi de unii regăţeni, cum ar fi cazul lui Boris Jordan (Vitrina cu păpuşi de porţelan) ş.a. Scriitorii se orientează spre tema copilăriei nefericite, pe urmele lui Victor Hugo, care a creat în veacul al XIX-lea o adevărată „modă” a prozei universului copilăriei dramatice. Dacă Gheorghe V. Madan surprinde povestea tragică a unui băiat basarabean, călit în mediul păstorilor, ce visează la nişte ciuboţele noi, pe care nu ajunge să le încalţe întrucât, umblând desculţ, se îmbolnăveşte şi moare, Vera Bantalovschi îşi îmbracă naraţiunea într-un final ceva mai luminos, datorită relaţiilor copiilor vitregiţi de soartă cu micile vieţuitoare. Aşa cum limitele, în general, încorsetează, vom înregistra în aceste producţii analize stângace, personaje cu individualitate precară, elementarizate în exces, pe un tipar comun al artificialităţii, claustrării, falsităţii, banalităţii etc.
Deceniul postbelic (1945-1955) îşi consumă în mod nefericit destinul, în detrimentul valorii estetice, pe calapodul proletcultist, monstruos „pat procustian”. Vor circula, mai ales, traduceri din literatura rusă, dar şi din cea a popoarelor URSS, care elogiau „marea prietenie”, după „moda ideologică a timpului”, în lumina unui fals optimism. Încă în anii războiului, partidul comunist se angajase ferm în acţiunea de „îndrumare” a procesului de creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale. Acestea aveau drept scop canalizarea atenţiei oamenilor de artă spre ilustrarea prieteniei „de nezdruncinat” dintre popoarele URSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean faţă de „marele” popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace etc.
Înstrăinaţi de matricea spirituală, în urma rupturii tranşante cu tradiţia, condamnaţi să se alimenteze dintr-o pseudoliteratură, pe un fond marcat puternic de vigilenţa înverşunată a organelor represive ale statului sovietic, autorii de literatură „moldovenească” din Transnistria vor promova, inevitabil, arta de propagandă, inclusiv în literatura pentru copii. Povestirile lui David Vetrov, Iacob Cutcoveţchi, Nichita Marcov, Ion Canna şi, din păcate, multe altele vor reprezenta marca absolută a neantizării conştiinţei estetice.
Rudimentare, uşor teziste, înscrise în linia unui sentimentalism rustic, dar comportând avantajul unei unduiri de frază românească sunt povestirile lui Grigore Adam (O serbare) şi Alexandru Cosmescu (Dealul viei). Protagonistul Gheorghiţă din O serbare întruchipează visul copilului de la ţară, dornic să urmeze studiile în circumstanţe prea puţin favorabile. Amprentele războiului în destinele umane, copilăria mutilată de evenimentele istorice vor reţine atenţia multor scriitori. Aceştia îmbină, în mod paradoxal, sentimentalismul cu un anumit eroism al rezistenţei în faţa terorii istorice după al Doilea Război Mondial.
În această perioadă, încep să se producă unii autori formaţi în contextul interbelic, cum este cazul lui George Meniuc, care ne va lăsa câteva sclipiri ale prozei scurte abia peste un deceniu (Delfinul, 1969). Desantul dat reuneşte, în principiu, scriitori care au debutat pe parcursul deceniului 1955-1965: Valentin Roşca (1954), Aureliu Busuioc (1955), Vladimir Beşleagă (1956), Gr. Vieru (1957), Alexandru Gromov (1957), Gheorghe Gheorghiu (1958), Vitalie Filip (1959), Gheorghe Dimitriu (1960), Vasile Vasilache (1960), Ion Druţă (1962), Spiridon Vangheli (1962), Anatol Gujel (1962), Raisa Lungu-Ploaie (1962), Liviu Damian (1964). Acestora li se vor asocia ceva mai târziu scriitorii Ion Vatamanu (1966), Mihail Garaz (1966), Lidia Hlib (1967), Mihail Gheorghe Cibotaru (1969), Victor Prohin (1969), Iuliu Cârchelan (1969), Aurel Ciocanu (1970), Dumitru Matcovschi (1971), Vasile Galaicu (1971), Ion Gheorghiţă (1971), Nicolae Esinencu (1972), Sanda Lesnea (1972), Ştefan Tudor (Melnic) (1973), Aurel Scobioală (1974), Nicolae Vieru (1974), Victor Dumbrăveanu (1975), Anatol Ciocanu (1977), Gheorghe Vodă (1979) ş.a.
În tentativa de evitare a „croielii” ideologice, aceşti autori, refugiaţi în mantia literaturii pentru copii, vor tatona reabilitarea esteticului, scriind deopotrivă pentru cei „mari” şi cei „mici”, fără false prejudecăţi. Înregistrând un salt calitativ faţă de „era” anterioară, această generaţie îşi va unifica efortul în „îmbogăţirea diapazonului de căutări creatoare” (Eliza Botezatu), ceea ce va duce la diversificarea genurilor şi speciilor literare. Alături de parabolele în proză, cultivate cu succes de Aureliu Busuioc, o pagină splendidă o vor constitui miniaturile pentru preşcolari şi şcolarii mici, semnate de Spiridon Vangheli (În Ţara fluturilor, 1962; Băieţelul din coliba albastră, 1964), Gr. Vieru (Făguraşii, 1963), Nicolae Esinencu (Harbuzul lui Fănel, 1972) ş.a.

