Spații culturale nr. 81 (6)

Cenaclul poeților uitați

Gheorghe ISTRATE

Rege de întuneric
(ritual)

îmi voi zidi emblema casei: calul!
frunzișul ud al goanei lui stă strâns
în colțurile pleoapei umbra încă
i se mai tăvălește-n spini de brumă
ochiul lui coclind în mijlocul ogrăzii
îl ocolesc nevestele ca pe-o fântână oarbă
de teama pruncilor întunecoși

azi-noapte apele s-au năruit umblând
c-o unghie în măruntaiele pământului
acolo mânjii fornăie
acolo botul lor curat
de care întotdeauna mi-e dor
acolo nebunia lor caldă și albia
burții lor coapte de fugă

și negii mari înfipți în buză
și uriașa lacrimă zdrobind
nocturne sate
calul desface eșarfe de sare în care
vântul încenușat își oxidează valurile
și aruncă o apă vârtoasă și neagră
sticlind corăbii de virtuți

adorm visându-l uriaș și strâns
în hamuri lucitoare
smulgând oceane reci din orbita pământului
ridicându-le peste platforma pleoapelor
crescând colosale –
el rege de întuneric!

Vânători pierdute
(ritual)

ce stranie chemare părăsită
pe munții-aceștia palizi în tristeți
o căprioară voi avea iubită
îmbrățișându-i carnea prin săgeți

eu sunt un om cu vânători pierdute
din arcurile mele păsări curg
pe ale vremii neștiute plute
ce-mi cară leneș măștile-n amurg

dar iar mi-aud furat într-o maree
galopul blând al sufletului pur
când veacul brusc tresare în tranșee
mitraliindu-și caii din azur

Nu mai există
(ritual)

nu mai există loterii
din care să extragi cuvinte
nici întâmplări să nu le știi
când timpu-i carnea ta fierbinte

eu dacă pleoapa o deschid
mi-asum văzduhul de afară
și steaua plescăind în vid
și inocența arsă-n fiară

pe umerii atei mai țin
înmiresmate catedrale
în care toți strămoșii vin
vâslind cu bărbile-n pocale

am fost copilul unui sat
acum satul mi-e copil –
mereu la subțiori îmi bat
trei clopote cu glas umil

cenușa timpului știut
mi-mbracă oasele mă-ngheață
și-ncet se-ngroapă-n mine-un mut
cu buzele de fum și ceață

Lumină veche
(ritual)

păzim lumini străvechi
și-o vagă amintire ne umflă pleoapa
turnul braț încremenit cu mirare
către o vedenie catifelată –
salută gloriile stinse

broboane reci de ceară
se slobozesc pe ulițele sparte
rostogolind sâmburi de aștri
păstaia glonțului în arme
se sfarmă-ncet asemenea unui cărăbuș
strângându-și aripile arse

veghem cu ochii nemișcați
pe ceasurile mari de tablă
peste geamuri ne curge
pietrișul pur al îngerilor

Șerpi plutitori
(ritual)

șerpi plutitori mi-au simțit
aroma și bolile căzute în trup
în spatele meu săgeata respiră
spaima călcâiului orb
voi blestema pământul ce mă primește
să-i bat cu împletitura mâinii
sigiliul
gândul dintâi încă mai este

o arcă ori înțeleptul
ce mă oprește-n răspântii
flăcările strânse pe trup se sting
și porii mei sună
minuscule alarme fosforescente
voi trece de marginea vieții
ca un delfin
rostogolindu-mă în altă mare

acest ritual amar despoaie
fructul de umilință al marii blândeți

Cuvintele
(ritual)

să dăruiești cuvinte nu-i de-ajuns
va trebui mereu pedepsitor
să suferim de slava lor
ce uneori ne va fi uns

grădina spuselor dă-n clocot
n-am să v-admir spumante voci
mă-nchid în graiul altor roci
precum bisericile-n clopot

mereu vom aștepta răspuns
din trupul nostru-n vindecare
pe când o stea rătăcitoare
prin suflet ne va fi pătruns

vai clopotul în noi ascuns!

să dăruiești cuvinte nu-i de-ajuns –
va trebui mereu pedepsitor
să suferim de slava lor
ce uneori ne va fi uns

