Spații culturale nr. 81 (3)

Stan BREBENEL

Din nou la sud de Dunăre

Ruse

La o oarecare distanță în timp am făcut o nouă excursie, doar de o zi, la sud de Dunăre. De data aceasta, obiectivele au fost Catedrala „Sfânta Treime” din Ruse, Peștera Sfântului Dimitrie cel Nou, Cetatea Veche Cerven și Peștera Orlova Ciuca. Toate acestea au fost grupate, așa că nu am pierdut mult timp cu deplasările. Excursia a fost organizată de firma de turism a Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, într-o zi de sâmbătă, la sfârșitul lunii iulie, o zi extrem de toridă.

După ce am făcut formalitățile vamale și am trecut bătrânul fluviu Danubiu pe Podul Prieteniei, am ajuns în Ruse. În română i se mai spune Rusciuc. În trecut denumirea sa era și Golyamo Yorgovo (Giurgiu Mare). În orașul Ruse, al cincilea ca mărime din Bulgaria după populație, se găsesc numeroase obiective turistice, cum ar fi: Monumentul Libertății, Teatrul „Sava Ogneanov”, Centrul vechi al orașului, Casa Elias Canetti, Catedrala „Sfânta Treime” ș.a. Orașului i se mai spune „mica Vienă” datorită arhitecturii unice din centrul vechi. Mai trebuie spus că orașul are o vechime de aproape 2000 de ani, fiind înființat de împăratul Vespasian în perioada anilor 69 – 79, fiind denumit Sexaginta Prista (Portul celor 60 de nave). În Ruse se găsesc numeroase oportunități de cazare ce satisfac și cele mai rafinate gusturi. Obiectivul nostru este Catedrala ortodoxă „Sveta Troitsa” (Sfânta Treime), care se află într-o piață lângă clădirea operei. Aceasta a fost construită în anul 1632. Are în componență o catacombă, trei naosuri și două paraclise. Se presupune că este o catacombă din secolul al V-lea sau o biserică medievală inclusă mai târziu în actuala catedrală. Paraclisele, unul Sf. Alexandru Nevski, iar celălalt este dedicat Sfinților Chiril și Metodie. Catedrala este locul în care își dorm somnul de veci patru mitropoliți din Durostor. Construcția ei nu are dimensiuni impresionante. Impresionant este stilul arhitectonic, un stil rusesc. Pictura a fost realizată în anul 1934 de Ștefan Ivanov și Gospodin Zhelyazkov. Anul 1983 marchează un reper important pentru catedrală: este declarată monument cultural de importanță națională. Vizităm în liniște și admirăm în tăcere picturile și obiectele religioase ce dau impresia unui loc sacru, a unui muzeu. Obținem informații de la ghidul catedralei, într-o română aproximativă, dar suficiente pentru a ne face o imagine asupra sa. Mai avem timp să admirăm frumoasele clădiri din proximitate înainte de a ne deplasa la următorul obiectiv. Putem vedea de la fereastra autocarului, străbătând principalele artere, că imaginile nu diferă cu mult față de cele de la noi. Poate doar faptul că circulația nu este sufocantă, ci chiar lejeră.

