Spații culturale nr. 81 (11)

Mihai VINTILĂ

Cristian Gabriel Moraru și publicistica culturală teleormăneană

Profesorul Cristian Gabriel Moraru are parcă o vocație a culturii. Prin tot ceea ce face nu urmărește decât ideea aceasta. A ajuns astfel să fie redactor-șef la revista Teleormanul cultural, prefațator de cărți, organizator de festivaluri, prezentator și critic de carte, dar nu își uită niciodată originea sa și anume aceea de dascăl.
Volumul intitulat Genuri nobile, apărut la editura eCreator din Baia Mare în anul pandemic 2021, se înscrie în acest program cultural pe care și l-a autoimpus.
Cum singur recunoaște, în Argument–ul de la începutul volumului, Cristian Gabriel Moraru scrie: „Am convingerea că acest florilegiu jurnalistic va constitui un capitol însemnat din istoria culturală a prolificului genius loci roșiorean și teleormănean“.
Deși se intitulează Genuri nobile volumul nu se limitează doar la acestea. Pe lângă reportaj, anchetă și interviu avem multe note, știri, relatări și chiar, la final, o serie de povestiri inedite. Este, cum s-ar spune, un volum mai degrabă baroc.
Alcătuit ca structură din nouă capitole mari, urmate de o fișă de autor, cartea este mai mult un angrenaj închegat în jurul ideii de jurnalism cultural și mai puțin de viziune a unui critic literar.
Titlurile diverse sunt grupate în capitolele: Articole și știri culturale, Comentariu literar, Cronică de film, Cronica revistelor, Editoriale, Interviuri literare, Medalioane literare, Recenzii literare, Timpul prozei.
Scriitura este când sobră și tehnică de parcă ar fi doar o oglindă care reflectă realitatea, fie empatică și încurajatoare. Depinde mult de ceea ce este în atenția autorului. Informațiile ne sunt prezentate seci, fără mari înflorituri stilistice, dezvoltate în ideea de informare a publicului larg. În fond, au fost la bază, materiale de ziar local. Atunci când avem interviuri, cultura autorului iese la iveală prin calitatea și uneori surprinzătoarele unghiuri ale întrebărilor. Pentru cronicile literare stilul se schimbă iar, cameleonic, luând morga unui critic empatic, dezinvolt și curios. Această schimbare permanentă de stil, de abordare, ne dă posibilitatea de a descoperi mai multe fețe ale autorului, cultura sa și de ce nu, versatilitatea literară de care poate da dovadă.
De multe ori simțim patriotismul local, cu toate că acesta uneori face rău prin exagerarea unor nume care totuși, sunt mici, pe firmamentul literaturii naționale. În lipsă de altceva, Cristian Gabriel Moraru se agață de firavele semne, de fiecare moment cu speranța că poate acum e timpul marelui salt. De fiecare dată simțim optimismul dar nu am văzut până acum saltul mult așteptat.
Roșiorii de Vede sunt punctul nodal al scrisului autorului. Aici se concentrează atenția sa, aici devine acribic și entuziast, conturând realități și tendințe literare imediate. Ajunge un cunoscător al locului, un exeget al literaturii regionale, un făuritor de destine locale și de ce nu, un creator de frumos. Este flacăra vie a spațiului.
Cu toată risipa de idei și de evenimente, nu pot să nu remarc totuși și unele scăderi ale cărții. Informația nu a fost atent prelucrată întâlnind pe parcursul lecturii multiple alăturări de cuvinte datorită tehnoredactării defectuoase, inserarea unei multitudini de fotografii locale, uneori de o calitate slabă a reproducerii. Sunt lucruri care jenează dar care nu scad din nivelul intelectual al volumului însă, zgârie retina unui cititor avizat.
Prin această carte, Genuri nobile, Cristian Gabriel Moraru scrie o istorie jurnalistică a locului, este un cronicar al timpurilor culturale noi. Munca sa este meritorie și în același timp asiduă, izvorâtă doar din focul interior al culturii care trăiește în el ca într-un Prometeu local.