Zgură
(ritual)

vom răzbuna iubiri neîntâmplate
prin ele-am fi putut să nemurim
albastra sferă-a timpului puțin
ce ne-a rotit spre altă zeitate

ce umbră grea cutreieră prin ceas
ea ne răstoarnă-n zarurile lumii
unde s-or trage liniile lumii
acestor evi halucinând trufaș

purtăm săpate-n pleoapele umflate
inscripțiile unui veac de-o zi
prin care-adeseori vom învechi
nevoia noastră de eternitate

retrasă-n plânset lacrima candorii
ne-ntoarce chipurile pale-n gând –
neîncepute suflete de rând
încoronate-n templele erorii

păcatele nu mor renasc mai pure
am semne că cenușa a mișcat
uitând iubiri ce nu s-au întâmplat
eu fierb eretic în această zgură

Timp
(ritual)

o nu e timp, e-un fel de sunet lung
răzbătător prin tâmplele-adormite
e-un fel de frig prin care mă alung
în căutarea unei noi ispite

mi-aud asupră-mi capul clopotind
în alt văzduh și-n altă-nfrigurare
ca-ntr-o vântoasă-n care nefiind
mă răsucesc în plasma altui soare

o nu e timp, e-un ger și o poveste
o-nfricoșare-n aerul râvnit –
pământu-n noaptea asta se-nmulțește
vărsându-și icrele în infinit

Ioanid ROMANESCU

Marșul paznicului

Am terminat-o cu tandrețea
cu felul meu de a ierta –
moartea e naturală
însă uitarea e o crimă

trebuie să spun cu exactitate
ce se întâmplă –
dar nu prin cuvinte
nu pentru mai târziu

mi-am umplut buzunarele cu pietre –
acum să-l văd
pe nemernicul care calcă iarba
și urinează în spatele soclului!

Dolce far niente

Ce ai spune
dacă te-ai afla în locul meu
în toată forfota asta?

ce ai spune
dacă ai susține cu privirea
un perete al acestei gări,
dacă te-ai ocupa cu proiecția
ideilor tale pe un perete
atât de fragil
și nimeni nu ar înțelege filmul?

Peregrini în cer

Mergeam cu pași vertiginoși
pe alocuri lunecam și cădeam
(peste pavajul de stele erau dâre
de terebentină) articulam înjurături
atât de frumoase-ncât îmbogățeam limbajul
(în asemenea clipe de fapt îl citam
pe tatăl meu cu spatele cât ușa –
el parcă trecuse prin lume c-un taur în brațe)
aveam într-adevăr copii
pe care-i alintam „sunteți foarte cuminți
ia duceți și ranga de colo!”
la sărbători ne propteam în fața cortului
de unde îl priveam pe dumnezeu
cel care își tot crăcăna gura
și ne promitea Soarele și Luna
(ar fi vrut să ne facă fericiți
însă nu mai avea material)
noaptea ieșeam – câte unul –
cu pene și paie pe cap, fumam împreună
și întocmeam proiecte (în ce parte
să mutăm din timp calabalâcul)

Dragostea mea – câmpul minat al poeziei

În orașul acela unde mă așteaptă
o femeie – vorba lui Joyce – ca o iapă de Pomerania
(pentru ea am iscat o mitologie a ninsorii)
în orașul acela unde mai de mult
cineva mi-a spus că sunt prea obraznic pentru a fi artist
acum de-o parte și alta a ghilotinei
au pus flori – toți vor să mă primească
în urale, ca pe un erou

imbecilule! – o văd: strigă femeia
cu care mă tot scald în același
baptisteriu, nefiind catolici –
umflă-mă!
nu-mi trebuie samurul și diamantul!

iar eu:
strânge din fălci și saltă-mă, trăpoaso!
am lansat o lozincă absurdă
și-un cântec pentru mulgătoare
– decât Cresus din Lydia sunt mai bogat –
nu simți cum te apasă gloria?

