Spații culturale nr. 39 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Despre nimicuri, cu tristeţe

E la modă să-ţi faci „selfie”, adică să te fotografiezi, aşa, de unul singur, cu telefonul – de preferinţă – şi apoi să-ţi postezi pe net, să-ţi „sharuieşti” (să-ţi împarţi) figura, pentru ca toţi prietenii, virtuali, desigur, să vadă cum arăţi când abia te-ai trezit, când abia ai ieşit din baie, când stai în faţa calculatorului şi te pregăteşti să vezi „selfiurile celorlalţi” etc. E simplu, comod, ieftin. În curând, fotografii „meseriaşi” vor da faliment, cui îi mai trebuie dovezi „pe hârtie”, capabile să reziste şi 100 de ani, cui îi mai surâde gestul demodat de a şterge praful de pe albume vechi, exilate în pod sau în pivniţă, cui, adică, îi mai pasă de trecut şi de viitor, când sloganul actual este „carpe diem”, gustă prezentul, bucură-te de el, fiindcă e tot ce ai şi tot ce contează?
Exista un înduioşător ritual al mersului la fotograf, de obicei cu familia, de obicei în zilele care se cereau sărbătorite, păstrate pentru un cândva nebulos: ţinutele, e drept, erau cam ţepene, uşor ridicole, ca şi fundalul cu peisaje din care nu lipseau munţii, izvoarele, marea, plajele, umbreluţele etc., ceea ce reprezenta un pas înainte faţă de acele prime cortine milimetric plisate, care constituiau decorul din spatele familiei – mama şi bunica pe scaune, tata şi bunicul în picioare, cu o mână în şold şi piciorul arcuit într-o mişcare îngheţată de dans, copiii în faţă cu fundele, buclele, rochiţele cu volane, pantalonaşii cu bretele şi, neapărat, cu mânuţele pe nişte cercuri şi mingi care să demonstreze că nici în fotografia de familie ei nu pot renunţa la joaca lor fericită. Ca mesele de Crăciun ori de Paşte, mersul la fotograf era o sărbătoare de familie, un prilej de a te bucura cu ai tăi, lângă ei, un mod de a opri timpul (şi cine nu visa la eternizarea clipei, la transformarea ei într-un bun personal, auriu, strălucitor, valoros ca o bijuterie pe care o porţi când şi când, la zile mari?).
Sigur, se va spune, fotografia digitală este un semn de modernitate, nu ne putem agăţa de trecut cu dinţii şi cu unghiile, când lumea pe care o cunoaştem preferă prezentul, efemerul, comoda navigare în superficial şi virtual; în plus, nu numai fotografiile au fost înlocuite cu variante digitale, ci şi cărţile, revistele, prietenii, familia etc. În curând, şi viaţa, în plinul ei, va deveni virtuală/ digitală, ne vom închide corpul în eprubete şi-l vom despărţi de creier, cum prezic filmele SF: stimulat cumva, hrănit artificial, conectat cu alte creiere, creierul nostru va „funcţiona” într-un „matrix universe”, unde nimic nu durează, nimic nu rezistă, unde totul devine proteic. Asta da, viaţă „la maxx!”.
Reţelele de socializare gem sub povara unor fotografii făcute la repezeală, fără nici o valoare, de fapt, menite să trăiască, în cel mai bun caz, câteva zile, înainte de a fi „arhivate” şi făcute să dispară în imensul hău virtual: portrete (în prim-plan sau în plan general), poze de grup (în care sunt permise chiar şi poziţiile indecente, considerate, nu se ştie după ce criterii, drept amuzante, „haioase”, mărturii ale unei personalităţi dezinhibate), poze cu „celebrităţi” ale momentului, poze cu micul-dejun, cu prânzul şi cu cina, cu hăinuţele cumpărate din Mall, cu maşina (care se presupune că e a ta), cu telefonul/ tableta/ laptopul la care-ţi pierzi timpul, cu… Fireşte, nu trebuie uitate animalele de companie (mai ales pisici, căţei şi iepuraşi), buchetele de flori cu urări şi maxime celebre, care să le arate celorlalţi cât de mult te preocupă soarta umanităţii şi, evident, câtă înţelepciune ai dobândit prin copy-paste; toate acestea sunt la modă, înlocuiesc, cu succes, realitatea, devin, treptat, un mod de viaţă din care lipsesc părţi importante, cum ar fi; privirea lucidă înlăuntrul tău, autoevaluarea corectă, nevoia de dezvoltare personală reală etc.
„Selfieurile” creează dependenţă şi dau, pe deasupra, senzaţia că trăim într-o lume de narcisişti, în care ceilalţi sunt undeva, la câţiva metri de izvorul în care doar minunatul nostru chip se răsfrânge, spre deplina noastră încântare. Glumea cineva (suntem experţi în hazul de necaz, în râsu-plânsu, în tratarea „băşcălioasă” a liniei noastre ontologice) spunând că generaţia actuală este atât de dependentă de „selfie”, încât, dacă n-ar avea la îndemână telefonul, şi-ar face „selfie” în prima băltoacă întâlnită în cale. Fiindcă nu mai are la îndemână, precum Narcis în vechime, izvoare limpezi, ci dor oglinzi „aburite” (cu o vorbă a poetului Ion Mureşan), sau murdare, sau tulburi/ deformatoare ale realităţii şi înlocuitoare ale ei în mod tragic, din păcate.