Nicolae MIHAI

Lex orandi

Prezenta „bijuterie” editorială, Lex orandi – Studii de teologie liturgică, poate fi considerată ca ghid liturgic necesar celor care studiază viaţa liturgică, duhovnicească, pastoral-misionară şi cultural-educaţională a credincioşilor de pretutindeni. Cartea ne este propusă de părintele conferenţiar doctor Lucian Vasile Petroaia şi este alcătuită din douăsprezece studii care îmbină armonios practica liturgică cu ştiinţa academică şi cu cercetarea teologică-liturgică. Lucrarea impresionează prin paginile de natură mistică-simbolică dedicate rânduielilor privind Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, locaşul de cult şi simbolistica lui etc. Trebuie să amintim că domnul Lucian Apetroaia este, în viaţa de toate zilele, preot la parohia Sfinţii Trei Ierarhi din municipiul Galaţi, dar şi cadru didactic titular la Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie în cadrul Universităţii Dunărea de Jos, din Galaţi. De asemenea, din anul 2018 este cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”, Universitatea Bucureşti.
Aflăm din prefaţa cărţii, realizată de pr. prof. univ. dr. Viorel Sava şi de conf. univ.dr. Lucian Farcaşiu, că autorul acestor studii, timp de 15 ani, a fost preocupat de tratarea unor teme de mare actualitate în tradiţia ortodoxă românească: înmormântarea pruncilor nebotezaţi în biserica rusă, grecească, bulgară, sârbă, polonă, rânduiala privind ritualul ungerii şi încoronării regilor şi împăraţilor, clopotul (repere istorice, semnificaţii teologice, funcţiune istorică), vechi cărţi bisericeşti rămase în număr foarte mic în colecţii, depozite, fonduri de carte „veche” devenite unicate, Canonul pentru primirea Sfintei Împărtăşanii ca semnificaţie teologică şi sens imnografic etc. Autorul fiind un neobosit „scormonitor” prin cronici şi arhive îngropate în praf, reuşeşte să ofere deopotrivă celor care sunt preoţi, ierarhi, ieromonahi, monahi, mecenaţi şi tuturor credincioşilor o bună călăuzire de natură pastorală şi nu numai. Astfel, aflăm în această lucrare multe lucruri privind Sfintele Taine (Sacramentele) ale Bisericii cuprinse în Molitfelnic, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Maslul, Preoţia, Căsătoria. Interesante sunt şi paginile dedicate Clopotului (a glasului ceresc), elementul sonor din cultul ortodox, semnificaţiile sale teologice şi, mai ales, secretele turnării unui clopot. Termenul de „clopot” derivă de la cuvântul german „Gloke” care, la rândul lui, se pare că îşi are originea în cuvântul celtic „clocc” sau în arhaicul termen irlandez „clochon”. În limba latină, termenul „clopot” era desemnat de cuvântul „campana”, numele provinciei italiene Campania, unde se afla oraşul Nola. De la numele acestui oraş provine a doua denumire