Spații culturale nr. 81 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Râmnicenii se despart greu de vechile obiceiuri, transmise, în general, din tată-n fiu, în ciuda faptului că realitatea istorică a devenit cu totul alta, ca și, aparent, vremea și vremurile sub care stăm și plângem (neuitând totuși să facem stocuri de alimente și carburanți, să credem toate zvonurile, să acceptăm și să risipim panica etc.). Erau la modă, cu ani în urmă, ghișeele: intrai într-o instituție și dădeai de câte unul, de ferestruica lui meschină, care te obliga să te apleci umil, încercând să captezi văzul, auzul și bunăvoința funcționarului mărunt, dar necruțător cu banii, timpul și nervii tăi. Desigur, și cu demnitatea ta de om. Sincer, nu credeam să mai văd astfel de ghișee, la peste treizeci de ani de la împușcarea lui Ceaușescu și, în spatele lor, arogant și lipsit de empatie și bun-simț, vreun neica-nimeni gata să te repeadă și să te pună la punct fiindcă îi consumi timpul, aerul și-l împiedici, nu-i așa, să se ocupe de treburi mai serioase.
Aveam o problemă cu telefonul – de altfel, unul de ultimă generație, dar care îmi făcea niște probleme când trebuia să accesez aplicația BT Pay, cea prin care, câteodată, ca să evităm cozile, răspândirea de virusuri, de una-alta, plătim de nu ne mai terminăm. Pentru că fac parte dintr-o generație care nu s-a născut cu laptopul și cu smartphonul în mână, m-am dus la un fel de service destinat, după cum scria pe geamuri, pe ușă și deasupra ușii, exact operațiunilor de acest tip. Lucrătorul (sau patronul? – că în Râmnic diferența e volatilă din acest punct de vedere), plictisit de moarte, s-a ridicat de la biroul plin cu tot felul de chestii aparent tehnice și aparent importante. Merg destul de des la un service local de calculatoare ca să am habar de minunile tehnicii moderne, dar acolo respectul față de client primează și patroanei nici prin cap nu i-a trecut și nici nu i-ar trece să-și tragă un ghișeu ca-n epoca de aur. Cum ziceam, plictisit de moarte și inutil ca acele mașini de făcut zgomot, care trec pe străzi la șase dimineața și la o zi după ridicarea gunoiului, plictisit rău, ce mai! – lucrătorul (sau patronul) m-a privit cu greață. Simțeam cum bate mărunt din picior, cum îi trepidează bicepșii și tricepșii, cum i se încordează pătrățelele de pe burtă, lucrate la sală, în timp ce asculta, cu un sfert de ureche, ceea ce-i spuneam. Am pretenția, ca scriitoare și fostă profesoară de română, că știu să exprim succint și pe înțelesul tuturor (am lucrat un timp și la școala ajutătoare) niște cerințe. La aceasta se adaugă faptul că, netrăind nici măcar o clipă pe lună sau pe altă planetă, știu și că orice serviciu se plătește. Deci eram dispusă să plătesc pentru ca lucrătorul (sau patronul) să presteze un serviciu și să se integreze frumos și civilizat în relația furnizor de servicii-client.
Acum nu m-am lămurit dacă apropierea de magazinul chinezesc (service-ul în discuție se află, cumva, la subsolul lui) a devenit toxică și manipulatoare, știut fiind faptul că Republica Populară Chineză a rămas încremenită în proiectul comunist, sau dacă apropiata dezmățare mondială a rușilor a dat apă la moară nostalgicilor și neam de neamului lor; cert este că m-am trezit ca pe vremuri în fața secretarilor de partid analfabeți, care se ocupau cu problemele culturale și te puneau la punct de nu te vedeai, cu aplombul celor opt clase prin care trecuseră: „Haideți, doamnă, că n-am timp de pierdut, am lucruri mai importante de făcut!”. Ce să spun, mi-a plăcut băiatul. Mare cinste face părinților lui! De la cine o fi învățat lecția de nesimțire, nu știu, fiindcă școlile râmnicene sunt de toată isprava și nu aruncă pe piață mârlani capabili să-și deschidă afaceri și să facă și bani de pe urma lor.
Relativ tânăra odraslă de fost nu-știu-ce mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am băgat telefonul în buzunar, i-am spus cu tristețe „NU așa!” și am plecat, lăsându-l pe dobitoc în plata Domnului. Spatele meu nu ar trebui să se încovoaie în fața unui ghișeu, dincolo de care se află un bădăran, dincolo de care se află o întreagă categorie de neisprăviți care, prin niște legi râmnicene oculte, au devenit patroni, furnizori de servicii (dacă ai noroc și-i găsești în toane bune!) și magnați locali. Oligarhi în devenire, ca să nu ne ferim de cuvinte, că Rusia-i aproape și niciodată nu se știe…
