Spații culturale nr. 81 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Despre obrăznicie
Comportament justificat, parțial, de o educație precară, realizată într-un mediu ostil, obrăznicia ar trebui lăsată copiilor, neastâmpărul/ impertinența/ zburdălnicia fiind mai degrabă caracteristicile unei etape de dezvoltare, dezamăgitoare prin lipsa de empatie și bun-simț, dar nu imposibil de corectat, prin educație.
Cu adulții (unii dintre ei trecuți prin școli înalte și situați în funcții importante), care continuă să încalce limita fragilă dintre îndrăzneală și obrăznicie, se pare că nu mai e nimic de făcut. Pandemia și, acum, războiul de la granițele țării au adus în prim-plan, intens mediatizate, nu numai atitudini pozitive, ci și, mai ales, luări de poziție care demonstrează imaturitatea, lipsa de compasiune și defazarea.
Pe scurt, adult fiind sau măcar cu pretenții de adult, dai dovadă de obrăznicie dacă:
-Într-un oraș plin de refugiați (femei, copii și bătrâni) ieși cu bolidul cumpărat din bani nu tocmai curați și zbieri în portavoce „Ieșiți, bă, a început războiul!”, apoi râzi de unul singur și-ți postezi isprava pe rețelele de socializare, știind că, și dacă vei fi identificat, „ancheta” va fi de formă și că nu vei păți nimic, gașca din care faci parte admirându-te și mai mult;
-Parlamentar al țării fiind, ales al neamului, fie și pe listele unui partid dubios, te duci la vamă, printre refugiați, și faci acolo circ, învelit în tricolor (de care, de altfel, îți bați joc), spunând numai prostii populiste, cu impact asupra celor cu IQ sub 100;
-Trecut cât de cât prin școală, unde se învață, cel puțin în cursul primar și gimnazial, istoria pe înțelesul tuturor, ignori relațiile „istorice” cu fosta URSS și actuala Federație Rusă, ignori suferința pe care ne-a provocat-o „fosta” în anii de ocupație, furtișagurile sub umbrela ARLUS (dar și sub alte umbrele), victimele, nedreptățile și tot ce-a fost rău; în aceste condiții, să aplauzi asedierea unui stat care are dreptul la suveranitate/ independență și nu doar să-ți afișezi simpatia față de invadatori, ci să duci în derizoriu suferința unui popor, distrugerea lui, încălcarea oricăror drepturi și libertăți seamănă a boală psihică sau, cel mult, poate însemna că ești plătit ca să fii „agitator”;
-Om cu carte, uneori chiar cu mai multe cărți, adică scriitor considerându-te, cauți similitudini/ simetrii și le faci publice, profitând de naivitatea celor care cască gura la tine. Războiul din Ucraina nu seamănă nici cu cel din Iran ori Siria, nici cu cel din Afganistan și nici cu „plandemia”, cum ziceai, nu de mult, văitându-te că participi obligat la „mascaradă” și la „nazism medical”;
-Știind foarte bine ce înseamnă „nazism”, folosești cuvântul acuzator în contexte cel puțin bizare: când ești obligat să porți mască, sau când nu-ți place de președintele neamț al țării tale, sau când președintele Federației pe care-o admiri intră cu tunurile/ tancurile/ rachetele într-o țară condusă de un președinte evreu, ca s-o elibereze de… nazism. Evident, nu sesizezi oximoronul, fiindcă ești programat (poate și plătit) să faci altceva;
-Cunoscând importanța libertății de exprimare, o duci în derizoriu prin mutații nelalocul lor; fițuicile de propagandă rusă, cum este celebrul, deja, „Sputnik”, sunt un pericol pentru că promovează știri false, deformând cu nerușinare realitatea. Așa că nu i se aplică dreptul la exprimare liberă, pentru că și democrația are niște legi, nu este chiar o junglă în care câștigă cel care zbiară mai tare și are colții mai puternici;
-Om de presă, jurnalist cu mai vechi sau mai noi opinii politice, economice, sociale etc. (în orice jurnalist, după cum se știe, zace un uomo universale, care pe toate le știe și le analizează) îți pui în joc cinstea obrazului (și-o pierzi) găsind justificări/ scuze și o logică inexistentă în atacarea unui stat vecin. Ba, mai mult, preluând un țățism de piață, ești gata să pui mâinile în șolduri și să ricanezi „Bine le face, că și ei ne-au luat Basarabia”. În primul rând, nu ne-au luat-o ei, ci Stalin; în al doilea rând, nu-i momentul să pui pe tapet o chestiune deja tranșată, prin anii 90, când aderarea la NATO și UE a impus condiția renunțării la orice fel de pretenții teritoriale. Chiar nu știați că nu puteam intra în aceste organisme dacă aveam dispute teritoriale?