a clopotelor. Clopotele de dimensiune mai mari, din bronz, încep să apară după secolele VII-VIII. Acusticienii, specialişti-turnători de clopote, aliază cuprul cu staniu, argint şi aur după reţete şi tehnici de cele mai multe ori, secrete. Cunoaştem rolul clopotului în trecut, când populaţia era atenţionată asupra unor nenorociri, năvălirea unor armate străine, stârnirea unei molimi şi, nu în ultimul rând, la chemări la rugăciune.
Autorul acordă un capitol important Rânduielii Sfântului Maslu. Se ştie că omul, când este bolnav, se roagă. Rugăciunea sa arată măsura duhovnicească maximă la care poate să ajungă sufletul lui. Pentru redobândirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti există Taina Sfântului Maslu. La această slujbă participă şapte preoţi care se pregătesc, din timp, prin post, spovedanie, participare la Sfânta Liturghie şi împărtăşire, iar rânduiala se săvârşeşte la biserică sau acasă la creştinul bolnav. În Basarabia, este tradiţia de a duce, cu acest prilej, o icoană făcătoare de minuni. După slujbă, această icoană este purtată, ca într-o procesiune, la casele celor bolnavi care sunt binecuvântaţi cu sfânta icoană şi unşi cu ulei sfinţit de la Sfântul Maslu. În Biserica Ortodoxă a Greciei, la Sfântul Maslu, în loc de făină de grâu se aduce doar grâu, asupra căruia se citeşte întreaga rânduială. Din acest grâu se face făină pentru prescuri.
Multe lucruri interesante aflăm, în prezenta carte, despre locaşul de cult creştin ortodox, biserica. Aşa cum se ştie, biserica este „casa lui Dumnezeu”. Ea este structurată în trei părţi: altar, naos şi pronaos. Altarul, locul cel mai sfânt din biserică, este orientat întotdeauna spre Răsărit. Poate de aceea întreaga viaţă creştină se orientează, la rugăciune, spre Răsărit. În limba latină sintagma „alta-ara” înseamnă „loc înalt”, el simbolizând „bolta cerului” care acoperă pământul. Altarul este locul unde tronează Hristos, Împăratul tuturor. Naosul este partea de mijloc a bisericii aflată între altar şi pronaos. Locul acesta este al credincioşilor care aduc lui Dumnezeu rugăciunile lor. Pe naos se înalţă turla cea mare a bisericii. Pe bolta turlei, domină întreaga lume marea icoană a lui Iisus Hristos Pantocrator. În exteriorul turlei este aşezată Sfânta Cruce, ca semn al vieţii şi simbol al întregului univers. Pronaosul este partea dinspre apus a bisericii, locul de intrare în biserică. Pe pronaos sunt două bolţi emisferice, cu sau fără turle. Tradiţia este ca în pronaos, la slujbă, să stea mai ales femeile ce alcătuiesc corul sau cafasul. De aici se aduce laudă lui Dumnezeu. Avem încredinţarea că această carte-document, de certă valoare teologică şi liturgică, va rămâne o sursă bibliografică importantă pentru întregul personal clerical şi monahal.

