Spații culturale nr. 39 (2)

Radu CÂRNECI

ŢARA LUI LAL

La 87 de ani, cu aceeaşi vitalitate (de invidiat!) a începuturilor, poetul Radu Cârneci, fiu al plaiurilor râmnicene, ne propune, iată, o rubrică: Țara lui Lal, ce va cuprinde creații poetice originale și imagini-foto legate de aceste locuri de legendă, pe care autorul și le reamintește cu nostalgie.

Zodie

Din mijlocul somnului
zâmbeam Vărsătorului
fără timp de naștere
spre nici o cunoaștere.

Ca o aripă zburam
ca o frunză fără ram
peste-adâncul ce lipsea
luneca un gând cu stea.

Spre capătul somnului
tăceam Vărsătorului
domn în mine fără trup
fără-a ști că mă întrup.

Eram totul: duh frumos
eram sus și eram jos
joc-nejoc peste tăceri
peste-nalt și nicăieri

Și stam spre cunoaștere
la timpul de naștere
cerând Vărsătorului
un capăt al somnului…

Satul (ne)uitat

Valea-lui-Lal, satul naşterii mele
dintre dealuri suind către Dumnezeu;
acolo mi-au surâs primele stele
Şi – mică-ntre ele – steaua duhului meu.

Iarna bogată sub vânturi rebele;
m-au botezat în pârâul Câlnău
numindu-mă Radu (cu părul inele
şi ochii de frunză amară – mereu…)

Deja la cinci ani înşiram poezii
că se uimeau bunicii de cântare
iar mama se ruga şi da liturghii
ca puiul să-i fie de ascultare!

Da, cele trei ursitoare-au fost bune:
m-au dăruit cu minune…

Pârâul fermecat

Câlnăul meu, pârâu cu apă dulce
cu peştişori de-argint în veri dansând,
cu dealul Urlea vârfuind o cruce,
cu plopii sărutându-te pe prund.

Ce drag ne-ai fost! Ce bălăceli năuce
şi ce furtuni în huiet detunând,
ce viituri cu apele buluce,
ce amintiri în sufletul plăpând!

Atunci erai cât Dunărea, mai mare
deşi ne ajungeai doar până-n brâu,
te bănuiam în lunga depărtare
lin legănând ca valuri largi de grâu!

Ce mai faci, tu, pârâu de borangic,
erai flăcău atunci, acum bunic!?

Radu Cârneci în clasa a IV-a de liceu

Hram, toamna

Toamna, uneori, de prea mult soare
pâlpâie apele morților din veac
apele morților peste dealurile seci
peste satul cu păduri pietrite
acolo pe valea de secetă și dragoste

Și codrii sunt uriași dedesubt
ca satul uriaș de sub pământ:
e un sat fără margini și frumos
sat moșnean cu sigilii în lege
de mii de ani sat pe valea Câlnăului

(…Seara, acolo, de Sâmbăta morților
s-aprind lumânărele din ceară curată
din cea mai curată ceară, așa-i obiceiul
căci vin străbunicii la praznic
și străbunicile vin să ne vadă

Noi nu-i zărim, ci-i presupunem doar
printre noi la masă printre noi la horă;
sunt niște bărbați ce se leagănă mândri
sunt niște femei frumoase și dârze
care se măritau numai din dragoste…)

…Atunci, dinspre Chiciura și Iernatica
din șapte sate sosesc neamurile noastre
bărbați bătuți de vânturi și femei aprige
din șapte sate și de mai departe sosesc
oamenii pământurilor aspre și-adânci.

E o adunare de rude până-n al zecelea neam
și printre ei bătrânii ca o tristețe veche;
se bea, și se mănâncă, și se chiuie, și-i horă
se fură fete de măritat, și se pleacă acasă –
iar eu întârzii la sfat cu morții mei

Și se lasă noaptea iar ei m-ascultă privindu-mă
apoi se ridică pe rând, câte unul, câte doi
așa cum au venit, cu dragostea lor de pământ și nepoți
bucurându-se că ne-au văzut, pleacă
și-n cimitir luminile se sting una câte una…, câte una…

Colindă

Acum vin munții către noi vuind
prin mari zăpezi pădurile pogoară
și tâmpla intră-n vreme de argint
iar gândul se-adâncește în comoară

Din cețuri se desprind și vin femei
– miresme zvelte de pământ și soare
străvechi, sunând, mărgele și cercei
și colindând la geamul de răcoare

