Spații culturale nr. 81 (7)

Mihaela AIONESEI

Pulsul butoanelor roșii

Cămila se dă deoparte
să-mi facă loc să trec
prin urechile acului,
dau semne de oboseală
ca mai toți anii mei
rătăciți pe biata planetă –
o boabă de strugure necoaptă
într-un coș de stele negre.
*
Cu dinții strepeziți de stupizenii
ne mușcăm unii pe alții pe la colțuri
spunem povești de adormit orgolii
copii mici cu ambiții mari
legănați de hohotele
păpușarilor travestiți.
Zilele trec înveșmântate
pe nevăzute în flăcările iadului
nopțile se ascut –
colți în gura necuratelor fiare,
spaima crește ca o ciupercă otrăvită,
neliniștile mișună pe străzi ca viperele,
ne micșorăm fără să știm
cine dirijează
pulsul butoanelor roșii.
*
Sunt mică – o umbră lividă
abia de mă pot strecura
prin urechea furnicii.
Caut câteva suflete
învățate cu apa Iordanului
câteva mâini deprinse
din naștere cu semnul crucii
caut Pruncul îmbrăcat
în blană de miel
să mă treacă de mână
podul spre mâine.

Amăgire

Iată, planeta sfârâie ca un ou aruncat într-o tigaie încinsă
în zadar pocnește Sfântul Ilie din bici
nicăieri nu se văd nori salvatori de ploaie,
mușuroaie de pământ crescute
ca niște metastaze deasupra noastră
sunt gata gata să explodeze.

Dreptul la fugă este blocat de un paravan
sub care nebunii planetei
joacă ultima carte,
dreptul la urlet acoperit
de o mască.

Libertatea – un câine domesticit
de umbra covrigului din coadă.
La fel și omul!

Sunt femeia iarnă

cu cercei lungi
cât țurțurii epocii de gheață
pe care o străbatem
tot mai singuri și mai nefericiți
mințindu-ne
că ne va fi iarăși vară
și ne vom prinde în horă
cu gâzele și buburuzele roșii
că ne vom îndestula
cu pâinea și mierea pământului
că ne vom scălda în râuri de lapte
că pădurile ne vor fi loc de case
unde vom sărbători ca străbunii
mulțumindu-ne cu puținul de pe masă.

Sunt femeia iarnă
umblu îmbrăcată într-o rochie de mireasă
rămasă ca o promisiune de la nunta nu știu cui
în piept îmi bubuie tăcerea
ziua de mâine – o molie uriașă.

Sunt femeia iarnă
și oricât v-ați strepezi dinții
mușcând dintr-un măr mult prea crud
pentru a mă ispiti să cred
că asta înseamnă unitate,
Nu mă veți mai putea minți vreodată!

Mihaela BĂBUȘANU

Iubire de sezon

Dragostea mea fără oprelişti, fără hotar
Dar mai ales fără rost
Fereastra de la care te priveam plecând,
Dragostea pentru tot ce-a fost
Nu s-a stins
Doar a apus firesc
Odată cu seara frământărilor noastre
Umbra îndoielilor mele, tot mai lungi,
Iasomie-n pahar
Miros de iubire curmată brusc
Sub un soare neiertător
Același sub care
plante de sezon
Ne desfată şi-apoi mor.

Conştientizare

Să-ţi spun drept
n-ai fost tu ploaia benefică
care mi-a hidratat solul
tu mi-ai fost doar secetă
buzele şi inima îmi ardeau
după fiecare plecare a ta
nu mi-ai fost nici uitare
eşti mai insinuant ca oricând
acolo, printre amintiri

Vreme de odihnă

la capăt de zi
se întâlnesc toate
la fel de ostenite
şi avide de odihnă

Poezia mea

Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu
De cât o cer tendințele
Dar s-a remarcat si impus imediat
Are personalitate proprie, este tumultuoasă
Bogată-n conținut
Poezia mea are părul bălai şi ochii albaştri
si poate cel mai atractiv conţinut.

