Cenaclul Alexandru Sihleanu – 16 Aprilie 2022
BAT CLOPOTELE INIMII DORURILE TOATE
Sâmbătă, 16 aprilie, ziua Sf. Mc. Agapia, Irina și Hionia (Sâmbăta lui Lazăr – Pomenirea morților), ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat cu momentul in memoriam Matincă Costea.
Și în această sâmbătă este bine să-i pomenim pe cei care au plecat dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
„(Comparație) Ger afară, capul gol,/ Dar mai calcă și pe bec,/ Pentru scuze un ocol,/ Cei ce capul lor îi sec! (Doruri grele) Astăzi dorul iar te cheamă/ Din trecutu-nvolburat,/ Dar atent, să ia în seamă,/ Ițele s-au încurcat! (La cârciumă) Cîțu, Ciucă și Măciucă/ Merg toți trei la o cafea,/ Motivat lipsește „Sucă”,/ Toarce fumul din lulea!” (Dumitru Hangu)
„(Obezitate) Luptându-se cu dieta/ Să scape de kilograme/ A cam încurcat rețeta/ Și-a slăbit vreo două grame. (Nu urca cât uliul, că nu știi unde cazi) Când ai mintea mai precară,/ Poți să urci, dar nu pe scară,/ Fiindcă poți s-o dai în bară/ Când se rupe un cui la scară. (A uitat de unde a plecat) Când în vârf te-ai cocoțat/ Pe a ierarhiei scară,/ De mămăligă ai uitat/ Și de ruda de la țară.” (Safta Leaută, prin telefon de la Năvodari)
A urmat lectorul de serviciu, Cristian Păunescu cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura: „(DOAR VÂNTUL ÎMI ȘOPTEȘTE NUMELE) Ușor se lasă ceața peste seninul sacru,/ Giulgiurile de iarnă se țes sub pleoape grele/ Și legănat de vânturi, pe glasuri de masacru/ Mă plimb pe drumul sadic, al gândurilor mele.// Ninșii castani oftează tăcerea mea tăioasă,/ Zăpada sub picioare șoptește-o simfonie/ A fulgilor empatici cu vocea odioasă/ A vântului de iarnă suflând prin ființa-mi vie.// Iar silueta nopții a dramelor cortină/ O lasă amintire pe rănile deschise/ De al vântului țipăt, revărsat ca o vină/ Prin venele în care cărări de vid sunt scrise.// Și-n acest decor straniu lumina cenușie/ Plutește ca o boare de lună tremurată,/ Dar și mai dureroasă, pustia melodie/ Împrăștie realul spre visul de-altădată.// Iar când dau să-nchid ochii, mai dulce mi se pare/ A vântului chemare ce numele-mi îngână/ Cu o ușoară tuse, în voce, și amare/ Regrete dezgropate… fărâmă cu fărâmă… (ÎMPUȘCĂ-LUNĂ) Sunt un împușcă-lună, strecor vântul prin palme,/ Tăifăsuiesc cu fluturi în ceasurile grele/ Cât e de lungă ziua spre soare-arunc sudalme/ Și cât de scurtă noaptea, bezele către stele.// Țes roua dimineții cu lacrimi izgonite/ De primul vis pe care lumina îl surprinde/ Când eu trag iar spre soare săgețile smintite/ Până când înserarea inima îmi aprinde.// Măsor lenea-n petale culese cu migală,/ În salbe de secunde amurgul până pică/ Spre nori scuip cu veninuri, spre-amurguri cu domoală/ Duioșie când luna în sferă se ridică.// Îngân foșnetul ierbii ca flaut de risipă/ Către albastru ura mi-o urc prin priviri dese,/ Cum văd că noaptea rece prin pânze se-nfiripă/ Palida mea iubită aureola-și țese.// Sunt un împușcă lună, cu arcul țintesc tare/ Am săgeți otrăvite cu vârful soporific/ Pentru gingașa lună și gloanțe pentru soare/ Pe-acesta să-l dobor vreau, amanta s-o purific… (OCHII DINTRE FLORI) În adierea blândă a vântului de mai/ Și un albastru ludic topit în nuanțe crude/ Domol pomii se-ndoaie sub bolta grea de Rai/ Risipind o mireasmă de flori și frunze ude.// Își revarsă salcâmii dulceața colorată,/ Fluturi ușori se cheamă prin pâcle legănate,/ Mirosuri vii trec strada în verde-ncins scăldată/ Grădinile în icnet de alb sunt îmbătate.// Alene pe sub ramuri tineri școlari se lasă/ Purtați de ritmul serii și jocuri fără urme,/ Pe drumuri șerpuite, împinși încet spre casă/ De suflul și candoarea palorilor nocturne.// Dimineți scaldă-n rouă și aburi iarba moale,/ Un aer tare trece prin crengile umbroase,/ În urechi vaste muzici suspină din petale/ Și o lumină caldă ți se strecoară-n oase.// Dintr-o grădină mică, într-un cireș în floare/ Iscoditori și umezi, doi ochi căprui de fată/ Se clatină agale, rar legănați de-o boare/ În tandem cu o sfoară bizar de gât legată… (SALAMANDRA) Un mâl umil tenebre-n canale odioase/ Îmi mângâie făptura, plăceri subcutanate,/ Pe când în viul negru micile mele oase/ Le plimb sub macadamul cu ape cangrenate.// Mă-nchin cu carnea toată la umbrele stinghere/ Ca zeii care jură pe ape stigiene,/ Mi-e tată Nyx și-am mame scurgerile mizere/ Prin care ochii tulburi se oglindesc alene.// Fiorduri de-ntuneric străbat adulterină,/ Lucirea cu obscurul o-nșel cu nonșalanță/ Și n-aș da bezna sfântă nici pe sacra lumină/ A cerurilor toate de le-aș pune-n balanță.// Tentele de cărbune predomină-n canale,/ Nu știu de-i zi sau noapte, dar prea puțin contează./ Invoc supremul negru și mi-l sorb din pocale/ De siluete stranii ce-n abajur vibrează.// Pe rănile deschise de gândul lumii care/ Se perindă deasupra, aștern plasturi de ceață,/ Adevărata cripă de vise-i pe trotuare/ Eu gust etern nectarul și-a beznelor dulceață… (SUFLETUL GOL SIMTE IARNA) Mă-mbăt cu-aroma serii, ca-ntr-o poemă gravă/ Și acest drum atroce cu irizări tăioase/ Pătează orizontul cu nuanțe de epavă./ Amurgului m-aș vinde pe zile călduroase.// Prin năclăite vene muzica citadină/ Spre-aorta turmentată de-a toamnei nostalgie/ Urcă incandescentă, prin ființa-mi filistină/ Pe voci de vânt topite într-o grea apatie.// Ca o ruină vie mă plimb prin galben moale/ De toamnă ce-ntr-un mistic și pal sărut de lună/ Febrilul gând mi-l duce spre nopțile domoale/ De primăveri livide, cu verdele în strună.// Astfel lunec prin bezna ce-mi pare tot mai vie/ Pe căi necunoscute când jar de zori se strânge/ În valuri cascadate și-o nuanță sidefie/ Împroșcă peste-azurul ușor pătat de sânge.// Mi-e soarta ca o joacă, brăzdată trist de fumuri,/ Sub pieptul meu se luptă ierni fără încetare/ Și-n suflet am sticluțe golite de parfumuri/ Ale verilor calde, cu fluturii în floare…”
Prin lectorul de serviciu, dl Cristian Păunescu, facem cunoștință cu un liric ușor aparte, după cum se definește autorul. Titlurile poeziilor sunt definitorii. Autorul se prezintă, își mărturisește sentimentele, stările, cu participarea naturii care oglindește trăirile autorului. Singurătatea, mai bine zis însingurarea este caracteristică în poezia DOAR VÂNTUL ÎMI ȘOPTEȘTE NUMELE: „Mă plimb pe drumul sadic, al gândurilor mele. Ninșii castani oftează tăcerea mea tăioasă”, în care se aude „… vocea odioasă a vântului de iarnă suflând prin ființa-mi vie”. Un „decor straniu lumina cenușie” „… de lună tremurată,/ dar și mai dureroasă pustia melodie/ Împrăștie realul spre visul de-altădată.” Finalul aparține amarelor „regrete dezgropate… fărâmă cu fărâmă…” În ÎMPUȘCĂ-LUNĂ întâlnim o declarație-caracterizare: „Sunt un împușcă-lună, strecor vântul prin palme,/ Tăifăsuiesc cu fluturi în ceasurile grele/ Cât e de lungă ziua spre soare-arunc sudalme/ Și cât de scurtă noaptea, bezele către stele.” Subliniază preocupările: „Țes roua dimineții cu lacrimi izgonite/ De primul vis pe care lumina îl surprinde”, „Măsor lenea-n petale culese cu migală”, „Îngân foșnetul ierbii ca flaut de risipă”, ca în final să-și întărească caracterizarea și intenția intimă: „Sunt un împușcă lună, cu arcul țintesc tare/ Am săgeți otrăvite cu vârful soporific/ Pentru gingașa lună și gloanțe pentru soare/ Pe-acesta să-l dobor vreau, amanta s-o purific…” OCHII DINTRE FLORI este o frumoasă descriere a naturii: „În adierea blândă a vântului de mai/ Și un albastru ludic topit în nuanțe crude/ Domol pomii se-ndoaie sub bolta grea de Rai/ Risipind o mireasmă de flori și frunze ude.// Își revarsă salcâmii dulceața colorată/ Fluturi ușori se cheamă prin pâcle legănate,/ Mirosuri vii trec strada în verde-ncins scăldată/ Grădinile în icnet de alb sunt îmbătate”, în care este surprinsă animația plăcută, cu fiecare generație: „Alene pe sub ramuri tineri școlari se lasă/ Purtați de ritmul serii și jocuri fără urme,/ Pe drumuri șerpuite, împinși încet spre casă/ De suflul și candoarea palorilor nocturne”, cu final surpriză, neașteptat: „Dintr-o grădină mică, într-un cireș în floare/ Iscoditori și umezi, doi ochi căprui de fată/ Se clatină agale, rar legănați de-o boare/ În tandem cu o sfoară bizar de gât legată…” SUFLETUL GOL SIMTE IARNA își deplânge soarta din care nu lipsesc regretele: „… acest drum atroce cu irizări tăioase”, „Amurgului m-aș vinde pe zile călduroase/ Prin năclăite vene muzica citadină/ Spre-aorta turmentată de-a toamnei nostalgie/ Urcă incandescentă, prin ființa filistină/ Pe voci de vânt topite într-o grea apatie”, „…Ca o ruină vie mă plimb prin galben moale/ De toamnă”, „…Astfel alunec prin bezna ce-mi pare tot mai vie/ Pe căi necunoscute când jar de zori se strânge/ În valuri cascade”, „… Mi-e soarta ca o joacă, brăzdată trist de fumuri,/ Sub pieptul meu se luptă ierni fără încetare/ Și-n suflet am sticluțe golite de parfumuri/ Ale verilor calde, cu fluturii în floare…” SALAMANDRA constituie o ieșire din cadru, după cum ne sugerează și titlul, cu o declarație: „Mi-e tată Nyx și-am mame scurgerile mizere/ Prin care ochii tulburi se oglindesc alene.” Comparația cu salamandra și mediul acesteia este urmare a experienței de viață, a stării sufletești în momentul creației: „Un mâl umil tenebre-n canale odioase/ Îmi mângâie făptura, plăceri subcutanate,/ Pe când în viul negru micile mele oase/ Le plimb sub macadamul cu ape cangrenate/ „…Tentele de cărbune predomină-n canale,/ Nu știu de-i zi sau noapte, dar prea puțin contează”, care îi sugerează și finalul poeziei: „Pe rănile deschise de gândul lumii care/ Se perindă deasupra, aștern plasturi de ceață,/ Adevărata cripă de vise-i pe trotuare/ Eu gust etern nectarul și-a beznelor dulceață…” O bilă albă dlui Cristian Păunescu și îl așteptăm la o nouă lectură.
„Cristian Păunescu folosește motive care țin de natural, de mitic: „ceață”, „giulgiu”, cu scopul de a-și descrie gândurile legate de tema dragostei. Pare că aceasta este neîmpărtășită și pic cu pic, „fărâmă cu fărâmă” își dezvelește regretele. Dragostea este asemenea unui „împușcă-lună”, mistică, ascunsă, luminoasă în întunericul nopții, asemenea unei amante pe care acesta vrea să o purifice. În poezia OCHII DINTRE FLORI autorul descrie frumosul, miresmele de primăvară, de flori îmbobocite, furtună de culori ce se combină în adierea vântului. Descrie dragostea față de natură, jocurile naturii întinerite, zumzetul gâzelor ieșite la viață într-o lumină și culoare cucurbitacee. SALAMANDRA este clar o poezie închinată dragostei și a rănilor produse de aceasta, totul închegat ca-ntr-un vis frumos, etern și dulce ca nectarul. În final, SUFLETUL GOL SIMTE IARNA, se prezintă natura reieșită la viață, întinerită cu joc de fluturi, parfumuri și culoare. Ființa întinerită de acest joc de culoare este înviată de muzica citadină.” (Mihai Bogdan Gavrileț)
„Autorul de astăzi, dl Cristian Păunescu, ne prezintă în versurile sale o paralelă între sentimentele proprii și oglindirea lor în natură. În poezia DOAR VÂNTUL ÎMI ȘOPTEȘTE NUMELE distingem un sentiment de singurătate, indicat de versurile: „Mă plimb pe drumul sadic, al gândurilor mele”, vântul de iarnă „suflând prin ființa-mi vie”, „prin venele în care cărări de vid sunt scrise”, culminând cu „pustia melodie împrăștie realul spre visul de-altădată”, aducând în actualitate „regrete dezgropate… fărâmă cu fărâmă…”. Pe de altă parte, natura este în concordanță cu trăirile autorului: „ușor se lasă ceața”, „giulgiurile de iarnă se țes sub pleoape grele”. Sunt personificați și castanii care „oftează tăcerea mea tăioasă”, pe când „… silueta nopții a dramelor cortină o lasă amintire pe rănile deschise”. În poezia ÎMPUȘCĂ-LUNĂ este prezentată lansarea într-o viață poetică a autorului în care visarea îl poartă pe culmi nebănuite „strecor vântul prin palme” sau „tăifăsuiesc cu fluturii”, „bezele către stele”, „îngân foșnetul ierbii ca flaut de risipă”. Omul își duce mai departe tristețea ca „un împușcă lună”, „spre soare-arunc sudalme”, „măsor lenea-n petale”, folosind „săgeți otrăvite pentru gingașa lună și gloanțe pentru soare”, încercând de fapt să țintească o neîmplinire în iubire prin care ar dori „amanta s-o purific…” În poezia OCHII DINTRE FLORI întâlnim o frumoasă descriere a naturii. Predomină „… adierea blândă a vântului de mai și un albastru ludic topit în nuanțe crude”, „flori și frunze ude”, „fluturi ușori”, peisaje de „verde-ncins”, „grădini… de alb”. Această atmosferă terestră o numește poetul „bolta grea de Rai” în care simțurile omenești sunt solicitate la cote înalte prin „tineri școlari”, după care apar „iscoditori și umezi, doi ochi căprui de fată”. Spre surprinderea noastră, în acest decor de basm apare fata care în mod „bizar” are o sfoară „de gât legată… ”, „într-un cireș în floare”. Aceasta poate simboliza atât o tragedie, cât și proiectarea unei iubiri sfârșite. În poezia SALAMANDRA autorul se situează într-o notă discordantă față de peisajele frumoase descrise anterior în poezia OCHII DINTRE FLORI. Camuflajul petrecut într-o piele de salamandră ne aduce la cunoștință treptele pe care coboară în suflet ca urmare a experienței de viață acumulată la un moment dat. Din subteran, autorul așează „pe rănile deschise” „…plasturi de ceață”, în timp ce visele sunt marginalizate într-o „cripă” „pe trotuare”. Mediul în care autorul simte gustul etern al nectarului și a beznelor din ceață este simțit ca un areal propriu salamandrelor. Omul ajunge în acest stadiu, după percepția mea, în momente diferite în care sunt străbătuți de „fiorduri de-ntuneric” din existența proprie. În poezia SUFLETUL GOL SIMTE IARNA avem prezentată o antiteză prin care sunt oglindite simțămintele legate de amintiri și de prezent ale autorului. Pe de o parte găsim „irizări tăioase într-un drum atroce”, ce „pătează orizontul cu nuanțe de epavă”. Această imagine o pune în balanță cu „amurgul” pe a cărui „zile călduroase” autorul „s-ar vinde”. De asemenea autorul descrie spirala nostalgiei de toamnă care urcă în ființa sa „pe voci de vânt”, din păcate „topite într-o grea apatie”. Poetul se descrie ca fiind „o ruină vie” plimbată între o toamnă și „mistic și pal sărut de lună” al cărui gând febril îl poartă „spre nopțile domoale de primăveri livide, cu verdele în strună”. Nuanța de „beznă… vie” în care lunecă poetul într-un peisaj de „jar de zori” îi este „soarta ca o joacă” în timp ce „ierni fără încetare” se luptă cu parfumul trecutului în care predomină „verile calde, cu fluturii în floare…” Îi dorim spor în creație, sărbătorile cu bine și așteptăm să ne încânte și cu versuri noi.” (Georgeta Iuga)
„L-am cunoscut pe Cristian Păunescu prin versurile adresate actualei generații fantastice, prin manifestarea scrierilor sale în diferite situații care mai de care mai deosebite. Creația dânsului se regăsește în realitatea noastră actuală care are geniul său. Sunt mulțumit de ceea ce am parcurs și admir profunzimea ideilor și ineditul din diferite ipostaze.” (Dumitru Bardaș)
Următoarea ședință va avea loc în data de 30 aprilie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi Corina Preda-Perianu. Până atunci, tuturor, un Paște fericit! Vă așteptăm, cu drag!