Daniela TOMA

„Ușile sunt aici – dreptunghiuri peste câmpuri în flăcări…”

De esenţă intelectuală, nucleul poeziei acestui nou volum, Patima cheilor (Editura Eikon, 2020), al lui Octavian Mihalcea, se produce într-un suflu energic, tulburător, misterios, aducând în prim-plan o întrepătrundere a abstractului cu concretul, care, deseori depăşeşte limitele imaginaţiei şi chiar se ia la întrecere cu aceasta, „te pierzi apoi te urmăresc/multe nopţi şi jumătate/când reîntregeşti morţi/străvezii la marginea balanţei”, „adevărul oglinzii” „topeşte cărbunele aprins”, „marea de pământ”, „altă lume/alte cuvinte alături” îşi lasă semnele să treacă spre „continuarea moale a joaselor pălării”, „ca să răsară destăinuiri/frici ascunse sub plăcerea de primăvară”, „trece zgomotul vertical/prin umbrele unui lichid viu/ce nu va ajunge nimănui”.
Lumea se conturează în înţelesuri şi forme nebănuite „peste ochiul mişcător”, „se întoarce judecata/ corespondenţă subtilă/ cu desprinderea numelui”. Imagini de o frumuseţe ireală se nasc în subconştient într-o libertate totală de expresie şi apoi se revarsă, captând un spirit înnoitor şi depăşind, în felul acesta, cu mult gândirea obişnuită: „roşul fără inimă/ împodobeşte/ guri nevăzute/ privilegiul şerpilor/ acoperă gloria/ apoi îmblânzirea”, un fel de „vânătoare la înălţime”, „apele somnului/ pictat în amurg/ vorbele sărutate cu vorbe”.
Trăirile, viziunile interioare strict personale se află sub asediu, din când în când câte un suspin se aşază între începuturi, se lasă pradă legii de carne şi de oase, legii bunelor şi relelor, recucerind linia nouă de zi, „fără străine aduceri-aminte”, întâmplarea se mişcă, „paşii vii anunţă supliciul”, „opera frigului apare/ la mijloc de supliciu/ glorie iluziei vieţuitoare/ sufletul stă prins în lesă…”.
Ermetizarea, generată sau nu, vine exclusiv din sugestiile de limbaj, din asocierile abstracte, care, fără doar şi poate, vor avea nevoie de o cheie a descifrării pentru a fi pătrunse în profunzime.
Ideile se mişcă pe trasee de comunicare cu multiple resurse, cu timbru decisiv, echilibrate şi aşezate spectaculos „în ramă strălucitoare”, povestea se aşterne, parcă, singură sub lumină, ca să nu o poţi ignora, se deschide o singură dată cu patimă între limitele îndemnului, ale simbolului, între cele ale forţei creative, ale forţei de expresie, suprapuse împreună peste prezent, într-un univers de spirit nou, profund, de esenţă, toate edificate, desigur, în scenariul liric cu elemente de decor, suprarealiste, „strălucirea pătrunde prin poveste/tunelul e mai larg/ raza nu se retrage niciodată…”, „vânzătorii de motive/ tot vopsesc/ aşteptăm secerări marine/ pe scena aromelor”.
Cauză şi efect, meditaţie şi simţ spun, descoperă şi se deschid mai mult decât orice altă experienţă de zbor, de înflorire, de intimitate, „clipă/ apoi altă aşezare peste clipă/ privire amplă/ melodie rapidă/ mozaicul/ ca o posibilă eliberare/ va respira/adâncimi/de abis”.
Înţelesuri adânci justifică fiecare stare, tot ce e fără sens dispare, se pierde de îndată ce energia, substanţa acesteia intră în fluxul memoriei şi-l animă, împingându-l spre universuri nebănuite. E ceea ce Octavian Mihalcea îşi asumă fără să ezite, limitele impuse de timp şi spaţiu nu mai există, sunt desfiinţate prin forţa cuvântului esenţial, al celui ce contează, al alianţelor neobişnuite pe care acesta le face, nu ai cum să nu te gândeşti la ele mult timp după ce le-ai citit şi emoţia să nu fie încă acolo. Şi pentru că imprevizibilul e parte din poveste, darul va fi al nostru, „pelerini ai altor simţuri/ trăim sub raze inventate/ primim multe daruri/ doar pentru noi”, explicaţia şi concluzia acestui fapt nici măcar nu trebuie să existe pentru că „plutirea e scrisă în liniile tălpii/ regulă vie atunci când nu striveşte” – bunăoară, se creează şi ni se garantează doar extazul…
Există contraste care nu se mai atrag, nu se mai resping, cel mult se vor trezi poate în suspans, afirmă poetul, schimbând cursul realităţii, sau cel puţin, „poate îndreptate/ spre cioburile/ dintre oglinzi”… şi gata, ghinionul s-a dus, rămâne „filosofia cercului înaripat/ odiseea ferestrei cioplite/ după bine şi frumos”…dar nici n-am avea nevoie de mai mult adevăr şi esenţă…
Acum, putem valida „povestea blândă/ briză a vârfului tremurătoare”, doar cei aleşi ajung şi rămân în vârf să danseze cu lumina, „subit, ritmul enigmei/ devine foarte sonor”, „anateme uneori indescifrabile/ întâlnesc voluptatea/ dorinţă complice cu artificiul”.
Despre „demnitatea clopotului” vor auzi doar „petele care nu se văd”, „prea cinstitele gropi” şi „apele sudului”. Prinţul a spus că frumuseţea va salva lumea şi aşa a fost, „ascunderea dovezilor/ ar putea fi periculoasă”, „cheia imaginară/ învie semnele”, toate alese ca ziua aceasta şi toate cele care vor urma să fie fericite, timpul să se deschidă, zodia nouă să înceapă.
Doar mâinile, „mâinile care scriu/păstrează patima cheilor/ bineştiută în curţile închise/ mare lucru să fii/ cititor de imagini de sus/ până la sfârşit”.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Lacrimi, nori și poezie