La aniversară

Florentin POPESCU – 70

Puţini scriitori români s-au încumetat să fie „patroni ai diversităţii”, să abordeze, adică, mai toate genurile şi speciile literare – poezie, schiţă, povestire, nuvelă, roman, teatru, foileton, cronică, recenzie, portret „în peniţă”, memorialistică -, să intre în toate teritoriile, sufletele, orgoliile (creatoare) şi universurile poetice (imaginate de contemporani sau de scriitori de mult dispăruţi), să „viziteze” grupuri, „case”, cnezate, voievodate şi, uneori, găşti şi cumetrii literare şi să iasă nevătămaţi din aventură, cu acelaşi surâs maliţios pe buze, neatinşi de nici o boală „a secolului” sau… a mileniului. Florentin Popescu a reuşit. În aproape 50 de ani de activitate literară, a văzut multe, despre unele a scris, despre altele, cu siguranţă, va scrie. Are o vitalitate stranie, de om crescut în aerul curat al unor munţi, dealuri şi câmpii de care noi nu avem ştiinţă, fiindcă par a exista într-o lume din care am lipsit şi lipsim. E bonom, jovial, glumeşte mai tot timpul, pare alături de noi – chiar ne atrage atenţia asupra empatiei de care este capabil, prin celebra lui afirmaţie: „eu v-am citit pe toţi!” – deşi, în mod paradoxal, e, de fapt, altundeva, într-o fortăreaţă secretă, numai a sa, unde, probabil, doar poeta Iuliana Paloda Popescu mai are acces.
Florentin Popescu nu se grăbeşte niciodată: are timp de lectură, nu „iartă” nimic, nici chiar cărţile indigeste care se publică în ultimul timp, scrie cronici amabile şi nu-şi face duşmani. Nu se luptă cu veleitarii, nu-i pune la zid pe agramaţi, nu pare preocupat de lupta împotriva mahalalei care pătrunde, triumfătoare, în politică şi-n cultură; pare a fi deţinătorul unei viziuni înţelepte asupra realităţii româneşti, asupra dinamicii ei interioare, într-un cuvânt, pare să fi aflat, cu mult înaintea altora, că fiecare pasăre pre limba ei piere, că nimic nu este veşnic şi că îngâmfaţii, proştii şi ticăloşii, mai devreme sau mai târziu, vor intra de la sine, fără contribuţia noastră, într-o binemeritată uitare. Valului de impostură şi de kitsch din literatura actuală, scriitorul buzoian îi răspunde cu o elegantă „Istorie anecdotică a literaturii române”, în care, dincolo de glumă, este surprins un mod de a trăi prin creaţie, sunt strecurate lecţii de viaţă şi este adusă în actualitate o boemă (nu, nu de tip „balcanic-dâmboviţean”!) care a existat într-adevăr la noi, în ciuda sau poate chiar datorită regimului politic strict, mărginit, neprielnic artei pentru artă.