Bărbați viteji dinspre cetăți apar
cu semnele izbânzilor pe fețe
și e în vocea lor un dulce-amar
și mușcă vânturi bărbile-ndrăznețe

De peste tot colindătorii vin
– de munți e hora, de câmpii și ape –
nestins, din veacuri, legănându-mi lin
Carpații demni și Dunărea, aproape

Și casa-mi e cu acoperișu-n cer
– Tu, draga mea, pătrunde-mă cu veghe
căci patru puncte cardinale-mi cer
colind în slavă, fără de pereche…

(… Dar ce frumos bărbații legănând
în dor cântat femeile măiestre
îmi intră-n casă, sângele-mi pătrund
și cerul stă, cu stelele-n ferestre!…)

– Haidem și noi în corul nesfârșit!
– sunt duh de munte eu, tu ești baladă –
iar clopotele sună fericit
și-ncep, noian, zăpezile să cadă…

Radu Cârneci tânăr, cu familia

Fiul lui Zamolxe

… Superb, în vârf, cădelnițam arome
vale de aer legănând sonor
și explodau în mine, policrome
zăpezile din timpul trecător

Înalt de ceruri cobora în creștet
prin frunte veșnicii efluviind
purificându-mi clipele de veșted
și tâmplele de tâmple de argint

Cremene-n tălpi și fulgere în palme
întregul respira în mine: miez
cu munții demni, în imnurile calme
desfășuram și-nfășuram un crez

Frumos de duh sta sângele-n amiază
un arc era în nervi, iar peste nervi
psalmodia stăpână buna piază:
târziul cor al dușilor mei servi

Oh, și simțeam în mine nemurirea
Cu Soarele dansând pe Kogheon
în patru zări eram nemărginirea
de la Zamolxe strălucind și domn

Fertilizam fecioarele și glia
iar apele le-mbogățeam cu vieți
și izbucnea de stâncă poezia
când coapsele-mi nășteau pe îndrăzneți.

Era o vreme fără de prihană
din mine ondulând și-n mine stând
iar noaptea se topea-n săgeți, strihană
pierzându-se în văile de gând…

Sublim, în pisc, oficiam de soare
nemărginirea legănând cu dor
în sus, în jos, minune domnitoare
eu, veșnicul de viață dătător…

Elegie de piatră

Cruce din crucea vânturilor, neagră
semn al sângelui în dealul de cer
trece timpul prin tine și nu te doare
drumul de stele
drumul ce moare.

(De departe venind, ca o pasăre obosită
aripile ți le tragi înlăuntrul pietrei
adânc, să acopere inima ucisului
drumul plânsului
drumul învinsului…)

Semne ciudate, cântec de moarte săpat
sau de laudă vorbe, nume de neam
tocită carte de piatră coboară sub tine
drumul tatălui meu
drumul meu, mâine…

Vastă rotire

Munte cu vulturul înalt
– tu, cap al meu suind prin grele
nălțimi când astrele-și tresalt’
abia zăritele inele –

Spre tine cerurile roi
aleargă amețind tăcerea
prin vasta zare fără ploi
mereu și căutând durerea

Și îngeri vin cu îngerèle
pe doruri năzuind în jos
jur împrejur e praf de stele
arhanghelii ucid frumos

Jur împrejur, de aer, zeii –
– tu, cap al meu, tu vultur demn
te-nalți sublim cântând ideii
în fulger flacără și semn

Și fără timp abisuri grele
în juru-ți pier spre dorul alt
și îngeri vin cu îngerèle
și cad superb – tu arzi înalt…