Camelia Manuela SAVA

Femeile în romanele și piesele de
teatru ale lui Camil Petrescu

Femeile au reprezentat în toate epocile literare surse inepuizabile de inspirație, în versuri sau în proză, în teatru, în balade, doine, basme, legende, nuvele sau romane. Cea mai interesantă epocă literară care a adus un plus valoric în „eternul mister feminin” a fost, fără îndoială, perioada interbelică, prin romancierii săi de excepție: Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, scriitoarele punând altfel în lumină prezența femeilor în literatură: Hortensia Papadat Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Ioana Postelnicu, Ticu Archip, Cella Serghi, Sorana Gurian ș.a.
Eroinele din proza interbelică surprind printr-o prospețime intelectuală, printr-o condiție modernă, aflată în evoluție permanentă, aflată într-o luptă cu sinele, interbelicul punând pentru prima dată problema emancipării femeii în societate.
Pornind de la celebra frază a eroului camilpetrescian care a declanșat toată drama în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”, putem să realizăm că atât femeile, cât și bărbații trăiesc intens, arzător sentimentul geloziei, pe de o parte, la modul absolut pe cel al iubirii. Astfel, soția lui Ștefan Gheorghidiu, Ela, fiind reconstituită prin intermediul memoriei afective a naratorului-personaj, devine obiectul unei iubiri posesive, bolnăvicioase, obsesive.
Dacă, inițial, eroul recunoaște că legătura lor s-a înfiripat din orgoliu, fiindcă fata era una dintre cele mai frumoase studente la Litere, treptat, Gheorghidiu ajunge să creadă că femeia aceasta este unică pentru el, cum este mama sa, așa cum singur declară: „Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic; așa ca eul meu, ca mama mea…”, concepțiile sale despre iubire și despre moarte fiind influențate de filozofia de viață care se remarcă în idei ca: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei” sau: „Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Dragostea pentru femeia sa devine trăire superioară, provocată de o stare de excepție ce se naște din frământări, scepticism, pesimism, tensiune intelectuală, de aceea la sfârșitul romanului, în capitolul „Comunicat apocrif”, îi va reda Elei libertatea, anunțând că va divorța, eliberându-se de teroarea geloziei, a incertitudinilor. Viziunea asupra Elei se schimbă în momentul în care vede că războiul și moartea sunt experiențe limită, care îl fac să conștientizeze altfel valorile unei vieți liniștite.
O femeie deosebită rămâne Doamna T din „Patul lui Procust”, construită pe altă dimensiune spirituală decât Ela, pentru că la ea întâlnim împlinirea dragostei ce presupune o comuniune intelectuală cu bărbatul iubit. Pentru Camil Petrescu, Doamna T este feminitatea însăși, misterul ascuns în suferințe, în demnitate, în speranța că ești iubit, că ești răsplătit așa cum meriți pentru dedicarea, pentru sinceritatea ta, pentru dăruirea mistuitoare.
În piesa „Jocul ielelor”, Maria Saru Sinești, soția ministrului justiției, Saru Sinești, este amanta lui Gelu Ruscanu, un ziarist, bărbat frumos, „ca de 27-28 de ani”, tipul intelectualului care crede în idei absolute: în iubirea absolută, în dreptatea absolută. Femeie frumoasă și delicată, împărțindu-se între un soț brutal și un iubit hipersensibil, Maria trăiește și ea o dramă a neîmplinirii. O fire melancolică, dar apreciată în societate, o mamă iubitoare și jertfelnică, ea reprezintă pentru Ruscanu obiectul unei iubiri aprinse, ce se sfârșește în compromis și în moarte. Maria vine să îl roage pe Gelu să nu publice scrisoarea în care apărea pătată imaginea ei de mamă prin legătura amoroasă ce o aveau, temându-se pentru copiii ei, pentru soarta ei. Deși se iubiseră cândva, Gelu nu cedează și nu va accepta compromisul, singura ieșire din această situație limită fiind sinuciderea, repetând gestului propriului tată.
Pe de altă parte, Ioana Boiu – Dorcani, fiica lui Matei Boiu – Dorcani, numită și „Jupânița” este iubită de Andrei Pietraru, un tânăr cu un potențial intelectual excepțional, care acceptă slujba obscură de bibliotecar în casa Dorcani, numai pentru a fi aproape de ființa de care este îndrăgostit. Fata, superioară ca statut social, îl tratează de sus, îl consideră la început „un ratat”, dar Andrei continuă să spere că ea va realiza ce sentimente profunde nutrește, chiar dacă Ioana crede că există numai „suflete de slugi și suflete de stăpâni”. În final, când situația se va schimba, Ioana regretă atitudinea ei orgolioasă, însă e prea târziu, eroul luptă cu sentimentele sale și va renunța la acest ideal, plecând departe, alegând să fie liniștit în lumea sa.
Astfel, personaje omogene, deși privite într-o perspectivă relativă, de o mare autenticitate, alcătuite pe tipuri viabile, eroinele camilpetresciene, unele delicate, sensibile și frumoase, altele orgolioase și puternice, având trufia de a se ști iubite, adorate, reprezintă un tipar specific perioadei interbelice: femeia ca obiect al iubirii pentru bărbații care sunt căutătorii de absolut și care nu se împlinesc prin visul lor de cunoaștere absolută, pentru că potrivit concepției scriitorului: „..toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.”