Din fericire pentru istoria literară, Florentin Popescu a ştiut să valorifice creaţia unor poeţi altminteri sortiţi ştergerii din tomurile menite să dea mărturie despre valorile noastre literare: dacă ar fi să dăm nume, pe primul loc ar trebui aşezat poetul V. Voiculescu, despre care prietenul nostru, al tuturor, a scris mult – nu exhaustiv – , cu bună-credinţă, fără patriotism local şi cu intenţia, mărturisită, de a-l reaşeza pe martirul închisorilor comuniste în atenţia şi-n inima contemporanilor. Ar urma Alexandru Macedonski, poate că şi Al. Odobescu, poate că şi Nicolae Labiş… adică scriitori alungaţi din manuale, din programele de literatură română, din reviste etc., condamnaţi la ştergerea totală din memoria generaţiilor care se ridică şi care, educate mai mult de tabloide şi de talkshowuri imbecile, abia dacă mai sunt capabile să accepte că nu-i chiar aşa o mare ruşine să fii român.
Dincolo de cărturarul cu interesante şi pertinente contribuţii de istorie şi critică literară, Florentin Popescu rămâne, însă, scriitorul care a intrat în lumea literară cu poezie: a debutat cu „Obsesia păsărilor” (1970), ca să continue cu „Mereu-peregrinul” (1972), „Cuvinte de grâu” (1975), „Ţărmul uitat şi alte poeme” (1981), „Diligenţa cu păsări” (1983), „Peregrin la Ninive” (1988), „Flăcări şi porumbei” (1989). Între aceste volume, ca pentru a-şi trage sufletul după alergătura lirică, numeroase monografii, reportaje, memorialistică, proză, teatru. Dacă l-ar întreba cineva (şi probabil că au făcut-o mai mulţi reporteri, fiindcă buzoianul este o prezenţă constantă în revistele de specialitate) ce ipostază preferă: critic, jurnalist, prozator, poet, dramaturg, sunt sigură (mă rog, aproape sigură!) că Florentin Popescu ar răspunde, cu zâmbetul lui maliţios, că se consideră poet; în mod categoric, n-ar greşi să afirme că-i place de sine în această ipostază, atâta vreme cât a fost în stare să scrie: „uneori mă opresc şi aud/ cum din urmă sunet de clopot/ foşnet de plante-n delir invadează cetatea”. Glasul de aici nu mai este cel al simpaticului preşedinte de juriu, care încurajează tinerele talente, nici al amabilului şi generosului critic de întâmpinare, nici al prozatorului obiectiv şi omniscient, ci este glasul înstrăinatului de minciuna lumii, al singuraticului capabil să tresară, să se mire şi să vibreze în preajma păsărilor de umbră. Tonalitatea elegiacă vine din respectul religios al unor vechi şi pline de nobleţe generaţii de ţărani pentru pământ, pentru miturile lui, pentru vitalitatea, misterul şi fertilitatea lui. Fiinţa poetului depăşeşte graniţa dintre regnuri – de aici, sentimentul consubstanţialităţii, nu neapărat nou, dar intens trăit – perspectiva dezrădăcinării fiind presimţită acut: „cranii, lupi şi păsări de umbră/ trimite muntele să-mi umple văzduhul/ cum drumuri-nainte vin să-mi devore/ gândul, frunzele mele şi inima”.

La mulţi ani, maestre, din partea redacţiei!

Daniel DRĂGAN

Aşteptându-l pe Bachus Mihai

„Nu-mi e milă de poeţii
care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeţi.”
Odysseus Elytis

Păi da! Trebuia să se întâmple şi s-a-ntâmplat
Să moţăi privind la pendulul stricat
Care nu mai bate
De peste un veac şi jumătate
Pendulul în care fac ménage a trois
O bufniţă un cuc schilod şi-un şarpe.
Mai vine câteodată un brotac
Întâi se ceartă şi-apoi toţi patru tac.