Amintiri din oglindă

Acea imagine a rămas pentru totdeauna
Licărirea din ochi şi fluturii din stomac
Sub degetele dibace pian în concert,
Şi iarăşi ninge
Mă eliberez de ce-i rău
Şi iarăşi ninge,
Păcătuiesc cu gândul
Neuitarea suflă ca un crivăţ,
Prima noastră întâlnire
Lacrimă, beatitudine şi mentă,
Mă îndrept ca o mare preoteasă
Spre altarul garnisit cu iasomie
Şi flori de cireş,
Kimono-ul acela îmi venea atât de bine,
În oglinda timpului
De atunci nici un om nu-mi mai poposeşte
Nici măcar în gând
Captivă-n oglinda aceea
Nu intră şi nu iese nimic
Doar gândurile-mi care zboară neştire
Până în zori de zi
Pleoapele-mi grele, ochii înceţoşaţi,
Doar lacrima clară şi precisă,
Printre atâtea rânduri nu vreau să te pierd,
Ascultă-mă cum trec prin mintea ta
Şi nu uita. De mine

Lumină la mijloc de drum

În direcţia mersului meu
În sfârşit primul înger,
Chip fără vârstă,
Fire de păr alb,
Primii ghiocei ascund
Prima sămânţă germinată,
Parfum de primăvară adevărată
În sfârşit în viaţa mea.
Printre cete de îngeri
Arhanghelul Mihail
mi-l ţine de mână,
nici un drob de sare,
nici un nor negru,
rând pe rând se topesc,
Mihaela are viaţa-nainte
Şi de-acum şi-o lumină.
Atât de albastră!

Nina-Elena PLOPEANU

Vitrectomie și compot de caise
(continuare din numărul anterior)

