Cotețul cu metafore – Scrisoare pandemică
Scrisoare pandemică
La un semn, un caz de altul, legând pat de pat, se leagă
Şi în sunet de sirene trece oastea lui întreagă;
Brancardieri, copii de suflet ai lui Arafat şi Rafili
Vin de-ntunecă pământul la spitale-utopii;
Răspândindu-se în roiuri, umplu corturile mari…
Cu mulțime infectată adunată din focar.
Iată vine-un sol de pace cu o mască-n vârf de băţ.
Arafat, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi infectat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe Tătaru-Împărat.
La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un asimptomatic simplu, în mână cu un raport.
– Tu eşti Mircea?
– Din păcate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, îți aduc Corona încă vreo două duzini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Fiindcă tot n-avem ce face, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea infectării însă, Doamne, suntem fierţi;
Căci noi ne luptăm cu viruși și tu vrei ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un spor şi nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-am dus noi toate, dar acuma-i vai de noi!
– Cum? Când lumea mi se-arată, ca o carte de tarot
Crezi că întreg mapamondul ar dori să piardă tot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în alb mi s-au supus!
Toată floarea cea vestită, neplecată în Apus,
Tot ce stă în umbra Crucii ,,Roșii”, ,,Galbene”, se-adună
Să dea piept cu pandemia ce crește din lună-n lună.
Și-au luat halate albe, cavalerii de la Malta,
Firea, cu-ale ei Antene, puse una peste alta,
Toate măștile adunat-au contra virusului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins și mic și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi chinezul îşi împinse toate virusurile-ncoace;
Pentru-a fricii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Mii de genii răscolite, căutând de zor vaccinuri;
Cercetând cu luare-aminte ale bolii începuturi,
Înnegrind tot internetul cu-a lor zeci de mii de-anunțuri,
Se mişcau îngrozitoare babele din DSP-uri,
Tremurau înspăimântate mai mult de-ale lor… bufeuri!
La terase, tu văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-i virusului neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă pizza câtă ,,iarbă”,
Cu o ură infectată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
În spitalul Colentina, toți covizii să mi-i vărs…
Şi de crunta-mi virulență, tu te aperi c-un Cefort?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un om mort?
– De-un om mort, da, împărate, însă mortul ce priveşti
Nu e om de rând, el e esența Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Că nici Dunărea nu curge când ne vede-așa de proști.
Până-n virus, mulţi veniră, peste noi precum o oaste,
Și ne-au luat temperatura și din față și din coaste
Mulţi țipară, după asta, de-au făcut la limbă nod,
Și-au băgat spaima în lume, că în creier au un cod;
Disperaţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră isteria s-o înceapă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Alte virusuri mortale inventate de chinezi?
Tu te lauzi că și Merkel înainte ţi s-a pus?…
Ce-o mâna pe ea în luptă, ce avut-a ea de spus?
Banii mulți voiau să-i smulgă cu voința ei de fier,
A minciunii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia, pâinea, ceapa și salamul…
Şi de-aceea tot ce-i mască-n ţara asta, aduce banul,
Mi-e prieten în pandemie, iară ţie, virus este,
Virusați veți fi cu toate, cu amante, cu neveste;
Suntem proşti, iară iubirea de hoție e un zid
Care nu se-nfiorează de un virus insipid!
Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Țara clocoti de zgomot, de sondajele din bucium,
În spitale-ncep să vină mii de capete pletoase,
Mii de țeste lucitoare în statistici se îndeasă;
Ignoranţii umplu netul şi roiesc după un semn
Cu privirea de sălbatici și cu limba lor de lemn,
Și pe taste iau în fugă faţa negrului pământ,
Nu stau clipe lungi în soare, se-ndoaie la orice vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin prostii de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă țara de prostie şi de strigăt de bătaie.
În zadar strigau patronii ca şi leii în turbare,
Falimentul se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar cei din HORECA se adună ca o oaste,
Căci cuprinși sunt de pieire şi din faţă şi în coaste,
Căci se clatină mărite prețurile-n pandemie;
Cad bolnavii ca statistici risipite pe hârtie,
În genunchi cădeau manageri, colo alții se răstoarnă,
Când virusul vine-n valuri, alții ,,şuieră” și ,,toarnă”
Jefuind lumea pe faţă, ca haiducii cu hangerul,
Pe pământ lor li se pare c-au descoperit misterul…
Klaus însuşi mână-n luptă oastea lui îngrozitoare,
Care vine, vine, vine, bagă tot în izolare;
Durduind sosea Tătaru aruncând în presă suliţi,
Printre cete de știriste, el făcându-şi large uliţi;
Neoprite se îngroașă a bolnavilor şiraguri,
Şi gonind către spitale ambulanțele-aduc cazuri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
În curând, umanitatea este toată infectată.
Din ,,eroii” de-altădată n-au rămas decât o mână,
Iar în urma lor rămâne, jalnic, nația română.
