Spații culturale nr. 81 (2)

Dumitru Augustin DOMAN

O matroană punctuală

Zace liniştit în fotoliu şi
aşteaptă sfârşitul,
sfârşitul sfârşitului cel fără de sfârşit.
Pare un muribund profesionist,
ca un călător care merge cu trenul
de o jumătate de veac,
aşteptându-l în holul micii gări, şi
– fără să se uite la ceas –
ştie sigur de fiecare dată
cu zece secunde înainte
că atunci va intra în gară
locomotiva ca o matroană punctuală.

Atât de frumoasă

E atât de frumoasă Ana,
că și turlele bisericii
de la Curtea de Argeș
se răsucesc să se uite
cum trece cu coșul pe mână.
Se răsucesc turlele
și rămân așa pe veci.

Ochii tăi

„Vai, vai, vai!
Ochii mei
unde sunt ochii mei?”
se tânguie, important,
muribundul,
estetul,
cel care a dat note
pictorilor,
fotografilor,
arhitecților și
femeilor tinere de la
recepții simandicoase și
de la parade ale modei.
Bătrânul Borges mângâie
măciulia de aur a bastonului
său alb,
îl privește din adâncul
Câmpiei negre,
zâmbește și-i răspunde alb:
„Vai, vai, vai!
Unde sunt ochii tăi?
Ochii tăi sunt
în punctul negru din
mijlocul creierului tău negru
de metastaze.
Ochii tăi!
Vai, vai, vai!”

Apărat de îngeri

De jur-împrejurul textului
infinit al lumii, dacă infinitul are jur-împrejur
şi nu doar înăuntru,
armate de îngeri veghează.
Fiecare literă,
fiecare silabă,
fiecare cuvânt,
textul
în întregimea lui nemărginită
e apărat de falangele de îngeri,
cu aripile lor albe
unind minus infinitul
cu plus infinitul de
litere,
silabe,
cuvinte…

Pandemie

Ambulanțele
în formă de sicrie
aleargă în viteză
pe străzi și
pe drumuri de piatră și
de pământ
cu sirenele date la maxim.
Ele cară la deal și
la vale niște ceasuri uriașe
în care a pătruns virusul ucigaș și
care ceasuri
arată bezmetice tot felul de ore.
Ambulanțele sunt însoțite de
urletele câinilor
al căror ceas biologic
s-a defectat de asemenea.