-Știind în ce constau acțiunile „eliberatoare” ale armatei ruse și ce pericol reprezintă ele la nivel planetar, din cauza armamentului nuclear, să condamni aderarea noastră la NATO și să ventilezi idei toxice, de genul „vin rușii cu război asupra noastră fiindcă am pactizat cu dușmanii lor”; atitudinea este mai mult decât bizară, lipsită de patriotism și obraznică: pare o dovadă de nebunie și probabil că ar fi bine să te tratezi.
Și, desigur, tot de obrăznicie vorbim și în cazul acelui ambasador rus la București, care a transmis autorităților somația să înceteze actele de terorism și discriminare împotriva etnicilor ruși de la noi. Aceasta în condițiile în care în România drepturile minorităților sunt respectate chiar mai mult decât drepturile și libertățile românilor.
Totuși, când ambasadorii ucraineni de pe la noi și de aiurea aduc în discuție posibilitatea „diplomatică” și umanitară (?!) de a fi schimbate numele unor bulevarde din capitalele europene, scoțând adică numele rusești și punând, în schimb, nume ucrainene (eventual), cred că tot de un fel de obrăznicie este vorba. Dar e un punct de vedere subiectiv.
Petrache PLOPEANU
Războiul impersonal?
Motto:
„Ne-a fost dat tuturor să cunoaştem boala care a cuprins Occidentul. Artă, iubire, religie, război – ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atitea veacuri s-au ros făcînd -o… Epoca finitului deplin s-a dus. Materia poemelor? Istovită şi ea. – Să iubeşti? Pînă şi mitocanii resping „sentimentul”. – Mila? Duceţi-vă prin catedrale: numai nătîngii mai vin de se roagă. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Sîntem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului. Occidentul? O posibilitate fără viitor”. (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 54)
Am urmărit, ca o lume întreagă de altfel, un război purtat între, aproape frați, ruși și ucraineni. Faceți un exercițiu de imaginație – ce șablon! – și creați în mintea voastră un război româno-francez sau româno-italian sau româno-spaniol sau româno-portughez. Sau româno-reto-roman, cel puțin! Credeți c-ar fi posibil, fie și la nivel imaginativ? Ei! se dovedește că nu imaginația este „cea mai tare”, ci realitatea: rușii i-au atacat pe frații lor slavi (noi așa ne exprimăm vizavi de francezi, italieni, spanioli, portughezi și reto-romani) din Ucraina, pentru a-i supune cu orice preț. Și, ținând seama de faptul că Rusia este putere nucleară, ne putem, iarăși, imagina, in extremis, că muzele tăcând, armele, de toate felurile și calibrele, vorbesc, inclusiv în diapazonul nuclear. Deja „seniorii războiului” (apud Gerard Klein) au vorbit despre posibilitatea folosirii armelor nucleare în momentul în care existența Rusiei ar fi pusă în pericol. Bineînțeles nimeni nu spune că pericolul la adresa existenței Rusiei poate veni chiar de la cetățenii săi, care se vor folosi de un pretext creat chiar de ei pentru a apela la aceste arme. Desigur, nu-mi pun întrebarea: în folosul cui? răspunsul fiind prea evident: al nimănui.