În forță, cu nerușinare
De faptul că exist am luat cunoștință
în noaptea cutremurului din `40
când peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărți
în casa unchiului meu care a avut cincisprezece neveste
nici una în stare să-i calce ireproșabil cămășile
(m-a salvat una dintre amantele sale)

copil pe timpul războiului, am mâncat din gunoaie
am băut apă din hârburile câinilor din urmele tancurilor
și am purtat pistoale, cartușiere,
cum de atunci spre fericirea multora nu am mai avut parte

unii au insinuat că nu trăiesc pe pământ
și asta mi-ar conveni, însă nu e posibil

am studiat pe rupte, cel puțin o sută
din poeziile mele echivalează
cu tot atâtea doctorate (primesc în vizită
academicieni, mai discutăm
ba una ba alta)
cum ies de sub cărți nu mă pricep
decât la un singur lucru – am iubit
femeie cu tot cu fiică, am iubit surori
gemene și negemene, femei
pure sau tăvălite de o companie,
târfe internaționale (deopotrivă
pudice și destrăbălate),
le spuneam „haidem prin mahalale
să ascultăm baliverne” însă ele numai
de mine ascultau până când noaptea
le afla și mai lungi în brațele mele,
așa că le-am iubit cu păturile-n geam,
ca un camionagiu în spatele depozitului,
ca un țigan pe marginea drumului,
le-am iubit pe deșelate
nepăsându-mi de scorțoși de sforari
și de toți cei care ne fluierau,
unora dintre ele spre a mă ține minte le-am făcut plozi
pe care-i cresc bărbați cu situație (spiritul meu
să-i țină veșnic în pază!)

tot ce am avut am împărțit
în jurul meu s-au iscat încăierări
din motive imaginare am suportat lovituri
însă niciodată nu am ridicat mâinile asupra cuiva
(lecția asta o știu de la Alexandru Ivașcu,
mândria familiei noastre, care în patru ani de front
a tras toate gloanțele în aer
și – slavă domnului! – războiul
l-a câștigat cine trebuia)
rivalii mei au murit, prietenii mei
poate că au înțeles de ce le merge din plin,
prea târziu să spun ce se va întâmpla mâine

știu de mult că morții sunt frumoși
dar eu sorb cu lăcomie viața,
despre morți se vorbește cu anume respect
însă eu vreau să mai fiu înjurat,
există un cult pentru morți
ci eu prefer de viu dezgroparea
nefăcând parte dintre oamenii de ordine
nu am fost totdeauna sătul –
însă ca artist n-am provocat scandaluri,
așa că lui Platon fie-i țărâna ușoară!
într-o mai bună dispoziție
voi da și altora explicații

Clopotele

Bat clopotele și-ți încarcă auzul
un timp nu mai auzi decât clopotele
bat tunurile și-ți încarcă auzul
un timp nu mai auzi decât tunurile
și vezi clopotele

bate și pacea de pe urmă și-ți încarcă auzul
un timp nu mai auzi decât pacea de pe urmă
și vezi tunurile
de sub clopot

nu-ți mai rămâne decât să aștepți
să vină careva până nu se termină aerul
să ridice clopotul
să-ți spună
ieși că bat clopotele

Poezia mea

Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi

nu are glorie
din simplul motiv că nu și-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubește viața,
nu face prozeliți
pentru că niciodată nu privește înapoi

nu merge în vizită
nu așteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizește pentru a obține ceva

are tot ce-i trebuie

Plecat sunt de mult din Abdera

Plecat sunt de mult din Abdera
copilăria stație radar în câmpiile foamei
nu-și mai aduce aminte de mine –
dinspre acolo
abia o lumină în patru labe
din când în când mi-adoarme la picioare
și tremurând în vis mănâncă flori
fără să știe că visu-i sunt eu

plecat sunt de mult din Abdera
copilăria stație radar în câmpiile foamei
nu-și mai aduce aminte –
numele meu îi face gloria inutilă
și-n cer capul meu i-a devenit
o groapă fără margini
prin care vântul împrăștie cenușa