Ca poetă, poți „să măsori timpul/ după ceasul intim al dragostei.” („Plimbare pe cadența unui pendul”), într-un decor care cuprinde și norii („cerul își spală fața cu pulbere de mătase”), și iarba care „își revendică pretenția pentru hermina regală” („Sfârșit de iarnă”), realizat cu mâna sigură a iubitorului de natură, capabil să transfere în vers culori, sunete și parfumuri.
Prinsă în roata anotimpurilor, Silvia Curteanu își imaginează un spațiu-timp decorativ, în consonanță cu propriile simțiri, dar și cu moștenirea culturală care implică locuri comune, trecute prin filtrul emoțional personal. Astfel, dacă primăvara semnifică speranță, voioșie, încredere, toamna este întotdeauna aducătoare de melancolii: „Roua tristeții se scurge anemic/ pe nervurile palmei,/ printre brazde ondulate/ de viitor decăzut./ În galben oftat de toamnă târzie/ cad lacrimi/ ce măsoară stranietatea/ aducerilor aminte -/ curburi pe-o frunză/ de palmă moartă,/ în tremur de singurătate/ și rouă de lacrimi.” („Frunza”). Textul este construit în manieră muzical-coregrafică, dar cu accentul deplasat de la muzicalitatea propriu-zisă la încărcătura emoțională, la imaginile pe care cuvintele-cheie din text le pot declanșa în sufletul cititorului: „Negre inerții picură din crini petale/ în tăceri de pisică cu pânze prelungi./ Printre înfiorate intersecții,/ aritmii albastre de mătase/ exultă uriașii fluturi…” („Ea”). Legătura permanentă cu natura – o natură văzută în manieră expresionistă, deci strict subiectiv și în mare măsură distorsionată, cât să poată exprima abisul sufletesc – este o temă recurentă în volum: „Mă aștern cu evlavie/ peste puful pământului,/ inimă-sabie/ spre pieptul gândului,/ îmi altoiesc în degete ruptele flori,/ flori castanii din castanii – sori.” („Lovitura de grație”). Gestica este tot de sorginte expresionistă, presupunând un conglomerat de acte/ atitudini într-o dinamică surprinzătoare: „Am încercat azi să-mi scot ochii/ Și, pe jumătate, am reușit./ Cu o pupilă în mână/ și cu cealaltă deschisă spre mine/ m-am plimbat prin copaci,/ prin reflexele soarelui,/ prin cristalul brumei de frunză…/ prin dragostea uitării,/ în imensa simfonie a simțurilor…/ De cine-i izvodită muzica aceasta/ pe care o știu dintotdeauna,/ dar care-mi tresare ochiul obișnuinței?/ Spații separate, geometric sudate/ de discontinuitatea noastră fără leac…” („Ochiul”). Tot de acolo apar imagini subtil-melancolice, capabile să emoționeze: „Să ne ghemuim într-un trandafir”, spune poeta, chiar și când, cuprinsă de „Inexprimabilă amăgire”, pare gata să renunțe la automistificare.