Suport o nedreaptă osândă
Să stau noaptea întreagă la pândă
S-aud cum scârţâie neaua sub paşi
Cum se trânteşte uşa la lift supărată
Dar să vie să vie odată mincinosul tâlharul
Care şi-a ronţăit certificatul de botez
Şi abecedarul
Care zice că-mi e prieten halal! şi mă minte
Într-un hal fără hal.
Promite că vine să bem un pahar hai două
Că doar n-o fi bai şi eu îl aştept
Pe nemernicul Bachus-Mihai.

Nedreaptă şi ticăloasă osândă
Să stau toată noaptea la pândă
Aşteptând în zadar cu ochii într-un fund
De pahar.
Poltronul şi lăudărosul panglicar
Cu tichie pe cap şi cu brâu de mătase
Băutor de cocârţ şi de vorbe frumoase
Geambaş de poeme şi de cântece fără perdea
Călare pe mătură sau pe vătrai
Nedemn de crezare Bachus-Mihai.

Bufniţa râde în ceasul şontorogului cuc
Îmi vine s-o iau şi s-o duc
Unde a dus mutul iapa când a terminat ţiganul
Să vândă ceapa
Să-i fac de petrecanie mama ei de jiganie!
Să-i dau sodă caustică să-i dau un hap
S-o iau de-o aripă să-i vin de hac
Vietate cobitoare şi hâdă.
Aţi mai pomenit cucuvaie să râdă?

Şi cucul sărac cât cuprinde cu duhul
Încearcă s-o-ngâne dar vocea lui slabă
Se-mpiedică într-o singură şi tembelă silabă.
Şarpele, numai şarpele tace naiba ştie ce face
Acum se târăşte tiptil ca o sfoară ca un fitil
Vrea să-ţi intre-n ureche la nicovală la ciocănel
Se răsuceşte se face inel apoi se-ntinde şerpuitor
Rece şi inelar parcă-ar fi din metal
Parcă-ar fi un tren speriat şi grăbit
Alergător către plus infinit sau fugărit de soroc
Prin Siberia spre Vladivostok.
Călare pe două şine mereu
Trenul trece dintr-o ureche spre alta
Prin miezul de nucă al capului meu
Trece şi spintecă creierul meu
Ca o săgeată o undă un zmeu
O rază desprinsă din curcubeu.
Lasă în urmă o rană o boare
Mă tremură mă minte mă doare
Iar trenul aleargă speriat şi grăbit
Către plus infinit.

Însoţitoarele de vagon dichisesc samovarul
Ceaiul abureşte în căni de metal
Şi trenul şuieră şuieră triumfal.
Sânii îngrijitoarei de vagon
Se oferă plocon
Mari dolofani doi vrednici bostani
Strânşi în vestonul de stofă barbară
De la uniforma feroviară
Strânşi până crapă stofa pleznesc ţâţele
Şi un bulion diavolesc irumpe şi stropeşte în jur
Cu miez de fruct dulce zemos şi impur
Seminţele sucul sar
Pe sus şi pe jos şi vagonul devine
Colorat savuros dar intervine cucul
Pasărea şchioapă
Plutitor într-o barcă şi barca plutitoare pe apă.
Cucul vâsleşte vâsleşte de zor
Cu un ciot de aripă şi un picior
Şi râde-n barba lui lată ei da că e barbălată
Pasărea aceasta deşuchiată şi strigă la mine că vai
În noaptea asta n-o să mai vină Bachus-Mihai.
Doar trenul acela speriat şi grăbit
Aleargă spre plus infinit
Fugărit de soroc
Prin Siberia spre Vladivostok.