Ionel NECULA

Proletcultismul românesc între prigoană și generozitate

Odată cu înțelenirea partidului în exercițiul puterii, a început și politica de atragere a intelectualilor, de a-i face docili și fideli idealului comunist, intenției claxonate de a instaura fericirea generală, de a-i transforma în propagandiști ai educației comuniste și ai formării omului nou. Decimarea vechii intelectualități interbelice – cea care dăduse atâtea dovezi de maturitate și performanță în toate domeniile cunoașterii – se corela cu riscul de a transforma țara într-o Sahară aridă și cu neîncrederea în validitatea programului comunist.
Cu câteva excepții – Sadoveanu, Călinescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Athanase Joja, C.I. Parhon, Petre Constantinescu-Iași – intelectualii români s-au lăsat ademeniți mai greu în susținerea comunismului românesc. Se știe cât de greu a acceptat Lucian Blaga să dea dovadă de puțină loialitate față de atotputernicul partid comunist. Examenul trebuia să-l constituie critica lucrării lui Cioran, La tentation d`exister, apărută în 1956 la Editura Gallimard din Paris. Se lăsa înduplecat greu și nu și-a redactat critica decât după ce l-a amenințat istoricul Daicoviciu:
„– Scrie, mă, articolul acela, că ăștia te arestează și eu nu te pot salva”.
Adevărat este că ceea ce a ieșit, Farsa originalității, a fost cea mai severă critică, din câte s-au scris despre Cioran. Nu știu cât de adevărată este afirmația lui Aurel Cioran (fratele scepticului), că Blaga a plâns după ce a scris acea cronică, dar nu-i de mirare să-și fi regretat gestul și toxina picurată din abundență în textul său. Prea aveau multe în comun și prea îi legau multe amintiri din vremea interbelică, pentru ca totul să fie anulat acum, printr-o hotărâre de partid.
A fost surpriza anului. Printre vechii intelectuali, dezamăgirea era copleșitoare. Vasile Băncilă colosaliza evenimentul și-l compara cu prăbușirea Ceahlăului, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut să-l felicite telefonic personal, prin intermediul redactorului șef de la revista Steaua.
Se punea problema recuperării politice a unor intelectuali din perioada interbelică, dispuși să se convertească la noua ideologie comunistă. În ședința Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din 10 mai 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej punea direct problema primirii în partid a lui Ralea, care făcuse deja o cerere în acest sens. Bănuim că la Comitetul Central se adunaseră mai multe cereri de primire în partid din partea unor intelectuali dispuși la repliere în troica noii guvernări, pentru că, în cuvântul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej lărgește spectrul acestei probleme: Dacă îi avem pe Ralea, pe E. Codarcea, Nenițescu, aici se face o propunere mai îndrăzneață chiar și în ce-i privește pe Ionescu-Sisești, Hulubei, Tițeica, Ciucă, Bădărău, T. Arghezi, D. Botez, G. Călinescu, Zaharia Stancu – care de mult a făcut cerere, Jalea, Gh. Dumitrescu, I. Dumitrescu.
Apoi, Gheorghe Gheorghiu-Dej reproduce dialogul telefonic avut cu Călinescu: Eu am vorbit cu Călinescu la telefon, i-am mulțumit pentru contribuția adusă de el la sesiune și l-am întrebat dacă într-adevăr așa a înțeles, cum am înțeles eu că nu alături, ci în rândurile partidului trebuie să fii. A fost foarte emoționat și a spus: Da, el se consideră un ostaș al partidului. Simțeam că era emoționat (Intelectualii români în arhivele comunismului p. 569).
Bineînțeles că opinia primului secretar era, și la acea dată, hotărâtoare, dar, totuși, cei prezenți mai puteau exprima o opinie, un punct de vedere diferit de cel al șefului. Al. Drăghici, bunăoară, dar și Nicolae Ceaușescu sau Leonte Răutu aduc în discuție faptul că Zaharia Stancu a fost agent al fostului regim, c-a început această activitate ca elev la Teleorman și-a continuat-o și la București sub acoperire. În cele din urmă se hotărăște alcătuirea unei comisii formată din Nicolae Ceaușescu, Al. Drăghici, L. Răutu și D. Coliu care să se ocupe de această problemă. Examinați, discutați, vedeți, a fost concluzia primului secretar.
Cum n-a preluat din vechea intelectualitate interbelică decât niște oportuniști, câteva caractere ambigui dispuse să crediteze orice guvernare mai generoasă – partidul comunist trebuia să-și formeze propria sa intelectualitate, fidelă și docilă, să promoveze cadre noi, de nădejde, ridicate direct din rândurile clasei muncitoare, singura considerată că este demnă de încredere. A înființat apoi Școala de literatură, sperând că de aici vor ieși viitorii scriitori, care să cânte partidul și pe genialii lui conducători.
N-a fost de-ajuns. I-a plimbat pe toți scriitorii devotați prin raiul bolșevic, i-a înfrățit cu cei sovietici, s-au tradus reciproc între ei, sperând că în felul acesta îi va înțeleni mai vârtos în convingeri comuniste.
Pentru toți scriitorii fideli regimului s-au găsit locuințe somptuoase, mult mai spațioase decât reclama componența familiei, toți petreceau prin tabere de creație, la mare sau prin stațiuni de odihnă. Avea oare remușcări Nicolae Tertulian că locuia în fosta casă a poetului Ion Minulescu?
N-a fost de-ajuns. Orice scriitor putea solicita un ajutor pentru probleme de viață, pentru documentare, pentru un proiect literar aflat în gestație sau doar în intenție. Numai în anul 1960 au fost acordate 189 de astfel de cereri în valoare totală de 220 540 de lei. În condițiile când salariul unui învățător era de 4-500 de lei, ajutorul varia între 500 și 2000 de lei. Cel mai mare ajutor, de 6000 de lei l-a primit I. Vitner.
Urmau drepturile de autor și premiile cu care erau gratulați favoriții regimului pentru maculatura lor diletantă și indigestă, care erau fabuloase, cel puțin în comparație cu sărăcia din țară. Ele (premiile) variau între 20 și 50 000 de lei, deci cam cât ar fi însumat 40 sau 100 de salarii de învățător. Pentru romanul său, Setea, scriitorul Titus Popovici, bunăoară, a primit titlul de Laureat al Premiului de Stat și suma de 50 000 de lei. La fel, poetul Marcel Breslașu, pentru activitatea poetică desfășurată în perioada 1954-1961. Nu lipseau de la împărțirea acestor bucate Maria Banuș, pentru piesa Ziua cea mare, Geo Bogza, pentru volumul de reportaje Meridiane sovietice, Mihai Davidoglu, pentru piesa Cetatea de foc, George Lesnea pentru traducerea romanului în versuri Evgheni Oneghin de A. S. Pușkin, Marin Preda, pentru povestirea Desfășurarea, Zaharia Stancu pentru romanul Desculț, Mihail Sadoveanu pentru romanul Mitrea Cocor și încă mulți alții față de care partidul își arăta generozitatea, răsplătindu-i pe cei ce arătaseră, prin scrisul lor, devotamentul lor ferm pentru partid și pentru politica sa autoritară.
Ca toate regimurile de dictatură și cel comunist se arăta extrem de generos față de cei ce putea să-i dea o față umană, falsă, bineînțeles. Nu la fel procedase și Carol al II-lea, care acorda scriitorilor premii cât să-și cumpere o mică moșie? De unde se vede că regimurile de dictatură – de dreapta sau de stânga – nu se deosebesc prea mult între ele.