Peștera Sfântului Dimitrie cel Nou

Sfântul este cunoscut drept Basarabov. Această așezare monahală se află la aprox. 10 km de orașul Ruse pe valea râului Lom, urcând spre Ivanovo. Aici s-a ridicat o mănăstire săpată în stâncă, fiind încă locuită, pe raza localității Basarabov. Ea a fost ctitorită de familia Basarabilor, satul, moșia și mănăstirea au aparținut lui Ioan Basarab I, primul domn al Țării Românești. Mărturiile cele mai vechi se găsesc din sec. al XV-lea în unele registre de taxe ale Imperiului Otoman. Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost mutate la București după războiul ruso-turc din anii 1769 – 1674, când satul Basarabov a fost complet distrus. Mănăstirea a mai fost lovită de necazuri și în perioada 1877 – 1878, când a ars a doua oară, în urma războiului ruso-româno-turc. Atunci au fost furate peste 60 de icoane valoroase. Ansamblul monahal de astăzi nu arată decât într-o mică măsură jertfa acestor monahi. Ansamblul cuprinde bisericuța din peștera Sfântului Dimitrie și câteva chilii săpate în stânca din apropiere, dar și o biserică nouă la baza stâncii și două corpuri de chilii. Din curte și până la biserica amenajată în peștera din stâncă trebuie urcate 48 de trepte de piatră. Chiar în capul scării se află bisericuța. Ea păstrează iconostasul sculptat în lemn din anul 1941. În interior se află o icoană imensă ce îl înfățișează pe sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabov stând în picioare, iar de jur împrejur sunt redate 10 scene din viața sa, ce arată
minunile și faptele sale, icoana păstrează și astăzi o
inscripție în limba română, scrisă cu litere chirilice și una
în limba greacă. Tot la acest nivel se mai află săpat în
stâncă un pangar care este pictat la exterior. Și nu este
singurul săpat în stâncă. De la bisericuță pornesc alte
trepte săpate tot în piatră, care duc la o a doua peșteră
naturală, unde se află o chilie și locul de înmormântare al
părintelui călugăr Hrisant. Acesta a fost un monah care
s-a așezat într-o chilie a mănăstirii în anul 1937 și a
început restaurarea întregului complex. S-a săvârșit din
viața pământeană în anul 1961. Am inclus acest pelerinaj
de suflet deoarece Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov este
patronul spiritual al Bucureștilor, iar moaștele sale se află
în Catedrala Patriarhală. Impresionante fapte,
impresionante locuri și pline de vieți jertfite. Cu aceste
impresii ne îmbarcăm și ne deplasăm la următorul
obiectiv.

Cetatea veche Cerven

Este la o depărtare față de orașul Ruse de doar 20
km. Așadar, nu am avut o distanță prea mare de parcurs
de la Basarabov. Cetatea se află în același perimetru
stâncos al râului Lom, adică în Parcul Natural Rudenski
Lom. Tradus din bulgară, „cerven” înseamnă roșu.
Denumirea îi este atribuită de la țarul acesteia care,
pentru a sfida Țarigradul (Constantinopol), se îmbrăca cu
mantie, cizme și tunică de culoare roșie, așa cum se
îmbrăcau mai marii de la Roma. Prima atestare
documentară a orașului Cerven datează din secolul al
XI-lea, de pe timpul celui de-al doilea Țarat Bulgar. În
perioada medievală, orașul de pe stâncă era unul dintre
cele mai importante centre din Bulgaria, din toate
punctele de vedere: militar, administrativ, economic,
cultural și religios. În perioada de înflorire, aici locuiau
în jur de 10.000 de oameni. Orașul era împărțit în orașul
interior/ superior, fortificat, și orașul exterior/ inferior
aflat la poalele stâncilor și pe dealurile din apropiere.
Orașul-cetate a fost râvnit de mai multe seminții. Prin
anul 1242, orașul a fost nimicit de hoardele mongole.
După ce a fost reconstruit, la 1279 a fost ținta Bizanțului,
fiind incendiat, ca la 1388 să fie cucerit de turci. După
perioada de înflorire a urmat regresul, orașul
pierzându-și importanța. După anul 1900, s-au făcut
săpături arheologice, însă abia după anul 1961 au fost
realizate cercetări permanente. Astăzi, ruinele orașului cetate
amintesc de importanța de odinioară. Ca să poată
vizita cetatea veche Cerven, turistul trebuie să urce 235
de trepte săpate în piatră. Nu există mijloace de locomoție
moderne; telecabină, gondolă, telescaun sau lift. După
aproximativ 15 minute de urcare, te întâmpină zidul de
apărare, palatul feudal (castelul), catedrala episcopală și
turnul de apărare, care este cel mai bine păstrat turn
medieval de apărare de pe teritoriul Bulgariei, toate în
ruină. În vale, satul Cerven, cel de astăzi, își duce
existența sub povara gloriei de odinioară.