Nu se putea o mai otrăvită vestire adică
Stau şi aştept o noapte întreagă ca un nebun
Blestemat să mă uit şi să admir cât e de rotund
Fundul unui pahar fără fund vinul
Care nu mai pridideşte să vie
A rămas să se usuce în struguri în vie
Şi Bachus tâmpitul mă lasă s-aştept
Este o măgărie deplină nu este drept
Că eu mereu mi-am sacrificat timpul puţin
Moţăind cu el lângă paharul cu vin
Ascultând versurile lui idioate
Încercând chiar să-l laud atât cât se poate.
Vrea să scrie o poezie curată curată
Şi hârtia să rămână imaculată. Asta e poezie?
Dacă nu se vede la ce s-o mai scrie?!
Apleacă-te la instincte îi spun şi-l îndemn
Spre ringul unde Freud şi Jung
Se bat cu săbii de lemn.

Vietăţile mele spurcate se tulbură iară
Bufniţa are pureci sau râie-aviară
Se scarpină cu ciocul sub aripa neagră penată
Mâncărimea se întoarce la urechea mea stângă
Ea începe să plângă proastă ca noaptea nătângă.
Aţi mai văzut bufniţă noaptea să plângă?

Şarpele doarme sau se preface
Zice că e dornic de pace tresare
La fiecare zguduitură mai mare
Când trenul trece la ace sau şuieră tare
Să sperie crivăţul şi s-alunge gerul din cale.
Parcă-ar fi un tren disperat şi grăbit
Fugărit de soroc
Prin Siberia spre Vladivostok.

Simt la urechile mele o mâncărime
Aş vrea să mă scarpin şi nu ştiu la care
Urechea mea rabdă şi-aşteaptă
Să mă scarpin la dreapta cu mâna stângă
Sau la stânga cu mâna mea dreaptă.
E o dilemă filosofică mi se pare
Că dintre cele două urechi
Niciuna nu este mai mare
Şi n-ar putea între ele să existe să fie
Niciun fel de privilegiu de ierarhie.
Sunt iubitor de dreptate şi vai
Asta n-o ştie hahalera de Bachus-Mihai

Eu n-aş putea bunăoară ca acum pe-nnoptate
Să mă scarpin fără un studiu de fezabilitate
Fără o analiză de cost şi sistem de contracte
Care să asigure reproducerea mijloacelor fixe
Pe mai departe. Poeţii – sărmanii de ei – habar n-au
Câte riscuri comportă o măsură pripită
Poate să te păgubească să te compromită
Să te scoată în târg la mezat şi evident
Poeţii nu ştiu ce este un faliment.

Am probleme cu pasărea chinuită de dorul de ducă
Cucul acela care-şi leapădă puii pe unde apucă.
Vrea să înfulece dicţionarul cu scoarţe cu tot
Şi să devină cât mai repede poliglot.
Eu îi dau apă să bea şi să mănânce mălai
El zice că noaptea-i pierdută şi n-o să mai vină
Niciodată Bachus-Mihai.

Trece prin sufletul meu speriat şi grăbit
Alergător către plus infinit şi fugărit de soroc
Prin Siberia spre Vladivostok
Un tren ca un şarpe distanţa o muşcă
Zboară reptila ţâşnind ca din puşcă
Şi-n trenul acela nu este, vai!
Nici urmă de Bachus-Mihai.

Paharul e gol şi uscat ca o iască
Bate-n geam o lumină crăiască
Dar n-a trecut noaptea e doar raza de lună
Când vârcolacii se-adună.
Nu am probleme. Numai şarpele naiba ştie ce face
Îl simt cum mi se urcă pe gât se suceşte
Pielea lui este moale şi rece
O simt cum se tupilează şi trece
De la o ureche la alta
Ba e-n stânga ba-n dreapta
Aş vrea să mă scarpin dar nu mai ştiu care
Este urechea unde adastă lighioana sâcâitoare
Parcă o pasăre zboară prin părul meu de pe un fir
Pe altul
De pe un munte pe altul măsoară înaltul
Cucul cel şontorog şi chior
Care zboară doar c-o aripă şi-un picior.