Universul vegetal este văzut ca o uriașă cutie de rezonanță, ca un spațiu nelimitat și totuși închis, în care semnificațiile se aglutinează până când ajung să se potrivească, și ca ritm, și ca intensitate, cu substratul ideatic la care aspiră poeta. Nu putem vorbi despre tehnica argheziană a boabei și a fărâmei și de poezia care o ilustrează, dar există în poemele Silviei Curteanu plaje de gingășie, care trădează sensibilitatea la tot ceea ce este viu și, aparent, lipsit de relevanță la nivel cosmic: un fluture, o petală, chiar și un melc: „L-am părăsit pe-o frunză,/ în umiditatea verde/ a singurătății lui…/ Și-n acea dimineață,/ o ploaie cu gheață/ mi-a răcit neîndurătoare/ ultimele vise de dragoste/ închegate din iluziile frunze/ pe care trecea apatic/ un melc singuratic.” („Singurătatea unui melc”). Când se situează la „periferia orelor albastre”, adică într-un spațiu al visării, al meditației lenevoase, poeta transfigurează peisajul și toate elementele lui componente – de floră și faună măruntă – își pierd sensul denotativ, pentru a dobândi conotații filosofice: „Călătorim spre periferia orelor albastre,/ cu pălării de pai pe-un cuier de ureche,/ iar fluturii din cutele hainelor noastre/ sunt doar cuvinte moi din cărțile pereche.// Pe zebre cu defecte pașii grăbiți înnoadă/ cozi de pisică zăvorâte-n cochilii ude,/ timp de fereastră deschisă spre paradă/ de ploaie, în dans zurliu de paparude.// Înaintăm și regresăm pe căi amăgitoare/ în îndoiala depărtării pustiului din zori/ și nu știm dacă ursuza față lucitoare/ este chiar casa orelor spre care zbori.” („Periferia orelor albastre”).
Silvia Curteanu pare preocupată de tematica filosofică, dar și de cea religioasă, câteva poeme cu tonalitate de psalm demonstrându-i capacitatea de a se detașa de contingent, pentru a accede la sfera meditației pure: „Amintiri luminate de tresărirea Întunericului…// Unduindu-se printre melopei de candele,/ Întunericul în ieslea Mântuitorului s-a strecurat,/ crescând și pătimind odată cu el./ Pe cruce l-a pironit și-n mormânt l-a alintat/ cântându-i în psalmi nașterea morții sale” („Înviere”). Învingătoare în lupta cu cuvântul care exprimă adevărul, poeta își rezumă crezul într-un „Testament” semnificativ: „ Când nu voi mai fi/ mă voi împrăștia spre zări și-n mări/ așa cum voi dori.// Fanteziile mele,/ lucrate-ndelung la ceas de noapte,/ pe crengi de copac și suflet de flori/ le-oi agăța./ Lacrimile mele/ în nori le-oi îndesa,/ să curgă șiroaie/ spălând durerea din ochii/ Pământului./ Zâmbetele, fluturi o să le fac,/ să-și poarte culoarea pe fețe/ luminate de iubire./ Temeri și tot ce a rămas întunecat/ pe fund de ape să putrezească/ și niciodată să nu se mai nască!// Iar ție, ce-ai fost lângă mine,/ îți voi lăsa poezie”.