Peștera Orlova Ciuca

Aceasta se află în același defileu stâncos al râului
Lom, la aprox. 40 km. de Ruse, fiind punctul cel mai
îndepărtat de graniță pe care îl vizităm. Peștera a fost
descoperită în anul 1941 de un păstor ce era în căutare de
noi locuri de pășunat. Ea are o lungime de 13,4 km., fiind
a doua ca mărime de pe teritoriul Bulgariei, însă pentru
vizitare sunt amenajați doar 3 km. Se pare că vechimea
peșterii se găsește în Pliocenul târziu și Cuaternarul
timpuriu, ea fiind modelată de un râu subteran ce a dat
naștere, sculptând în calcar și gresie, la ceea ce admirăm
noi astăzi. Urmele cercetate arată că aceasta a fost locuită
încă de acum două sute de mii de ani, pentru că în peșteră
este o temperatură constantă de 14 grade. Acest lucru este
atestat de faptul că aici s-au găsit vârfuri de lance, unelte
de silex, topoare și fragmente de ceramică datând din
perioada epocii bronzului. Și ce este mai interesant este
faptul că unele provin de la populații diferite față de cele
slave. Toate acestea le-am aflat, și mult mai multe
amănunte, de la un ghid local care era bine pregătit și
vorbea foarte bine românește. Într-un timp foarte scurt
s-a făcut foarte plăcut. Ca să ne demonstreze unele
afirmații despre muzicalitatea stalactitelor și
stalagmitelor a interpretat câteva melodii la muzicuță și
solo voce. Despre mărimea sălilor pot să afirm că acestea
sunt diferite de la un spațiu la altul. Sunt locuri în care
poți crede că ești într-o sală de spectacole, dar și spații în
care trebuie să mergi aplecat. Iar culorile pereților îți
încântă privirea amintind, pentru cei care au fost, de
celebra Petra – cetatea nabateenilor din Iordania. De la
ghid mai aflăm că în jurul peșterii s-au țesut foarte multe
legende. Se spune că intrarea în peșteră este a unui tunel
ce traversează pe sub Dunăre ajungând în România.
Într-una dintre legende se afirmă că Vlad Țepeș ar fi
folosit acest tunel, cu o parte din oștirea sa, pentru a ataca
prin surprindere oștile turcești care voiau să treacă
Dunărea. Numele peșterii, în traducere, înseamnă
„Stânca vulturilor”, deoarece deasupra intrării este o
formațiune stâncoasă ce a inspirat în atribuirea numelui.
Intrarea în peșteră se află la 40 de metri deasupra
canionului. Paradoxal, ca să poți intra trebuie să cobori
124 de trepte, însă a meritat tot efortul.
Am petrecut câteva ore minunate în jurul
orașului Ruse. Putea să fie perfect, dar nu a fost să fie din
cauza șoferului care a condus autocarul. Acesta ne-a
transformat călătoria în coșmar tot timpul cât ne-am aflat
la bord. Nu am dat importanță detaliilor de la început.
Locul din autocar rezervat ghidului a fost ocupat de
amanta șoferului, iar pe părintele-ghid l-a expediat în
spate. Poate că din acest motiv părintele a tăcut tot
drumul. Pe măsură ce am ajuns la orele prânzului,
atmosfera din autocar era foarte fierbinte la propriu. La
căldura de afară (aprox. 38 grade) s-a adăugat și cea
livrată de sistemul de încălzire din interior, ce funcționa
la maximum. La protestele noastre tot mai vehemente
șoferul dădea vina pe căldura de afară. Venea o căldură
din podea de nesuportat. Unele doamne s-au fript la
picioare din această cauză. La acest lucru s-au mai
adăugat următoarele aspecte: la telefon nu avea
roamingul activat; era proaspăt angajat, aflat la prima
cursă (înainte activase în poliție); când ajungeam la
obiectivele de vizitat, parca autocarul la soare, deși exista
posibilitatea de a-l parca la umbră; ne-am rătăcit la unele
obiective, iar la Peștera Orlova Ciuca am fost ajutați de
un echipaj al Jandarmeriei Bulgare, care ne-a dus până la
obiectiv. Am constatat că acest șofer era nu numai
nepregătit, dar și rău intenționat, ca orice milițian.
Problema căldurii a fost remediată după ce am intrat în
țară, când un pasager a sunat la firmă și „șoferul iadului”,
ajutat de acea persoană, a oprit căldura. Era deja prea
târziu, fapta produsese efecte. După acest episod șoferul
a fost dat afară, iar firma de transport și-a prezentat scuze.