Ce vă spuneam? A da! Vorbeam despre poezia
Lui Bachus-Mihai şi alte îndeletniciri vetuste
Despre profeţii mâncători de lăcuste
Sau vânătorii de şaluri colorate şi fuste.
Vorbeam de nivelul nostru de trai
Şi iarăşi despre poezia lui Bachus-Mihai.
Omul acesta sau poetul – ca să zic una
Să-i fie pe plac
Mă face să pun mâna pe armă şi să ies la atac
Mă scoate din fire dar are norocul că-mi trece
Şi până la urmă gărăiala lui mă lasă rece
Ba chiar mi se face aşa un fel de milă
Că poezia lui este atât de subtilă
Cu înţelepciuni admirabil ascunse
Deghizate camuflate şi nepătrunse.
Buha mea din ceasul de lemn
Mai dă câteodată semn bosumflată şi hâdă
Şi se porneşte să râdă
La fiecare rimă la fiece rând.
Aţi mai văzut vreodată o buhă râzând?

Dar nu v-am spus ce zice Bachus-Mihai
Despre vin despre sare şi despre tramvai.
Indiferent dacă paharul este gol sau plin
Crede că viitorul omenirii se poate citi nu în cafea
Ci în vin
În aburul care se ţese pe ţeasta sa
Dar nu pe afară ci chiar pe sub osul frontal
Şi până la ceafă între pia mater şi occipital
Zice că scrie acolo şi trebuie doar să citeşti
Ce faci cine eşti şi ce dandanale
Va mai fi să păţeşti.
E un om sucit şi rebel dar îmi place de el.
Sarea, zice că e un conservant ideal
Adică un conservant de idei
Să le pui la saramură cu castraveţi şi ardei
Şi să-ţi faci tu singur o şaretă sau un tramvai
Fără motor fără cai
Doar cu pânze de corabie-n vânt
Şi să umbli ca vodă prin lobodă pe-ntregul pământ
Că motoarele care-ţi livrează distanţa pe tavă
Sunt moarte sigură sunt otravă
Şi mai bine mai curat şi mai demn
Este să ne întoarcem la roata de lemn.

De-atâtea ori noi doi ne-am cinstit
În miezul de noapte la ceas cumpănit
Vânturând idei idioate
Şi-apoi luându-le-n derâdere pe toate
Hai, Bachus, mai toarnă un pic!
Şi ni se părea paharul prea mic.
Vântul sufla cu blândeţe printre brazi
Şi asta se întâmpla parcă azi
Parcă acum îţi spun prietene hai
Să fim sănătoşi măi Bachus-Mihai!
Şi-ţi povesteam cum mă ţine-ntr-un chin
O muieruşcă din satul vecin.
Tu-mi citeai poeziile tale
Mie-mi zbura gândul în deal şi în vale
Suia cobora pe poteci şerpuite
Spre satul vecin al femeii iubite
Dar nu mai găseam semn la fereastră
Nu mai e floarea roşie-n glastră.

Îmi dădeau lacrimile şi-mi venea să plâng.
Tu nu credeai că sunt aşa de nătâng.
Vântul trece blând peste brazi
Parcă-a fost ieri parcă-a fost azi
Sufletul mi se-ntorsese pe dos
Amant urgisit amant de prisos
Ostatic la porţile dorului
Un biet vegetarian al amorului!
Mă sufoc de atâta pedeapsă umilă
Şi nu-i nimeni să-mi plângă de milă.
Mă duce valul şi nu mă agăţ nici măcar de un pai
Tu îmi lipseşti prietene, hahaleră ce eşti
Bachus-Mihai!
Trebuia să vii şi să stai cu îndemn
Să lămurim misterul calului aceluia de lemn
Cal ecologic mănâncă văzduh şi bea caolină
E cea mai modernă maşină
Silenţioasă şi fără miros de benzină.

Vino să-mi spui ce e cu trenul acela
De umblă hai-hui
Şi nu dă socoteală chiar nimănui
Al cui este trenul cine e mama lui?
Şuieră lung şi se revarsă ca valul
Mi-a găurit occipitalul
Prin Altai peste Obi peste Amur
Lasă zgură sonoră şi spaime în jur
Oare ghezeşul acela, frate Mihai,
Îşi caută drum tăinuit spre Chitai?