Nu vreau să mă refer la ce ne transmit televiziunile – la aceste mijloace de comunicare mă refer, în primul rând, pentru că au cea mai percutantă reacție asupra oamenilor neobișnuiți să citească (și slavă ratingului!, după 1989 aproape nimeni nu mai citește) -, ci la ceea ce am simțit / simt eu odată cu declanșarea și desfășurarea acestui război. Bineînțeles, după ce am trecut de prima fază cu: „nu-mi vine să cred ce se întâmplă!”, am început să mă întreb ce se petrece cu adevărat acolo. Am folosit în scopul auto-edificării informații pe care, ca profesor de istorie, le aveam de mult timp: atitudinea ostilă a rușilor și ucrainenilor față de unirea Basarabiei și Bucovinei cu România la 1918, notele ultimative ale sovieticilor din iunie 1940 prin care Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herței era reluate de U.R.S.S., sovietizarea României după 1945, atitudinea naționalist-șovină a autorităților ucrainene dinainte de 1989 și după 1989 față de problema recunoașterii minorității românești din Ucraina, problema atitudinii guvernului ucrainean în privința canalului Bâstroe, existența neo-nazismului pe teritoriul Ucrainei, dovedit de filmări provenind chiar din cercurile extremiste de această orientare și pe care chiar aceste televiziuni românești le-au înfățișat de-a lungul timpului. Ca profesor de istorie sunt obligat să țin seama de datele furnizate de această știință socială și să nu cad pradă avântului jurnalistic, chiar dacă și eu, prin activitate și legitimație, sunt ziarist. Iar istoria nu le este favorabilă, din perspectiva românească, nici rușilor, nici ucrainenilor. Nu am cunoștință despre fapte / gesturi / vorbe favorabile românilor venite din partea reprezentanților acestor două popoare / state slave. Dimpotrivă. Dar poate că eu nu sunt bine informat.
Dar vorba lui Creangă, pusă în gura mătușii sale, „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!”, iar cele bune sunt faptele românilor de astăzi față de refugiații ucraineni, fapte recunoscute chiar de aceștia și transmise lumii întregi. Prin intermediul acelorași televiziuni.
I-am ajutat pe polonezi la 1939 și nu am cunoștință de gesturi teribile de recunoștință față de România: autoritățile statale ucrainene de azi mulțumesc României pentru atitudinea adoptată față de situația acestui stat. Partidele noastre se exprimă după modelul Occidentului, cu excepția AUR, care consideră că exprimându-ne solidaritatea, compasiunea și întregul sprijin față de cauza ucrainenilor, nu trebuie să uităm că celor 500.000 de români din Bucovina de nord nu li se recunoaște identitatea națională: limba, originea, istoria etc.
Sunt întrutotul de acord cu tot ceea ce întreprind autoritățile, voluntarii și cetățenii români pentru a-i ajuta pe refugiații ucraineni, însă mă întreb: oare de ce s-a ajuns aici? Oare nu se putea preîntâmpina acest război? Oare autoritățile ucrainene nu erau în cunoștință de cauză că li se pregătește ceva și că datoria lor morală față de propriul popor era să facă tot ceea ce ținea de ele să-l preîntâmpine, salvând astfel viețile a mii de oameni din Ucraina și Rusia? Compasiunea mea merge deopotrivă către civilii ucraineni și recruții ruși derutați, dar, mă întreb, autoritățile statale ucrainene și cele rusești ce au făcut, din 1991 până în prezent, de au lăsat ca moștenirea istorică a anului 1932 să se acutizeze până la a ajunge să declanșeze acest război, care lesne poate „înfierbânta” întreaga planetă? De la războiul rece al anilor 1947-1989 la războiul cald al acestui an, război purtat, culmea, chiar în fostul „lagăr socialist” nu este decât un pas.