Leon-Iosif GRAPINI

Clipa deloc așteptată

În jur e liniște, o liniște de mormânt, înfricoșătoare dacă se gândește unde se află și la ce se poate întâmpla, locurile de acest fel nu sunt căutate, ele există pur și simplu și, la nevoie, sunt ocupate, cum nici întâmplările care urmează nu sunt de dorit, că ele se vor desfășura stârnind durere și moarte e clar ca lumina zilei ce stă să vină, acum e încă întuneric, un întuneric muribund, ce-i permite, totuși, să deslușească lucrurile din preajmă. Dacă și-ar înălța capul, ar distinge, în dreapta, coroanele câtorva arbori care par desenate de o mână nesigură, lipsită de abilități artistice, în stânga, doar buza de pământ ce acoperă cea mai mare parte a cerului văduvit de stele, pregătit să îmbrace în scurt timp haina alburie a dimineții, o buză de pământ ocrotitoare, ce-l ascunde și-l ferește de privirile dușmănoase și de intențiile ostile, dar nu-și înalță capul, rămâne ascuns, așteptând cu încordare clipa vieții sau a morții, o încordare ce-i încremenește mâinile și picioarele, ce-i pietrifică obrajii, fruntea și bărbia, cu ochii cercetează și caută posibile vedenii, căci mai mereu momentul fatal ce va veni este precedat de apariția neașteptată a unor arătări ciudate, care îți îngheață inima de spaimă, cel puțin lui i s-a mai întâmplat, a mai trăit momente ca acestea, când frica îi aducea în jur năluci înspăimântătoare. După o noapte de stat culcat cu spatele lipit de peretele lutos și rece, simte cum frigul îl străpunge ca o sabie lungă și ascuțită, la început îi taie genunchii și îi înțeapă degetele de la picioare și de la mâini, pe rând, apoi, pe toate deodată, ca în cele din urmă să-i despice fiecare părticică a trupului, o fi frigul de afară sau frigul dinăuntru, cel mai ascuțit și mai tăios, cel mai aprig, frigul morții.
Încremenite sunt toate, nimic nu mișcă în apropiere, dacă ceva pare a fi în mișcare e din pricina luminii subțiri ce îmbrățișează cu insuficientă hotărâre cuprinsul, dezvelind încet-încet lucrurile, dar se înșală, rămas în nemișcare este numai el, dovadă gângania care încă nu și-a găsit adăpost, ori și-a găsit, însă răscolirea pământului a scos-o la suprafață, și, dacă tot a fost adusă din nou la viață, atunci se mișcă, trece peste o piatră și urcă pe piciorul lui, efortul nu-i este prea mare, are picioare multe și agere, zdravene și destule pentru urcuș, urcă și urcă până ajunge pe grumazul său, ar îndepărta-o, dar mâna nu-i răspunde la comenzi, e înțepenită, de frig, de încordare, de frică, așa că insecta, ocolindu-i urechea, înaintează și se oprește pe frunte, loc în care drumul i s-a sfârșit, își deschide aripile și se avântă în zbor, însă din cauza amorțelii și a frigului nu se poate înălța, se lovește de peretele de pământ și cade pe spate în noroiul înghețat, o lasă, cu indiferență, să se zbată, să dea din picioare neajutorată, dacă va trăi, de el e vorba, drept mulțumire, o va elibera din neputință.
Clipa deloc așteptată se apropie, sunt semne clare, iată unul dintre ele, se-arată zorile, nu mai e mult și se vor auzi comenzile, scurte, hotărâte și stimulatoare, vor fi date și aici, și acolo, acolo se găsește celălalt, așteaptă și el, la fel de încordat, de temător și de înfrigurat, știe, ca și el, cât de aproape se află de moarte, între ei se întinde pământul ușor vălurit, îmbrăcat în iarbă ofilită și în ciulini uscați, nu se vede nici măcar o tufă după care să te ascunzi, de parcă ar avea vreun rost să faci asta, ici-colo se zărește câte o piatră mai răsărită în spatele căreia te poți culca pe burtă, cu speranța că-ți va oferi suficientă protecție, slabe pietre, slabe speranțe, distanța ce-i separă nu-i mai mare de patru sute, cinci sute de metri, nu e mult, dar îndeajuns să mori nu o dată, ci de nenumărate ori dacă ai avea mai multe vieți, însă ei au numai una, unul o va păstra, altul o va pierde, cum se spune, linia dintre viață și moarte e subțire ca un fir de ață, se poate rupe oricând, cauzele sunt multiple, în situația lor cauza e un simplu foc de armă, așteaptă și celălalt stând tot așa, culcat cu spatele la perete, echipat și dotat cu cele de trebuință, cu casca pe cap și cu arma în mână, încărcată și asigurată, pregătit să zvâcnească atunci când ordinul va fi dat, să alerge de bezmetic spre el, să se oprească în răstimpuri, să se lase într-un genunchi ori să se culce la pământ și să urmărească prin cătarea puștii apariția dușmanului, adică a lui, fiecare este dușmanul celuilalt, sunt inamici deși nu se cunosc, nu s-au văzut și nu s-au întâlnit niciodată, e posibil ca doi oameni care nu se cunosc să se dușmănească de moarte, iată că e posibil, știu doar atât, ca să trăiască, trebuie ca adversarul să moară, pentru asta au fost aduși aici. De această dată, cel de dincolo de ciulini are el misiunea de a ieși din tranșee și de a înainta în pas alergător sau în fugă, după cât îl țin puterile, spre cel de dincoace, atent să nu fie luat în cuiul cătării și răpus de glonț, el e în apărare, trebuie doar să-l aștepte, însă nu-l poate aștepta până când va sări asupra lui spre a-l străpunge cu baioneta, e obligat să-l oprească din timp, să-l oprească pentru totdeauna, salvându-și astfel viața, terenul, după cum se înfățișează, este de partea sa, atacatorul are puține avantaje, niciun obstacol nu-l ferește de glonț, decât nepriceperea sau frica apărătorului, apărătorul nepriceput nu este, dar fricos da, nu atât de fricos, încât să nu-și mai dorească a trăi, așa că prima șansă îi aparține.
Nu peste mult timp, pe deasupra vor șuiera gloanțele, atacatorul se ridică nu fără efort și, aplecându-se înainte, pentru a nu-și deconspira poziția, își freacă mâinile și, cu ele, genunchii, pulpele și coapsele picioarelor, își rotește brațele, își ciupește obrajii, bărbia și fruntea, își freacă ochii, își scutură gleznele, sare în sus atât cât îi permite înălțimea parapetului, trupul s-a înviorat și s-a încălzit cât de cât, apărătorul își revine și el din amorțeală, frigul parcă se retrage, frica mai persistă, de frică nu scapi ușor când viața îți este pusă în pericol, poate spune că este pregătit pentru una din două, să trăiască sau să moară. Iată, a venit clipa să afle ce-i rezervă destinul.
Foc. Comenzile de atac și de apărare au fost date. Nu-l vede, dar știe că adversarul a zvâcnit din tranșee și se îndreaptă în fugă spre el, încă nu-i vremea să se ițească de după buza tranșeei, s-ar expune inutil, și-ar dezvălui locul, că va fi nimerit e mai mult sau mai puțin probabil, depinde de curajul și de instruirea celuilalt, încă mai așteaptă, de o parte și de alta se aude șuieratul gloanțelor, însă, niciun icnet sau țipăt de durere ori de moarte, el nu s-a arătat, mai rămâne în așteptare, în imediata lui apropiere se aude o bufnitură, e sigur că unul dintre camarazi a căzut la datorie, gata, fie ce-o fi, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, de soartă nu poți scăpa, își înalță capul preț de câteva secunde ca să-l identifice pe atacatorul de pe direcția lui, îl vede alergând și simte o strângere de inimă când își dă seama că și el a fost identificat, se retrage fulgerător la adăpost, reacția avută nu-i o soluție, calculând cam pe unde ar putea fi dușmanul, își pregătește arma, se ridică din tranșee, descoperindu-și jumătatea de sus a corpului, având arma la umăr, ochește, dar nu apucă să tragă piedica și să apese pe trăgaci, căci un glonț îi țiuie pe la urechea dreaptă, se ascunde grabnic, era cât pe ce să fie nimerit chiar în cap, a scăpat ca prin urechile acului, de-acum șansele îi sunt tot mai mici, trăgătorul îi cunoaște poziția și va fi din ce în ce mai aproape, cu cât va înainta mai mult, cu atât va fi mai sigur de reușită, apărătorul nu poate amâna multă vreme, e obligat să-și apere poziția și viața, se ridică brusc, însă nu apucă să facă și alte mișcări, căci un glonț îi străpunge pieptul, în apropierea umărului drept, cade pe fundul tranșeei cu fața la pământ, de-acum, gata, s-a terminat, dar puterile nu l-au părăsit cu totul, cu chiu cu vai se ridică, se forțează să se înalțe deasupra biutei de pământ, reușește, în cele din urmă, și, într-o fracțiune de secundă, îl zărește pe inamic în poziția de tragere în picioare, cu arma la ochi și îndreptată spre el, apoi cade împușcat în cap. Lângă trupul lui inert, gângania se zbate încă neputincioasă, nu are cine să o repună pe picioare.
E mort, nu are cum să vadă ce se mai petrece pe câmpul de luptă, dacă, printr-un miracol, ar vedea, s-ar minuna, inamicul s-a apropiat de tranșee, dar nici unul dintre cei plecați la atac nu a sărit cu baioneta asupra apărătorilor rămași în viață, dacă o mai fi vreunul viu, toți s-au oprit, în mod bizar, la câțiva pași de șanțul de tragere, și-au șters sudorile de pe față cu mâneca sau cu dosul palmei, au lăsat armele pe pământ și au rămas în așteptare. Când comandantul care a strigat foc a ajuns în dreptul atacantului, i-a dat ordin să-l ridice pe mort în picioare, ceea ce s-a și întâmplat, bravo, i-a spus acestuia, nu mortului, ci atacantului, ai două găuri, una în piept și una în cap, nu atacantul le are, ci mortul, adică ținta din poligon.

Paul SPIRESCU

Schiță pentru o imposibilă statuie

Copleșit, doborât de tristețe.
Până și zâmbetul lui
înfrânt
pare o efigie tristă
a înfrângerii
și a dezolării.

Doamne, unde există sculptorul acela
care să întruchipeze în piatră
statuia de aur
a Tristeții?

Hipocrite lecteur

Tu ai scris, cititorule, poezia aceasta
într-o noapte grea şi amăgitoare
când ţi-ai părăsit la Zidul Plângerii copiii, nevasta
tencuindu-i în zid din cap până-n picioare

tu ai colindat toate dimineţile, nopţile, zilele
fără de preget şi fără tocmeală
prin grădinile largi ale lumii, scuturându-şi zambilele
în cazane de pucioasă şi smoală

tu ai descuiat lacăte şi ai rupt lanţuri
şi ai potrivit chei ruginite şi rupte
tu te-ai opintit, blestemând, prin hârtoape şi şanţuri
cu spinarea încovoiată de aprige lupte

tu ai descifrat ale vremilor aprige semne
înscrise în pergamente vechi brodate-n mătasă
tu ai întrevăzut în pietre, în stele şi-n lemne
urma destinului, aspră şi groasă

tu ai săvârşit această dumnezeiască greşeală
întrupată-n cuvinte de bronz şi alungată-n pustie…
Mângâie-mi deci creştetul, cu palma ta blândă, domoală
şi primeşte-mă la tine în suflet, rogu-mă ţie…

Logodnă secretă

Când umbra mea va coborî-n țărână
am să cobor și eu cu ea de mână
să ne târâm în doi prin buruieni și spini
ca doi logodnici clandestini
visând abscons la stelele de sus
precum la Crucea lui, Iisus
până-ntr-o zi când Cerul s-o-ndura
și hotărî-va poate cineva
să ne strivească și pe mine și pe ea…

Din poezia lumii

Louis ARAGON
(1897 – 1982)

S-a născut la Paris. Până în 1907 învață la școala din Saint-Pierre. Studiază medicina, unul dintre colegi fiindu-i André Breton. În 1917 este mobilizat pe front ca medic auxiliar. Decorat cu crucea de război. În 1920 editează cartea de debut „Focul bucuriei”. Publică în revista „Littérature”, fondată de Breton. În 1922 renunță de a profesa medicina. Editează „Aventurile lui Telemah”. Împreună cu André Breton, Paul Éluard, Philippe Soupault animă dadaismul, apoi suprarealismul parizian. În 1927, odată cu Breton și Éluard, aderă la partidul comunist. În 1928 o cunoaște pe Elsa Triolet, sora Lyliei Brik, amanta lui Maiakovski, cu care avea să se căsătorească în 1939. Mobilizat în cel de-al doilea război mondial, de asemenea medic auxiliar, cade prizonier la nemți. Decorat pentru salvarea de pe câmpul de luptă a unor camarazi. După perioada de destalinizare (1956), Aragon revine la o poezie mai personală, explorând tradiția literară seculară. Se manifestă și ca romancier, eseist redutabil. Din cărțile sale de poeme amintim: Mișcare perpetuă (1926), Marea veselie (1929), Persecutând persecutorul (1930-1931), Sfâșiere de inimă (1941), Ochii Elsei (1942), Onoarea poeziei (1943), Roza și rezeda (1943), Diana franceză (1944).
Selecția poemelor traduse e din „Feu de joie” (1920).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Acrobatul

Mâinile-n sânge Gaius ca florile de sparcetă
Hiperbola cade Mâinile
Păsările sunt numere
Algebră și în arbori
Acesta e Rousseau care-a pictat pe-nălțimi cerești
Această muzică vocalizată
Sută La Sută pentru viață
Ce tatuează
Mă răsucesc pe meterez

Cu prune

Lui Benjamin Péret

Benjamin
Benjamin păsările sunt în flăcări
Pe o clipă natura și-a oprit cursul
E timpul ochilor verzi
Ascultă strigătul femeilor
Care își amestecă pletele cu nisipul zilelor
Ascultă tandrii porumbei spunându-le turturelelor
Turturele
Repetând la nesfârșit că fidelitatea
Are priviri încântătoare în alternanță cu certurile
Populând pârguitele rămurele ale verii
Benjamin
Benjamin nu spune nicicând prea multe
Totdeauna există un cri-cri ascuns în iarbă
Ia ghetrele tale
Crede-mă
De ce să scrii fără încetare A scrie e o captivitate
Privește rândunelele
Fă ca ele
Iată micile albăstrele
Fă ca ele
Și lasă-ți
Chipiul pe o ureche și Acul tău cu diamant în cravată
Pe șinele aeriene ale firelor de aramă.

Bere bună de Maes

Lui Jean Borner

În pădurea din jurul orașului
Suresnes
Era o sirenă
Ce arăta leit portretul
Tatălui său ministru de
Finanțe
Ministrul
E un fel de cupru
Însă coapsa ta
E o coapsă
Pentru o coapsă e chiar o coapsă
În pădurea din
Suresnes
Era o sirenă
Ce arăta leit portretul
Tatălui său ministru de
Finanțe
Te ador
Te ador
Te respect
Te sărut pe gât
Te implor
Iar și iar
Simt că înnebunesc
În pădurea din jurul orașului
Suresnes
Era o sirenă
Ce arăta leit portretul
Tatălui său ministru de
Finanțe

Geamandură

Într-o zăpadă de omăt*
odată un copil
ca pe o jucărie
aruncă spiritul legii
fără să știe
închise pleoapele
Un cuplu
înseamnă un bărbat și o femeie
alteori chiar soț și soție
Odată odată
pe tot parcursul drumului
un cuplu al celor doi
Frig și cald odată
Sau că era pe punctul
sau că altceva
însă el începuse a cânta
Mâncau o gofră în gofratul soare
imaginea ei oglindită-n apă
Odată ajunsă în apă odată chiar fluviu era
Apă udă alb-străvezie
Umedă floare
_____________
*În original: Dans une neige de neige.

Cazinoul luminilor crude

Într-o seară pe plajă la modă cântam arii clasice
Ce te fac să urci pe carusel de călușei cu șei elastice
Și domnișoara leșină șoptind Weber, ca-n uitare,
Am rostit și eu Weber privind imensa mare.

Dormitor mobilat

La Hotelul Universului și Aveyronului
Metropolitanul trece prin fereastră
Fata cu ochi-de-pământ îmi va răspunde poate
Inima mea
Ce îi vom spune când o vom vedea
Draga mea numără florile
Numără florile peretelui
Inima mi-e necultivată
Atenție
Scara nu e prea sigură
Tu ai fi păstorul
Ce mână îndrăgostiții în Mesopotamia

Singurătatea nu e nesfârșită

Lui Robert Desnos

Divina elegie se așază și plânge
Numără pietricelele din pietriș
Numără pene rămurele fetuși
De paie
Velele sale atârnă de frumosu-i corp de alabastru
Ca o liră de aur pe frontonul unui teatru
Ea murmură un cuvânt pe care-l repetă ecoul
E ora în care toți moțăie
E momentul suprem
Acum sau niciodată
E ora păstorului
Pe cer e o puzderie de stele
De toate mărimile
Verzi și necoapte
Cassiopeia e și ea o fată drăguță
Ce numără fetușii penele și rămurelele
Așezându-se plângând
În lungul cursului
Micului pârâu
Unde văd o barcă
De bomboane de flori
De toate culorile

Nașterea primăverii

Lui Jacques Decourt

Aprilie renaște
Iată panglicile și flăcările sale
Aceste mii mici strigăte aceste duioase ciripiri
Aceste bigudiuri aceste flori acești bărbați aceste femei
Acestor culori le-am făcut nenumărate complimente
Doamne ce de-a sărutări nebune pe pervazul ferestrelor
Nu am mai isprăvit să numărăm sărutările
Există săptămâni întregi pe sub fagi
Unde cântă cintezele cu penajul creț
Aprilie n-a locuit totdeauna sub lambriuri
El fusese un mic patisier apoi un picurător
Câștigându-și pâinea în sudoarea frunții
Încetul cu încetul devenind controlor financiar
În cele din urmă îndrăgostindu-se nebunește
De un soare dat dracului

Filosofie fără salvare

Sacrificați boii în arbori
Corpurile femeilor pe câmpuri
Merii sunt destul de ademenitori
Albi albi albi
Sânge și zăpadă prin coada mea și prin barba mea
Să sacrificăm taurii în arbori
Sacru spărgător de piatră
Sacru spărgător de piatră
Sacru spărgător de piatră
Sacru spărgător de punți
Sacru spărgător de inimi
Și eu am pus piciorul pe drumul tău

Cerul arde

La marginea unui scăldători din bor ardent
Pe marginea săruturilor
Sub mari perdele albe împodobite cu cruzime
Cu-ncetul ne pierdem fețele de ipsos
Baia revelatorului

Contrafacere

Lui Matthew Josephson

Muncă străină pentru un străin
Se leagă de termometre
Mici bucățele de mandarină
Mărgele de lemn și fasole uscată
Apoi prin intermediul unui șir roșu
El acoperă totul cu
O ploaie de recomandări
În acest timp magazinul înconjurat de poliție
Se aprinde cu o periodicitate curioasă
În culorile tuturor viciilor necunoscute
Dorințe de nespus
Minciuni impardonabile
De crime din cele mai josnice și mai jalnice
Citind mai mult sau mai puțin pe ușă
Răvașele albe returnate

Delirul infanteriei

Copilul fantomă se desparte de bărbat
între stâlpii de piatră:
π R², circumferința capului său.
(Turnul urmă, atenție la cer)
Cum amuțește, cu vocea lui turmentată
înspăimântă pe nedrept peștișorul de aur împăiat
Neputând vedea din cauza căldurii în jocul ei de apă a morților
din cauza culorilor
din cauza durerii
Niciodată bula nu va recădea în cimișir
Pe bastonul de lemn alb la bilboquet.*
_______________________
* Bilboquet – joc cu un baston de care e prinsă o bilă, o minge de lemn.

Ultimul madrigal

Permiteți-mi
Doamnă
Marea libertate
Pe care o proclam
Tindeți spre frumusețe
Asta nu e dragul de-a spune
Nu e de râs
Asta-i de mare exactitate
Pentru a plânge
Maniera dumitale agasantă
De a folosi evantaiul
Aerul dumitale de regină sau slugă
Dinții dumitale emailați
Liniștea dumitale doldora de mărturisiri
Micii dumitale zulufi
Sunt motive excelente
Pentru a plânge…

Fantoma onestității

Lui Evan Shipman

După ce ai ostenit ziua întreagă
Făcându-ți datoria câștigându-ți pâinea
Pe rând
Ești bucuros să-ți găsești locușorul
Pentru a dormi până mâine, iarăși
Câștigându-ți cu osteneală pâinea ziua toată
Câștigându-ți dreptul și pierzându-ți rândul
Mac-mac
Cine nu are rățușca sa
Pâinica sa
Micul său lupanar
Mica sa fericire micul său soare
Micul său somn
Mac-mac

Phoenix renaște din propria cenușă

Lui Giorgio de Chirico

Despre dragoste am scris
Ieșire de urgență în caz de incendiu
Am scris pe cer
Vă înșelați nu e pe aici
Și pe noapte voi scrie
Până acum neavând nimic scris despre noapte.

Nocturnă

Prin pădure printre tufișuri
Suspiciunile s-au zburătăcit
Strălucitorii licurici ai stelelor
S-au agățat prin păienjenișurile
Nopții aromitoare
Văzând
Păsările adormite pe acoperișuri

Pastorală

Vuitoarea voce a torentelor
Mă zguduie considerabil
Peisajul visului