Mă năpădesc marile teme de cuget şi de meditaţie
Ce se va întâmpla cu a noastră mică
Şi binecuvântată de pronie naţie
Pe care lumea n-o prea mai ia în consideraţie?
Vino că te-aşteaptă atâtea-ntrebări oculte
Sau sfinte!
Vino că mă doare măseaua de minte!

În loc să privesc înspre cerul cu stele
Privesc la paharul acesta gol
Ca privirile mele
Şi el ştie că este privit
S-a fâstâcit
Ca un flăcău imberb nebărbierit
Adulmecat de-o vădană pricepută la toate
Şi el paharul ca o amforă fără toarte
Se înfierbântă ruşinos tinerel
Până fierbe uscăciunea în el.
Speriat de propria lui ruşinare
Paharul imberb se-nfierbântă mai tare
Ca şi când o ciurdă de bizoni însetaţi
Întind boturile lor uscate de sete
Dornice şi ele de vin să se-mbete
Până la pierderea echilibrului şi a minţii
Şi tremură paharul de-i clănţăne dinţii
Înfricoşat că setea s-a oprit
În adâncul lui toată
Şi fierbe acolo uscată.

Dar iată că se-ncinge gâlceava
În colivia pendulului cei trei locatari
Ca trei muschetari
Au mai primit încă unul
Gata să tragă cu tunul.
Mic şi colţos brotacul este doar piele şi os
Vai de liniştea celorlalţi că-ntre ei
Are o gură cât trei
E destul să zică oac-oac
Şarpele de frică se face colac
Cucul pasăre sură nătângă
Îşi smulge penele şi începe să plângă
Doar buha se încruntă la el
La micul şi gălăgiosul brotăcel:
Aici nu-i nici cârciumă nici bordel.
Dacă tot ai venit şi nu ştii ce să faci
Îţi spun eu: închide gura şi taci!

S-a făcut ziuă şi paharul e gol.
Nu m-am culcat dar trebuie să mă scol.
Crudă şi nedreaptă osândă
Am stat toată noaptea la pândă
Aşteptând în zadar
Cu ochii într-un fund de pahar.
Pe lăudărosul panglicar
Cu tichie pe cap şi cu brâu de mătase
Băutor de cocârţ şi de vorbe frumoase
Traficant de cimilituri un bezmetic sadea
Geambaş de cântece fără perdea
Călare pe mătură sau pe vătrai
Vino prietene, hai, vino tu Bachus-Mihai!

Nu strică la casa omului un poet
Chiar dacă nu e unul prea mare
Măcar cât o pasăre cântătoare
Cât un sunet de clopot un zvon
O vorbă un sunet de frunză de nai
Vino tu vino tu Bachus-Mihai!

Brotacul coboară din ceas şi vine tiptil
La urechea stângă şopteşte umil
Cu un sfert de voce încetişor:
Bachus nu mai vine Bachus
Zace blocat în ascensor!

FAPTE CULTURALE

CONCURSUL DE POEZIE DE
DRAGOSTE
LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA…
Ediţia a XV-a, 22 mai 2015

Centrul Cultural al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XV-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…
La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare.
Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicat nr. de telefon şi email.
Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, .rtf, cules cu corp 14, Times New Roman CE, mărime 150 (zoom). Textele vor fi expediate fie la adresa de e-mail virgildiaconu2004@yahoo.com, fie poştal, pe adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 30 aprilie 2015. Manuscrisele nu se înapoiază.
Juriul va fi format din membrii redacţiei revistei Cafeneaua literară. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi cu diplome şi sume de bani, astfel: Premiul I: 350 lei, Premiul al II-lea: 290 lei, Premiul al III-lea: 260 lei, Menţiune I: 210 lei, Menţiune II: 200 lei.
Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, în ziua de 22 mai 2015, ora 13.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la festivitate, în baza C.I. În caz de neprezentare la festivitatea de premiere, premiile se acordă următorilor clasaţi.
Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.