Lucian MĂNĂILESCU

TOŢI SUNTEM NEGRI

Noi suntem sclavii!
Oriunde ne-am afla în lume,
trudim pe plantaţii!
Sudoarea revarsă lacrimi luminoase
pe frunţile noastre şi în inimi
bat tobele junglei.
Dar noi cântăm, acoperiţi
de ninsorile bumbacului,
cântăm cântece negre
şi depărtarea cade peste noi
ca un bordei cu acoperişul şubred.
Şi trăim, şi iubim, şi calul
vechilului trece
cu moartea în şa printre
zilele şi nopţile noastre.
Dar noi cântăm, oriunde ne-am afla,
oricât de negri sau albi am fi,
aşteptând să răsară soarele.

SCRISORI FĂRĂ ADRESĂ

Mi-e teamă, iubito că toate scrisorile
pe care ţi le-am scris în gând
se vor pierde în tolba poştaşului
şi el va arunca revoltat:
– La dracu’, cu meseria asta de câine!
Toată ziua car valurile oceanului
şi ăla tot scrie şi scrie şi scrie
şi-şi trimite corespondenţa
numai la adrese necunoscute…

ODINIOARĂ

Oh, şi ce odinioară
a fost aici, cu noaptea
spuzită în cenuşa alambicului
şi cu glasul bunicului
dând liniştea de-a dura
pe gârliciul beciului!…
Oh, ce odinioară a fost!