*Silvia Curteanu, „Periferia orelor albastre”, Ed. EcoZone, Iași, 2021

Ionel NECULA

Cărămida lui Pompiliu Comșa

Anul livresc 2021 s-a încheiat, printre altele, cu o masivă alcătuire semnată de harnicul publicist Pompiliu Comșa – Culisele securității, Editura Cartea Românească, Educațional, București, 2021 – o generoasă investigație (1100 de pagini) a celei mai ticăloase instituții din fostul regim comunist. Este, orice s-ar spune, o carte utilă, necesară și binevenită pentru multă lume interesată de subteranele vechiului regim comunist, cele care au schilodit oameni și destine nevinovate, care ne-au ascultat telefoanele ne-au violat corespondența și ne-au terorizat viața cu suspiciunea lor generalizată.
Cartea se decontează mai mult din ororile acestei instituții în spațiul gălățean, dar, firește, ea reflectă ticăloșiile acestei instituții la nivelul întregii țări, așa cum un strop de rouă poate reflecta universul în toată vastitatea lui. Cred, mărturisește autorul în succinta sa prefață, că sunt primul istoriograf gălățean care, după modelul la scară națională al profesorului Cristian Troncotă, încerc să deschid o nouă direcție de investigație, istoria securității județene.
Prin urmare, cartea nu se resoarbe din fenomenul securistic în ansamblu, deși referințe privind înființarea și evoluția aparatului securistic sunt destule, ci din felul în care această instituție a acționat la nivelul județului Galați, rezistența, torționarii, turnătorii și victimele ei pe teritoriul județului Galați și a fostului județ Tecuci.
Ideea poate fi, într-adevăr, reținută și pusă în active operaționale; când fiecare județ își va aduna mărturiile de pe unde au fost risipite și le va include într-un proiect livresc în genul celui realizat de Pompiliu Comșa, atunci putem spune că avem tabloul complet al grozăviilor distribuite din abundență la nivelul întregii țări.
A existat o rezistență anticomunistă în județul Galați? Bineînțeles c-a existat, revolta țăranilor din Vadu Roșca sau din Cudalbi, din Răstoaca și Boțârlău, care se împotriveau colectivizării, mulțimea țăranilor arestați pentru că refuzau povara cotelor obligatorii sunt tot atâtea forme de atitudine curajoasă a țăranilor, în condițiile când se știa bine cât de nemiloasă este represiunea securistă și câte drame sfâșietoare avea să răspândească peste tot, pe unde au existat nesupuneri. Din mulțimea tragediilor provocate reținem doar bocetul țaței Catrina din Vadu Roșca, mama lui Enuță împușcat în clopotnița bisericii în timp ce chema satul la revoltă: La fiecare sărbătoare o găseai îngenuncheată sub clopotnița pe unde a băltit sângele lui Enuț: Floarea mamei, bradul mamei, mama nu mai are lacrimi să te plângă. Dar câte alte mame îndurerate, ca și țața Catrina, nu-și plâng feciorii – morți pentru că au îndrăznit să creadă că au dreptul la puțină libertate?
Cine au fost torționarii? Autorul reușește să reconstituie profilul unor securiști din județul Galați, care au servit, cu devoțiune și zel, odioasa instituție, mulți dintre ei bucurându-se și după revoluție de pensii burdușite în comparație cu marea masă a pensionarilor supuși principiului contributivității. Un caz mai deosebit îl constituie tecuceanul Florian Costache, dovedit de CNSAS că a fost agent al poliției comuniste, apoi generalul Dumitru Borșan născut în Liești, mulți ani ad interim la ambasada română din Tokio. Tot tecuceni au fost și plut. maj. Balaure, amintit și de Dan Mihăilescu în volumul său memorialistic, ca și Lt. Ilie Balaban, ofițerul Balan Victor și Barbu Costică.
Mai sunt menționați Cepraga Constantin, Iorga Marin – într-o vreme șeful Direcției regionale, mai apoi șeful Inspectoratului județean de securitate Galați, Ștrul Mauriciu – în 1950 era col. Director al Regionalei de securitate Galați și Visting Eugen.
Bineînțeles că torționarii erau ajutați în munca lor odioasă de un număr mare de colaboratori (informatori, turnători) racolați prin șantaj, prin cumpărare și promisiuni, sau prin recursul pervers la sentimentul patriotic și la iubirea de țară. Accentul autorului cade mai mult pe turnătorii din presă, deși ei au existat în toate domeniile de activitate. Regăsim printre turnători și nume sonore și neașteptate, precum reputatul economist tecucean Anghel Rugină, deși nu este redată nici o notă informativă semnată de cei menționați. Probabil autorul se folosește de surse indirecte sau colaterale, deși la acest capitol aș avea de făcut câteva precizări:
Securitatea română s-a folosit de un număr mare de informatori, dar de la caz la caz lucrurile trebuie privite diferențiat. Am cercetat sute de dosare la CNSAS, am citit zeci de mii de note informative, multe din ele m-au cutremurat prin nocivitatea lor, dar am ajuns la concluzia că dincolo de diversitate și de modul special în care au fost racolați (fiecare turnător își are povestea lui), dincolo de caracterul odios și dăunător al gestului lor, pot fi grupați în mai multe tipologii, dacă luăm drept criteriu de diferențiere nu doar numărul notelor informative depuse la securitate, ci efectul lor, suferința provocată celor turnați, urmările, uneori tragice, generate de ticăloasa lor turnătorie. Priviți din această perspectivă, spuneam, colaboratorii fostei securități pot fi grupați în trei categorii:
– A existat o categorie a turnătorilor odioși, care au devenit turnători prin voie vegheată, din proprie inițiativă, sperând că în felul acesta vor fi răsplătiți de partidul atotputernic cu funcții și demnități bine plătite, că-și vor albi un trecut cu pete negre, că sunt bine compensați bănește sau că vor primi pașaport pentru străinătate. Este categoria cea mai ticăloasă și, de-ar fost o rupere de trecut normală și categorică ar fi trebuit demascată public și supusă oprobiului public. În cercetările mele am găsit multe note informative provenite de las această categorie de turnători. în general oameni cu o pregătire precară și cu mare deficit de cultură, de informare, de cunoaștere. În dosarele filosofului Ion Petrovici, am găsit un turnător care a depus în aceeași zi două note informative. Ce altceva îl putea determina la acest gest mizerabil decât faptul c-a rămas în pană de bani și a improvizat, pe loc o notă informativă?
– A existat apoi o categorie de turnători manipulați constituită ad-hoc de securitate cu cei eliberați din pușcăriile comuniste pregătiți special pentru a-i trece în exil în scopul destabilizării românilor din diasporă, de a întreține o atmosferă de suspiciune și de neîncredere între ei, pentru a zădărnici orice formă de organizare și de protest față de realitățile din țară. În dosarele lui Ion Petrovici există mărturia lui Ovidiu Vlădescu care arată întreaga mașinărie a cooptării acestei categorii de turnători.
– În sfârșit, a existat o categorie de informatori abili, mai abili decât slujbașii instituției securiste care, prin informările lor, încercau să furnizeze securității o imagine favorabilă celui turnat. Am pus cap la cap toate cele cinci note informative despre Ion Petrovici semnate de Nicolae Corneanu. N-am găsit nici o acuză, nici o incriminare, nici o suspiciune care să trezească interes securistic. Dimpotrivă, arăta că filosoful nu mai este interesat de politică și că se miră de câte a putut înfăptui regimul comunist în doar 25 de ani (era depusă în 1968). La fel se miră cât de repede au învățat politică noile cadre ridicate direct din rândurile clasei muncitoare și ce pricepuți au devenit în probleme de diplomație. Acuzații sunt acestea? Cu așa acuzații să capete chiar o funcție în sistem.
N-a căpătat nici o funcție, dar când a solicitat pașaport pentru a-și vizita fiul emigrat în Spania n-a întâmpinat nici o dificultate, deși la acea vreme și pentru Bulgaria se obținea pașaport foarte greu.
M-am lungit mai mult cu aceste considerații metodologice în speranța că o viitoare ediție va fi structurată după criterii mai exacte și mai deplin lămuritoare.
Altfel, ce să zic? Cartea este rezultatul unui efort intelectual și financiar enorm. Pompiliu Comșa a realizat o ispravă care, de regulă, reclamă un efort de echipă. Este oglinda activității securiste în județul Galați în anii regimului totalitar și poate fi citită cu maxim interes de toți cei dornici să afle cum se trăia în anii de ciumă roșie și cum ne impregna de spaimă Securitatea așa-zisă a poporului. Nu fac clasamente și ierarhizări dar cred că poate fi declarată cartea anului 2021. Felicităm sincer pe autor, îi mulțumim pentru această frumoasă surpriză îl așteptăm cu noi izvodiri decupate din aceeași epocă de tristă amintire și-l asigurăm de receptivitatea noastră nescăzută.

Marin MOSCU

În veşnicia mea de iarnă

Nu ştiu dacă am păcate,
Domnul poate să discearnă
Că am iubit şi zi şi noapte,
Din primăvară până-n iarnă.

Mi-i viaţa fulg întârziat,
Curat ca roua de pe flori
Şi, Doamne, încă sunt bărbat,
Iubitelor le dau fiori.

Codane sunt, femei cu sânii
Ce-nalţă stelele cu ei
Şi ochii mei le sunt stăpânii
În mângâieri sub flori de tei.

Ah, nu ştiu dacă am păcate,
Domnul poate să discearnă
De voi iubi şi zi şi noapte
În veşnicia mea de iarnă!

Distribuie: