Propoziții pretențioase – Agiotăm
Nea Gheorghiță Coman amintește mereu episodul în care ne jucam cu… în țărână. Așadar, ne cam cunoaște din… fașă.
Eram mai mare de patru ani când a ajuns tata la Intercoop. Doar pe Nae și pe Viorel să-i fi găsit nea Coman în vreo vară în fundurile goale tăvălindu-se în pământul dintre gard și magazia-bucătărie de vară de pe Amurgului. De altfel s-a numărat printre rarele momente când să ne fi vizitat, avea și el deja o pereche acasă și nu-i stătea mintea la încă trei-patru de-ai lui Sandu, însă nu putea scăpa ocazia să nu ne mai ,,chițăie” când vizitam întreprinderea, câteodată în ziua de salariu și fără excepție de moș Nicolae, când ne miștocărea după cum obișnuise fiecare muncitor. În limita fiecărei vârste. Casă… ,,grea”. Referitor la acoperiș. Nu panta vinovată, ci neregularitățile scândurilor și joncțiunea cu cel de la magazia care se constituise în latura a treia a unui ,,u” neregulat, unde depozita lemne și alte obiecte, învelită cu eternit. Vreo două mici reparații la jgheaburi, unul nou la stradă, la ceea ce fusese un mic magazin….
Mi-am zis de multe ori că puteam să aleg o altă meserie. Muzician de vârf n-a ieșit, din matematicianul ce mă voiam în liceu n-a ieșit măcar un agiotor de rând. Am rămas la tinichigerie, deși deseori mi-aș fi luat lumea în cap. Executând un zig-zag – Vîsii-Coman-Cireașă – mai să nu mă urc pe casă. Etajată, îngustă și țuguiată. Peste toate, modelată cu sageac în creastă și cu trei ,,ape” principale și o dolie. Motiv pentru care am devenit în dese rânduri agresiv verbal, înfricoșat de pericolul ce ne păștea în fiecare secundă. Cum să agreezi să urci pe asemenea făcătură de bună voie? Dar…. De gura lui tata, de cunoștința cu soția și proprietarul, neamuri cu domn Tronaru de la Spot, fost ofițer în ograda militară unde Nae și Cristi serviseră patria…. Ne suisem, ne proțăpisem cum am putut mai bine în scânduri, după desfacerea cartonului – numai ăla lipsea grijii noastre de siguranță – și-am început să batem tablă. Ca vai de noi. Greu de urcat pachetele de trei-patru bucăți, minimalizate prin suprapunere, apucate cu patru degete excluzând policarul, greu de adus la locul faptelor de muncă, greu de stăpânit la fixarea oriunde pe acoperiș. Alunecă pe scânduri până să găsească un spațiu suficient de mare între ele, flambează sun acțiunea nărăvașă a curenților de aer de la cel mai domol până la cele afurisite, riscând să-ți ia gâtul dacă te prind în calea lor. E cam la ghici de fiecare dată, ai impresia că ai agiotat ireproșabil ca la bursă și într-o secundă pierzi tot ce ai câștigat, precum noi, sperând că am adăpostit de palele de vânt tabla, trezindu-ne la extragerea din pachet a unei bucăți cu ea năvală peste corp sau în direcția opusă, gata să se smulgă din mână și să ne poarte dincolo de streașină. Cam ca zmeul până să se înalțe. Nu vă spun de senzațiile ce te cuprind…. Și de impresii în momentele de mic repaus până ți se servește foaia potrivită. ,,Bă, nebuni mai suntem. Cine naiba ne-a pus să ne urcăm la cucuiata?” Știam de fiecare dată cine e micul Scaraoțchi: banii. Hrana zilnică a familiei, datoriile, neprevăzutele cheltuieli și la urmă vreun moft de satisfăcut. Fără să poți agonisi prea mult și pentru mult timp. O clipă de fericire într-un ocean neliniște, cea în care primești plata, apoi reiei miile de ore ale agoniei: iar trebuie să urcăm la dracu-n praznic, iar trebuie să ne suportăm soarele, frigul, pantele abrupte, tăieturile, oboseala….