„…Pe linia romantismului eminescian, întors spre vechimea autohtonă și vârsta mitologică a istoriei, fantezia lui Radu Cârneci plonjează într-o fabuloasă realitate dacică, sugerând, cu mijloacele unei poezii curate și directe, vitalitatea și durata neamului în libera desfășurare a forțelor naturii, sub privirea tutelară a lui Zamolxe/…/ O piesă cu totul excepțională pentru această coordonată a liricii romantice a lui Radu Cârneci este, desigur, Poem de taină. Viziunea e fantastică, de aspect păgân, antropomorfic. Aceasta e o dominantă a poeziei sale, cum observă și Constantin Călin într-o substanțială cronică la volumul Iarba verde, acasă (cf. Ateneu, nr.1, 1969). Străbunii trecuți în moarte reapar peste timp ca niște fantasme protectoare, convorbind liniștit cu urmașii despre năzuințele lor surpate de vitregii. Impresia e a unei lirici dense, venite din straturile adânci ale sensibilității poetului: „Ploua, erau niște bărbați aspri, palide voci/ unul avea o gaură-n piept, altul în tâmplă,/ ceilalți, arhangheli pe pământ: unul suspina după o fată,/ altul mă-ntrebă de-o femeie frumoasă,/ unul poftea o cană cu vin roșu, poftea o țigară/ și toți mă sorbeau din ochii fără de soare,/ de liniște stând, în obraji linii de moarte”. La ceas de taină, umbrele înaintașilor se retrag solemn în vegetația acestui pământ, poetul sugerând cu o remarcabilă forță artistică ideea de continuitate între generații, permanența spirituală a poporului încercat adesea de restriște:
“unul intră într-un stejar, altul într-un fag,/ unul se făcu stâncă, altul brad, cel tânăr/ se subție într-o floare… Eram de tăcere și spaimă,/ ploua domol, ploua spre toamnă, adânc și statornic,/ plânsei amar, îndelung și începui să sărut mâinile întinse ale copacilor…”
Mihai Drăgan: Poezia lui Radu Cârneci (Cronica, anul V, nr.1/ 3 ianuarie 1970)

„…Poetul încearcă de astă dată o coborâre spre zona începuturilor în căutarea esenţelor, a originii arhetipale, peste care s-a aşternut inertă curgerea timpului. Gestul e însoţit de marea tristeţe a necunoştinţei, a condiţiei noastre totuşi limitate: …”…Zamolxe/ s-a ascuns în miezul pământului/ şi cade peste sângele meu o durere/ iar peste noi o crustă de timp.”(Poem de început). Lacom de întrebări, de a descoperi faţa nevăzută a lucrurilor, chestionând umbrele strămoşilor, poetul înaintează spre o cetate de piatră, care nu e decât patria, a cărei imagine simbolică, legendară, apare ca într-un rit păgân… Ros de întrebări, dar şi de timp, „ca o molie lungă”, poetul aduce mereu vorba, la modul blagian, de „ciudatul drum”, de „marginea somnului”, văzând „un chip fără chip”, trecând „dincolo, dulce”. Psalmii sunt aspri, spuşi de o voce bărbătească, adumbrită-n bocet, însă ajungând la o împăcare senină, dincolo de tragic, dătătoare de poezie…”.
Al. Săndulescu, Oracolul deschis („România liberă”, nr. 8449/9 febr. 1972)

Ion ROŞIORU

Dor să fie străbătut

E duminică. Oraşul fără tine-i mai sărac:
Cale spre troiţa veche nu mai are rost să-mi fac!

E duminică. Oraşul până ieri a fost bogat:
Geamul stâng al casei tale parcă m-a hipnotizat!

E duminică. Oraşul gol de tine e bizar:
Străzile-s mai lungi ori poate le măsor cu pas amar!

E duminică. Oraşul e de vânt pustiu bătut:
Drumul meu spre tine n-are dor să fie străbătut!

Aceeaşi margine de vid

Acelaşi parc. Aceeaşi bancă. Acelaşi câine vagabond.
Acelaşi minaret albastru. Acelaşi hoge rubicond!

Acelaşi cal. Aceeaşi baltă. Acelaşi dig. Acelaşi plop.
Aceiaşi pescăruşi în aer. Acelaşi farmacist miop!

Acelaşi cerşetor nevolnic. Acelaşi zid. Acelaşi birt.
Aceeaşi tu imaginară. Acelaşi început de flirt!

Acelaşi mal. Aceeaşi luntre. Acelaşi iz de Styx fetid.
Aceleaşi zaruri deocheate. Aceeaşi margine de vid!

Beţi de noi vom fi fugit

De trei zile-n stepa aspră vântul n-a mai încetat:
Într-o zi vei fi mireasă. Din rărunchi voi fi oftat!

Dinspre bălţile-ngheţate crivăţul s-a înteţit:
Vei purta hermină nouă. Voi fi plâns peste cuţit!!

Biciuiţi de viscol caii s-au oprit în prag de han:
Pajii or să-ţi poarte trena. Voi fi suspinat avan!

De vin roşu-n zori nuntaşii în somn greu s-au prăbuşit:
Îmi vei fi întins o cupă. Beţi de noi vom fi fugit!