A douăsprezecea zi după operație
Marți – 27 iulie

Dis de dimineață, ne-am îmbarcat în Capturul nostru olive și am plecat spre capitală. Eram programată la control. Trebuia să ajungem la clinica Retina, situată în sectorul unu, în jurul zece. Aplicația de pe telefon ne-a direcționat spre Mizil și apoi pe o serie de drumuri din județul Prahova până la autostrada Ploiești – București. Era a doua oară când călătoream pe această rută, iar satele prin care treceam mă duceau cu gândul la o povestire pe care o publicasem anul trecut în revista criticului literar Cornel Galben Simion, Cadran Cultural. Scriam acolo despre călătoria a două personaje, un el și o ea, prin locuri uitate de lume și de Dumnezeu. Drumul pe care ni l-a ales aplicația era mai scurt și mai puțin aglomerat. Am reușit să fiu în clinică exact în momentul în care eram strigată pentru investigații. Mi s-a luat mai întâi tensiunea oculară. De pe biletul care mi s-a înmânat, am citit niște valori ireale: ochiul stâng 16, ochiul drept 17. Era imposibil. Aveam glaucom cu unghi deschis la ambii ochi. Nu mai avusesem această tensiune de când mi se descoperise boala ,în urmă cu cincisprezece ani, cu toate că foloseam picături antihipertensive, acum și dimineața și seara. Asistenta nu a avut răbdare să repete operația. În momentul în care mi s-a transmis puful spre ochi, am clipit. Știam că trebuia să-mi rămână ochiul deschis pentru ca să fie înregistrată tensiunea reală. Moștenisem glaucomul de la tata. El se operase în urmă cu aproape patruzeci de ani, pe când eram în primul an de facultate, la Spitalul militar din București. Eu l-am dus la spital. Deși avea trimitere pentru oftalmologie, portarul nu ne-a lăsat, nu știu din ce motiv, să intrăm. Spitalul Militar se afla atunci ca și acum în apropierea campusului universitar, unde într-unul dintre căminele studențești locuiam și eu. Cunoșteam o a doua intrare, vis a vis de stația troleibuzului 85, păzită de un militar. Am mers acolo și, aproape plângând, i-am explicat militarului povestea noastră. Tânărul s-a arătat deosebit de înțelegător, ne-a permis să intrăm și am ajuns în timp util la întâlnirea cu medicul tatei. Mi-am vizitat părintele de mai multe ori în acest spital. Am stat de vorbă cu medicul care îl operase. După această operație, tata s-a schimbat complet. Cu ochiul stâng nu mai vedea deloc, iar cu dreptul zărea foarte puțin. Din omul activ pe care îl știam a devenit nesigur și dependent de maică-mea. De fapt, ea a devenit și în acte însoțitorul său. Oriunde pleca, mai ales în locuri mai depărtate de casă sau necunoscute, mama devenea umbra lui.
Când am fost diagnosticată cu gaură maculară la ochiul drept, i-am spus răspicat lui Pavel:
— Nu mă voi opera decât dacă ajung la cel mai bun specialist în boala pe care o aveam. Mă documentasem destul de mult cu privire la diagnosticul ce mi se pusese. Citisem pe diverse site-uri despre cazuri în care unii medici care operau, din greșeală sau neștiință, sau pentru că aveau prea puțină experiență, atingeau nervul optic și pacientul rămânea definitiv fără vedere.
—Atunci să încercăm să te programezi la cel pe care ți l-a recomandat doctorița care ți-a făcut CT., a fost de acord Pavel.
Am tatonat terenul vreo lună de zile până când, în sfârșit, mi s-a acceptat să mă vadă renumitul profesor. De câte ori sunam, mi se spunea că respectivul are programări până la începutul anului următor. Într-adevăr, era foarte ocupat, participa la multe congrese și conferințe medicale, dar, după mai multe discuții pe facebook cu PR-ul clinicii în care explicam diagnosticul și faptul că am nevoie de operație, secretara profesorului, cea care se pare că făcea și desfăcea totul, m-a sunat și mi-a fixat data consultației și implicit a operației.
În acea zi de la mijlocul luni iulie am ajuns la clinică aproape de zece, oră ce mi se stabilise telefonic. În vasta și cocheta sală de așteptare, erau foarte mulți pacienți. Dintre aceștia puțini aveau programări la alte cabinete medicale, cardiologie, nefrologie sau ortopedie. Cei mai mulți își așteptau răbdători rândul, înșirați pe scaunele dinspre oftalmologie, la evaluarea medicală și implicit la realizarea operației pentru care veniseră, unii cu diagnostice foarte grave, ca de pildă dezlipire de retină. Era zi de joi, zi în care profesorul, după ce examina pacientul, realiza operația. Pavel a anunțat sosirea noastră la recepție și secretariat. După puțin timp, am fost invitată în cabinetul în care se verifica acuitatea vizuală. Mai multe asistente, ajutate de câțiva medici rezidenți, consultau în același timp. Totul se derula după un protocol foarte bine stabilit. Ți se făcea anamneza, erai invitat la panoul cu litere și apoi ți se realiza fundul de ochi și computerul tomograf. De mine s-a ocupat un tânăr medic rezident, interesat să -și facă treaba foarte bine.