Ottilia ARDELEANU

baltagul

nu mai scriu poezii
muza mea s-a măritat
cu un bărbat înalt

trag tavanul mai aproape
ca pe o lespede
rece
poezia îmi ținea de cald

revăd baltagul la tv
și mi se pare că versurile sunt oile furate

aprind lumânări pentru cei duși
în pandemie
suferința e mai mare decât a victoriei

eu am pierdut câteva suflete
de-atunci râpele de nori urlă

un cuțit de suferință caută în mine
până îmi găsește omul

însurat cu-o stea

pledoaria din noapte

femeia de pică la drumul mare
dă drumul cuvintelor în eter
se fac lut și doar palmele lui îl pot modela
înmuiate în culori epocale
despre rai nu vreau să amintesc
ține prea puțin deși
până la păcatul suprem
fiecare trece prin el culege iluzii din pom
se lasă mușcat de șarpe
se împerechează cu sufletul celuilalt
decupat într-o formă oarecare de puzzle
se dăruiește pentru a muri împăcat

dar fiecare cu paradisul său
chiar dacă știi ce te așteaptă acolo
tot speri ca al tău să fie mai frumos și
mai îngăduitor decât al altora

raiul meu e emoția
intră ca să te convingi

George VULTURESCU

Versul are colții grapei

Poate asta credeți:
că într-un poem cuvintele au semnificații
de treflă, de cupă sau de caro?

Sau v-ar mulțumi un poem translucid
ca o cușcă de sticlă
plimbată prin mulțime
ca să se vadă rebelul tremurând
cu ochii bulbucați de spaimă?

Știm că doare asta…
mie mi-a ajuns obiceiul din satul meu
de sub codru:
mireasa care se dovedea că nu este fecioară
trebuia așezată pe colții unei grape
și purtată, de-a lungul satului, într-o căruță.
Șfichiuit de ochii celor de pe drum sau
din spatele porților, trupul – purgat de
flăcările privirilor –
devenea, în capătul satului, curat ca o prescură

… Am fost ales să o port în acea zi cu căruța
și caii tatălui meu,
eu, care mă rostogolisem cu ea prin fânul verii…
Când a luat-o mirele de mână
grapa cu colți a rămas în ochii mei, sângerând…

Viața este un combustibil pentru poeme
versul lor are colții grapei

Nu sunt un bun Orfeu

O parabolă ar fi potrivită
înaintea acestui poem despre orașul S
întotdeauna este o parabolă
pentru oricare oraș în care ajungi

Sub zidurile lui sunt alte ziduri
ale altui oraș
niciodată nu știi în care dintre ele ai intrat
sub literele de pe frontoane
sunt alte litere
care au șters numele orașului dinainte
nici eu nu scriu altfel în
orașul meu din Nord

și nu sunt un bun Orfeu
am întors capul spre
cel care a intrat în oraș,
am întors capul spre cel
care a părăsit orașul
chipurile lor se întorc și ele
spre mine
cum mă întorc și eu spre cuvântul
următor al poemului
adunându-ne, scăzându-ne precum flacăra în jarul
cenușii

precum piatra din zidul orașului
adună totul sub coajă

Primul bob de rouă

Nu sunt un bun Orfeu
m-am întors la vestigiile acelei biserici
de chihlimbar

țineam în mână firul de lucernă
cosit de tatăl meu –
atunci am văzut pe frunzele ei
primul bob de rouă

simțeam că nu eu îl priveam,
ci el era cel care mă privește –
mă primise înlăuntrul lui
ca într-o biserică unde vitraliile
lărgesc spațiul, îl multiplică
și nu-mi venea să mă întorc

