Propoziții pretențioase – Agonali
N-a fost ,,agonală” tinichigerească refuzată ori pierdută. Cine ne-a chemat ne-am dus, ce era aproape imposibil de realizat am dus la capăt cu succes. În termeni agogici: tare, repede și bine.
Dac-a fost mulțumit clientul cu garajul, înseamnă fără echivoc că ne-am realizat și nouă, și lui același deziderat, l-a cât de cioacă ne-a stat pe cap. Să nu mai amintesc și episodul plății de la final…. Părea că s-a terminat bine, acceptase că soluție mai bună cu materialul existent, cel mai ieftin din comerțul românesc, că n-am agravat situația acoperișului – cum sugera în primele ore de lucru -, ci am îmbunătățit-o considerabil, probând din zonele cele mai înalte curgerea apei cu gălețile pline golite în chip de uragan oceanic, că am agregat lemnul nou cu cel vechi și cu tabla foarte bine. Ne postasem pe trotuarul de vizavi, așteptând plata după încă un serviciu propus și dus la final de Cristi, aproape concomitent cu ultimele retușuri de la garaj – un jgheab la un alt acaret, cu nelipsitele operațiuni preliminare, desprinderea clemelor de la cârlige, scoaterea vechiului uluc, curățarea tablei invadate de frunzele și crengile căzute, de o parte din nămolul ajuns după scoaterea jgheabului pe tablă, prinderea capacelor necesare, poziționarea jgheabului pe cârlige, a colectorului în locul de deversare deja existent (după tăierea unei găuri cu flexul), repunerea clemelor și etanșarea îmbinărilor cu silicon. Cam lungă, de parcă părea că-și făcuse treaba și urma să ne țepuiască – agrăiră frații ceva în sensul ăsta în sfertul de oră de suspans, dar le-am spulberat calm (la exterior) temerile -: ,,Vine el, la ce vă grăbiți? Acasă ce aveați de făcut?”. Și s-a înfățișat cu cele nouăsprezece sutare mi i-a înmânat spre numărare…. Care erau de fapt doar 17. Îl atenționez că lipsesc, îi redau teancul de 200 spre numărare, face fețe-fețe, îi citesc telepatic neliniștea, neîncrederea și acuzele de sustragere. Precum toți cei agonici, a început lamentarea, respingerea ideii că a adus el mai puțin și nu eu i-am împuținat, automat mi-am întors buzunarele pe dos și timp de zece minute l-am urmărit în degringolada-i neîncrezătoare. Ca să le scurtez, m-am jurat că agnații toți de pe linia străbunicului nu luaseră un cap de ață de aproape un secol (excepția Gioni nu se pune). Neconvins de argumente și situația de facto, a plecat – deznădăjduit, ofticat că va plăti (astea-i erau gândurile) înc-o dublă sută, a plecat să completeze restanța și s-a întors tot așa, greu și lipsit de convingerea totală că adusese prima dată mai puțin decât îi cerusem. Că agrease sau nu propria greșeală, ne-am luat meritata plată și am plecat. Pun pariu că n-a scăpat imediat după de agnozii și agrafii pasagere…. Peste câteva luni am dat nas în nas și nu mi-am putut reprima întrebarea: ,,Ia spuneți, ați găsit cele două sute lipsă?”. Cum altfel să răspundă? ,,Da, erau…”.
Intri omului în curte, ba-ți lasă casa cu totul la dispoziție – nefiind o comoară nici ea, nici în ea – și tu cum să-l răsplătești? Să iei de colo ceva, de dincolo ceva cât de mic și proprietarul să nu observe nimic. Imposibil! Dar nu lipsa trebuie să te îngrijoreze, ci suspiciunea și acuzația de furt. Când o să pățim așa ceva, să se știe că ne-am țicnit definitiv. Până atunci, folosim ca și până acum eticheta cinstei….
Intersecția străzii Unirii cu Patriei este închisă, contrar planului comunist de construcții de blocuri, de două case, iar cea din colț a avut rara ocazie să găzduiască deasupra și foarte puțin pe dinăuntru neamul Călinilor.