—Pentru completarea fișei medicale, am nevoie să-mi spuneți câteva lucruri despre starea dumneavoastră de sănătate, mi-a zis tânărul doctor.
—Cu plăcere, i-am răspuns obișnuită deja cu protocolul medical de la consultațiile anterioare.
—Spuneți-mi, vă rog, de ce alte boli mai suferiți și ce medicamente luați.
După ce i-am dat toate informațiile de care avea nevoie m-am străduit să răspund cât mai bine la solicitările sale. Tensiunea oculară era, ca de obicei, mai ridicată decât cea normală. La aceasta contribuia, în mare măsură, picăturile administrate pentru dilatarea ochiului. După efectuarea anamnezei, am fost invitată să mă alătur cârdului de pacienți înșirați de-a lungul holului. Între timp, Pavel mersese la un hotel din apropierea clinicii pentru a rezerva camera în care urma să ne petrecem noaptea. În jurul prânzului, secretara m-a anunțat că voi intra la profesor pentru a afla verdictul. Îl cunoșteam pe dumnealui de pe facebook. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, de statura lui Napoleon, cu mustață rară pe fața rotofeie. De altfel îl zărisem în ziua respectivă ieșind și intrând de mai multe ori în cabinet. Mai târziu aveam să înțeleg că acel du-te vino era un parcurs între o operație sau mai multe și consultații. Mi-a deschis ușa protocolar și m-a invitat să iau loc în fața unui aparat unde mi-a efectuat un alt fund de ochi. Primise rezultatele de a controlul preliminar, dar a dorit să se convingă de diagnostic.
—Poftiți lângă birou, m-a invitat oftalmologul. Într-adevăr este vorba de un început de gaură maculară. Știți că se poate închide singură la un moment dat, mi-a spus cu sinceritate, dar nu știm sigur și nu știm când se va realiza acest lucru. O altă modalitate de rezolvare a problemei oculare este operația, dar ca orice operație implică riscuri. Este cam mare tensiunea, însă asta se poate rezolva.
—Am încredere în dumneavoastră, domnul doctor, i-am replicat cu aceiași franchețe.
—Vă mulțumesc! mi-a răspuns profesorul. Atunci, vă rog să mai aveți puțină răbdare până când ne vom întâlni în sala de operații.
M-am ridicat de pe scaun și am ieșit pe hol unde Pavel aștepta cu platitudine. Mă uimește uneori de câtă răbdare și înțelegere dă dovadă.
—Trebuie să mai așteptăm, i-am zis lui Pavel, emoționată după întrevederea cu profesorul.
După vreo două ceasuri, când aproape îmi pierdusem răbdarea, o infirmieră m-a condus în sfârșit în locul în care îmi dăduse întâlnire profesorul. În antecameră mi-m schimbat hainele cu un capot de spital subțirel, destul de drăguț cu niște dungulițe subțiri de culoarea caisei trecute și cu niște papuci albi de unică folosință, din aceia de care găsim și prin camerele de hotel. Venisem pregătită cu tot ce trebuia de acasă; pijamale, prosoape, săpun, papuci, dar nu mi s-a dat voie să le folosesc, așa că geamantanul meu a rămas nedesfăcut. Eram obosită, stresată și nerăbdătoare să scap de această încercare pe care mi-o rezervase viața. Am intrat într-o încăpere cu un singur pat. Abia așteptam să mă întind. Mă trezisem de foarte de dimineață și făcusem o călătorie destul de lungă. Medicul anestezist și-a făcut bine treaba și m-a instruit și pe mine privitor la modul în care trebuia să-mi țin compresa deasupra locului în care îmi făcuse injecția pentru ca substanța să se distribuie uniform pe întreg ochiul. Deși eram în luna lui cuptor, începuse să-mi fie răcoare, mai ales la picioare, și tare ași fi vrut să mă acopăr cu un pled ușor sau un cearșaf. Din păcate nu am îndrăznit să cer, deși infirmiera și medicul anestezist mă vizitau din când în când. Țineam bandajul de sub pleoapă când cu o mână, când cu cealaltă și murmuram scurtele și puținele rugăciuni pe care le știam pe dinafară. Dintr-o sală alăturată se auzeau chicoteli și conversații între surorile medicale. Pierdusem noțiunea timpului. Bănuiam că trecuse mai mult de jumătate de oră de când eram în patul alb și confortabil ce-mi amintea de eroina principală din povestirea mea Lupoaica albă. Pavel mi-a spus, după operație, că am intrat la trei și am ieșit la cinci. Începuse chiar să se îngrijoreze. În tot acest timp profesorul nu prididea consultând alți și alți pacienți. Făcând un calcul simplu, pregătirea pentru operație jumătate de ceas, altă jumătate operația, cred că am stat în camera preoperatorie cam o oră. La un moment dat, am auzit una dintre surorile medicale spunând:
—Hei, dar pe mine mă mai operează cineva? M-ați uitat aici? Probabil își pierduseră și ele răbdarea, mai ales că se apropia ora schimbului.
—Haideți, doamnă! A sosit momentul să vi s facă intervenția am auzit-o pe infirmiera care trebuia să mă conducă până la masa de operație. Stați puțin la marginea patului să nu amețiți. Apoi, veți merge la toaletă, dacă aveți nevoie. Au fost pacienți care, de teamă sau de emoție, au făcute ei în tipul operației, m-a avertizat ea.
M-am conformat. Auzise și eu de astfel de cazuri, de aceea, deși era după amiază, nu mâncasem și nu băusem aproape nimic. Împărțisem cu Pavel, care avea glicemia crescută, în sala de așteptare, o ciocolată cu șaptezeci la sută cacao și băusem două-trei guri de ceai de păducel. În sala de operație, m-au luat în primire două asistente medicale.
—Urcați-vă pe această masă cu fața în sus, mi-a spus, pe un ton autoritar, una dintre ele.
M-au conectat la oxigen și m-au acoperit cu un cearșaf din cap până peste picioare. În sfârșit, am reușit să mă încălzesc.
—Nu vă fie teamă, respirați în voie, sunteți conectată la oxigen, mi s-a mai zis. Retrăiam o altfel de experiență petrecută cu treizeci de ani în urmă., pe când eram încă studentă. Mă aflam la o maternitate din capitală. Intrasem în travaliu, deși eram doar în opt luni și cinci zile. Ca să-mi ușureze durerile, ginecologul îmi dăduse o mască de oxigen. Asistenta, care avea grijă de mine și căreia nu-i băgasem nimic în buzunar, m-a apostrofat de două trei ori că, în chinurile facerii, îmi depărtam masca de la nas și gură.
—E foarte scump oxigenul, îmi spunea. Altele ar da bani grei să-l aibă, iar tu îl irosești!
M-am calmat și am reușit să nu iau prea mult în seamă claustrofobia provocată de cearșaful ce mi se așezase pese față. De altfel, în scurtă vreme, m-am simțit mult mai bine când una dintre asistente sau chiar un medic rezident a tăiat un orificiu rotund în cearșaf deasupra ochiului drept. O geană de lumină mi-a activat cel de-al treilea ochi.
—Să nu vă mișcați și să nu vorbiți când domnul doctor va începe intervenția! mi s-a poruncit cu autoritate.
„ Oare voi putea?” m-am întrebat în sine-mi. Neștiind ce mă așteaptă, am reînceput să spun în gând Tatăl nostru, Crezul și Împărate ceresc.
—Să ridicăm puțin patul mai sus. Așa dorește domnul doctor, i-a spus una dintre asistente colegei sale. Abia ce au terminat ultimele pregătiri că a și sosit bărbatul cu cap de Ibis.
—Totul este gata? Putem începe? a întrebat acesta punând de-o parte cartea pe care până atunci o ținuse în dreptul inimii.
—Desigur, Inimă a lui Ra, i-a răspuns Isis.
Ochiul bolnav mi s-a luminat dintr-o dată. Operația urma să fie făcută sub microscop. O muzică plăcută, liniștitoare, zgomot unduitor de valuri venit parcă de pe țărmul marelui Hapi, a umplut încăperea. Oftalmologul prefera, se pare, muzica de relaxare. Auzisem, probabil la televizor sau la radio, de un neurochirurg, care, în timpul intervenției, asculta muzică rock. În scurtă vreme toate culorile spectrului luminos dansau deasupra ochiului meu. Am crezut că văd zâmbetul lui Dumnezeu după o furtună cumplită de vară. Roșu se transformase în roz prăfuit, dungi albastre, gri și verzi mărgineau tabloul. Strigăte în sute de limbi necunoscute se întrebau îngrijorate:
—Cartea învățăturilor lui Toth, unde este cartea? Doar ea ne va ajuta să vindecăm toate bolile de pe pământ. N-o lăsați să ajungă pe fundul marelui fluviu.
O voce feminină, glasul lui Isis desigur, ghida peria minusculă, ce grebla învelișul vitros, mânuită cu precizie de zeul Toth. După înlăturarea umorii vitroase, a urmat introducerea în ochi a gazului miraculos și aplicarea bandajului. Mi s-a părut că operația a durat mai mult de un cart d’heure. Am răsuflat ușurată când am auzit vocea medicului.
—Operația s-a încheiat cu succes! Vă aștept mâine dimineață în jurul orei opt la control.
—Mulțumesc, domnule doctor, am apucat să mai spun. Vindecătorul de ochi se îndrepta spre o altă masă de operație unde îl aștepta un alt pacient.
M-am ridicat în șezut sprijinită de infirmiera care se afla deja lângă mine. S-a uitat spre fața mea și mi-a spus:
—Nu-mi place cum arătați! Ați stat prea mult în poziția culcat. Merg să aduc un cărucior. E mai sigur așa.
M-a așezat pe cărucior și m-a condus în sala de așteptare. M-a întrebat amabilă:
—Nu doriți un pahar cu apă? Poate vă reveniți mai repede.
—Am o sticlă cu ceai în poșetă. Vă rog, dacă se poate, să mi-o aduceți.
Infirmiera mi-a adus poșeta din care am scos sticla cu ceai de păducel. Am sorbit rar, cu înghițituri mici din licoarea hipotensivă. Mă simțeam ușurată. O etapă în vindecarea ochiului meu drept se încheiase.