însă auzeam vocea mamei
care se ruga
sau poate mă chema
pe potecă neumblată
pe rouă nescuturată
am știut de atunci că orice cuvânt
este incantație
că există în vocalele lui
un câmp de forțe
în care nimic nu putrezește
între ceea ce ai scris
și între ceea ce crezi că n-ai scris
pe potecă neumblată
pe rouă nescuturată
doar tu le auzi clinchetul înainte,
uruitul care năruie

pereții bisericii tale din bobul de rouă
cum numai animalele percep, și latră
la lună, înaintea cutremurelor

am știut de atunci
că mă voi întoarce cu scrisul meu
la vestigiile acelei biserici de chihlimbar
singura care mă apără – și purifică –
de cavernele aplatizate ale zilei

Nu sunt urme

Nu sunt urme prin omătul paginii, mamă
la asta chibzuiesc –
cum să trec până la celălalt cuvânt
precum mă luai de mână și mă duceai
până la icoana bisericii din sat

Cuvântul e mai greu lângă alt cuvânt –
parcă ar trage după ele morții din satul meu
acoperiți deja de lut și de bulgări
pe care-i ține laolaltă doar frica mea
că ne pot striga pe nume
că se sprijină pe numele noastre precum piatra pe
piatră
ca și strigătul pe tăcere, ascuțindu-se,
precum cuțitul alunecând pe tăișul altui cuțit

La asta chibzuiesc, mamă
morții se hrănesc cu urmele lor
ne bântuie și ne rod oasele memoriei noastre
precum un ceasornic și-ar mușca rotițele
până ar rămâne doar timpul în carcasa lui
ca un omăt
pe care nu este nici o urmă

Asupra aceste urme pe care n-o văd am de chibzuit
ea are dinți de fildeș și mănâncă din propriul lut
Dar poemul nu are timpul său
el e timpul altuia care-l va citi
și morții mei devin morții lui
și frica mea devine frica lui
și urma mea prin omăt devine urma lui

Poezia se îndepărtează de poeți

Sunt focuri care s-au retras dintre oameni
peste șapte dealuri și peste șapte văi,
sub șapte rânduri de frunze
am găsit jarul lor în Nord

Nici un copac nu devine înger arzând
în vâlvătaia fulgerului

Poezia este precum rădăcina copacilor
se îndepărtează de ramuri și frunze
pe o suprafață la fel de mare ca și coroana lor
de parcă s-ar îndepărta de poeți
și se retrage spre locul ei, adânc
în luturi și piatră
să tacă ce știe:
scoarța copacului nu e scândură de sicriu

Singurul martor

Singurul martor
că scrii un poem este ochiul tău
care trece peste litere de la stânga la dreapta
precum un reflector peste gardul de sârmă
ghimpată
al unei pușcării

e o înmormântare sau o evadare
când îngropi o literă în albul paginii?

atât de aproape de evadare –
dincolo de gard aud sunete
cum mama îl auzea noaptea pe Dumnezeu
cum ne cocea merele-n ogradă

dincolo de marginea paginii
singura certitudine
sporindu-ne și mai mult lipsa de certitudine

de-abia acum vei ști că ești poet
dacă vei evada peste gard

sau vei recunoaște că poemul este un sfredel
cu care poți ieși
din vis
și din creier

Moralitatea de-a fi în poem
de-a nu trișa
de-a nu fi maimuța, catârul care-ți cară cuvintele
ca și cum altcineva i-ar fi dus crucea lui Iisus

Când nu cari tu cuvintele poemului
desființezi adevărul Golgotei
Vacarmul de sub coaja pietrelor

… Povara unui vers subțire și cald
ca o plapumă din copilărie
pe care o trăgeam peste ochi
când fulgera
când nu voiam să mă găsească nimeni

Să fiu în placenta acestui vers
până ce vacarmul de sub coaja pietrelor
va birui liniștea Cerului Înstelat