Mihai MERTICARU

PLEONASME

Trăim de azi pe mâine
între geneză și apocalipsă,
fără să observăm că ni se vând zile,
la cântar, cu lipsă.

ne prindem într-o horă cu vecia,
fremătând alături de nicicând
într-un allegretto,
visând crâmpeie dintr-o poveste uitată
în pinacoteca lui Tintoretto.

un cântec de orgă mângâie vitraliile
cu înstelări potop,
noi ne adăpostim în casa întâmplărilor
dintr-o fabulă de Esop.
la braț cu Heraclit, străbatem
noduri și semne
ca să aflăm gustul unei existențe
mai demne.

iubiri ancestrale,
în sânge, ne ard,
pe cea mai înflăcărată, am adăugat-o
într-un cocteil dinamitard.

sfidând abisul, urcăm noi trepte
spre zenit,
în prejmă-ne veghează invidia
c-un obraz ridat și cătrănit.

ne trăim viața ca pe-o sărbătoare
într-un basm,
fără să știm că-i mai adăugăm
un pleonasm.

Debut

Marieva A. DEMETRESCU

Ai să mă uiți

Ai să mă uiți cum doar poeții știu,
căci chiar așa sunt pregătite toate;
orașul meu de prinți va fi pustiu,
peste lumina ta o să se facă noapte.

Ai să mă uiți cum doar poeții pot,
îți vor cânta în cârciumi romanța ta murdară;
eu n-o să te mai cred, joc fără de noroc –
vei fi doar un acord absurd de printr-o seară.

Eu am să te tot uit, cum uită un cuvânt
poetul care, leneș, din somn nu se trezește
când muza, mângâindu-l blând,
o rază dintr-un vers îi dăruiește.

Și-atunci va fi ușor, va fi atât de simplu
ca lesne să negăm că noi vreodat-am fost;
să-nvinuim că-n vreme-aceea era post
și tragic ar fi fost să fie acest periplu.

Ne-om căuta duhovnici la care să mințim
că nu, noi niciodată n-o să ne mai iubim;
ne vom da întâlnire, pentru ultima oară
în lacrima din rugăciunile de seară.

Poem de zefir

Divanele-s nefericite-n dormitoare,
Sofaua-i tristă; zilele-s mărunte.
Mai stai și-adună timpul pierdut prin calendare.
Adună-ți bătrânețea în cutele din frunte.

Îmi pâlpâie-n pervaz, târziu, o lumânare;
Înmoaie în cerneală penița de argint.
Mai lasă-mi scris o ultimă-ngânare
O ultimă scrisoare, semnată cu-n alint.

De-aicea pleacă sănii ce nu s-or mai întoarce
Cu cai care se mână cu glas de zurgălăi.
Pisica ți se urcă în brațe și iar toarce;
De ce mă privești astăzi cu ochii goi și răi?

Se termină și iarna, și vraja din romanță
S-o termina aievea; un vis întâmplător.
Înmuguresc copacii – e timp de transhumanță
Și are ca să-mi fie de tine-atât de dor!

Milagro

aștept un miracol,
aștept o ninsoare;
pecetluiește-mi cu fluturi
sărutul din scrisoare

cu fluturi albaștri,
cu fluturi de ger –
– dă-mi aripile lor
să urc înspre cer

împrumută-mi un crivăț,
împrumută-mi o brumă,
fă-mi un castel crud
din țurțuri de spumă

împrumută-mi un ceas,
viscolește-mi o noapte
stai cu mine aici
în miezul caiselor coapte

așază-te cu mine
în frageda caleașcă
unde ne toarnă îngeri
sirop de brad în ceașcă

Nu mi-ai mai spus

A trecut primăvara
și nu mi-ai mai spus
unde-nfloresc salcâmii
în Țara de Sus.

A trecut primăvara,
anotimp păcătos,
se tot fac copii
în Țara de Jos.

A trecut primăvara –
– bei faguri de miere,
te aduni cu albinele
și zbori înspre stele.

Vine toamna de-acum –
– adunătură de frunzare;
tu îți lași fericirea
în vinuri amare.

Nu mi-ai mai spus,
nici n-am mai auzit vreodată
cum te rogi lumânărilor
de ceară curată.