Eu pot fi subiectiv, un captiv al istoriei românilor și poate, chiar dacă iert, nu pot uita nici aceste fapte, nici ororile făcut de unguri în Transilvania între anii 1940-1944 și, din această perspectivă, nu voi înceta să consider că istoria nu numai că trebuie să fie încet, încet, scoasă din programa școlară, ci dimpotrivă să contureze în mod real „gestele” diferitelor popoare unele față de altele, mari sau mici, acestea asumându-și gesturile mai puțin onorabile față de celelalte. Doar așa se poate edifica societatea secolului al XXI-lea. Dar asta este altă poveste…
Cum vede Cioran problematica războiului? Din nou avertizez că logica cioraniană este una a amărăciunii, așadar una subiectivă, dar nu mai puțin reală.
Motto-ul așezat în capul acestui articol are un conținut mai cuprinzător față de tematica acestui articol. Am îngroșat acele exprimări referitoare fix la război, direct sau indirect. Iată ce rămâne după ce elimin celelalte exprimări nelegate de problematica războiului: „Ne-a fost dat tuturor să cunoaştem boala care a cuprins Occidentul…: război – ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atitea veacuri s-au ros făcînd-o… Epoca finitului deplin s-a dus. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Sîntem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului. Occidentul? O posibilitate fără viitor”.
Cum organizez toate aceste exprimări? Astfel:
„… boala care a cuprins Occidentul…”
„… război…”
„… ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atîtea veacuri s-au ros făcînd -o… Epoca finitului deplin s-a dus…”
„Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată…”
„…numai măcelul impersonal mai are trecere”.
„Sîntem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului”.
„Occidentul? O posibilitate fără viitor”
Silogismul acesta este deosebit de complex, dar întrevăd posibilitatea ca el să ofere răspunsul la întrebarea: cine / ce anume a provocat actualul război ruso-ucrainean?
De la începutul acestui război, nu am perceput o cât de mică încercare a tuturor factorilor implicați în acest conflict mondial, căci este cu adevărat un conflict mondial, este cu adevărat Al Treilea Război Mondial pentru că, deși războiul se desfășoară între Rusia și Ucraina, el a cuprins prin implicațiile sale politice, economice, geopolitice, militare etc. întreaga planetă, de a organiza un amplu efort diplomatic în favoarea păcii. Se lansează insulte, se pândește cine nu are o atitudine politically correctness față de problematica războiului respectiv, ceea ce îmi aduce în memorie incriminările din ședințele PCR din anii ’50, se creează portrete gotice în ton cu noile cuceriri ale literaturii gotice. Nu văd însă atitudini normale, firești, politice și diplomatice față de acest conflict, nu văd o reală dorință de rezolvare, cu sacrificiile de rigoare, nu numai ale Ucrainei, ci și ale Rusiei, ale Occidentului, ale SUA în ultimă instanță. Iar în fața acestor anomalii, din nou, nu mă pot opri să mă întreb, pe urma concluziei silogismului Cioranian: oare nu cumva Occidentul este chiar o posibilitate fără viitor care nu are capacitatea serioasă de a rezolva problemele continentului prin participarea tuturor țărilor, nu doar a unora? Nu cumva în continuare SUA și-au transferat problemele din Orientul Mijlociu, unde au provocat milioane de victime, din nordul Africii unde „primăvara arabă” s-a transformat într-o mocirlă infectă, aici în estul Europei?
Nimic nu vine în contradicție cu ceea ce observ eu aici. Nu văd o atitudine responsabilă nici la Putin, nici la liderii occidentali, nici la președintele SUA. Insulte aruncate de o parte și alta, demonizări reciproce, amenințări așijderea, ceea ce mă face să mă simt în mijlocul unui nou Ev Mediu jegos, împuțit, ciumat (pandemia mai colcăie prin subsolurile sănătății publice) în care un nou Decameron vine să ostoiască ororile.
„Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată…”
„…numai măcelul impersonal mai are trecere” – se întreabă și răspunde în același timp Cioran.
Ce poate fi mai impersonal decât războiul privit din fotoliu, cu o ceașcă de cafea alături, cu o țigară și eventual cu o bere lângă? Comentarii primitive, că atâta permite pospaiul de educație și învățătură acceptată din școală, glume idioate, aceasta este atitudinea României educate, dar nu numai, ci și a Europei civilizate. În 1932, Europa nu a făcut nimic pentru ucraineni și au murit peste 7 milioane din ei. Acum la fel. Nu am dorința ca Europa să arunce și ea bombe supranumerar peste ruși, dar atâtea sute de ani de diplomație ar fi trebuit să-și arate roadele. Dar 1938, cu München-ul care a cedat Sudeții Germaniei, nu este prea departe. Nu doresc ca războiul să mai facă muzele să tacă, ci ca diplomația serioasă să se pună pe treabă serioasă. Astfel, Occidentul rămâne o posibilitate fără viitor.
Cât despre România?
Mai există vreo posibilitate ca Basarabia să se unească cu ea?
Dar Bucovina de nord?
Fapte culturale
Salonul artelor
La Tecuci, oraș mic și atins, ca multe alte orașe de la noi, de necazurile nesfârșitei perioade de tranziție, se practică acea formă nobilă de rezistență prin cultură deoarece, așa cum spune scriitorul Vasile Ghica, „literatura este arma noastră”. Împreună cu Eugen Doru Pelin, președintele Fundației, dar și cu sprijinul comunității locale, Vasile Ghica, autorul unor volume memorabile de eseuri și aforisme („Surâsuri migdalate”, „Cristale de fum”, „Recviem pentru mileniul doi”, „Chef pe Titanic”, „În ghearele râsului”, „La balamuc, birjar!”, „Nasc și la Tecuci oameni” ș.a.) reușește să organizeze interesante manifestări culturale: lansări de carte, dezbateri, expoziții de pictură, concerte de muzică clasică, plus un bine cunoscut Festival Internațional al aforismului, apoi Festivalul Național de interpretare pian „Alexandru Demetriad” și mai multe concursuri literare și muzicale – acestea destinate elevilor, spre formarea cărora se îndreaptă constant grija fostului profesor de limba română. Arta, Dumnezeu și natura pot constitui adăposturi individuale pentru suflet și minte, mai ales că „Relația cu Dumnezeu și cu semenii este arbitrată de cea cu noi înșine”; de aceea este necesară autocunoașterea, plasarea într-un sistem moral/etic/valoric de la înălțimea căruia să accepți că viața este o lecție continuă și că poți învăța de la oricine: căci cititul în oameni și în cărți „rămâne cea mai ieftină investiție, care poate să aducă, în timp, importante dividende spirituale”.
Scriitorul Vasile Ghica este mândru de orașul său, pe care nu ostenește să-l mențină în atenția tinerelor generații. Volumul „Tecuciul în ipostaze ilustre” (Ed. StudIs, 2021) este o monografie spirituală a acestui loc în care se petrec fapte demne de toată admirația. Oraș al Unirii Principatelor (și se știe ce contribuție importantă a avut Cocuța Conachi, cea care, în 1857, a schimbat, de fapt, destinul poporului român), oraș erou (în Primul Război Mondial), sufletul cercetășiei (la Tecuci s-a ridicat, în 1925, prima statuie din Europa, în memoria cercetașilor eroi), leagănul aviației române (aici s-au format peste 20.000 de piloți), „mica Vienă” (la Ateneul Fundației Pelin au loc, aproape săptămânal, concerte de muzică clasică, susținute de mari interpreți români și străini), dar și „capitala aforiștilor” (numai cartea „Gânduri desenate”, realizată de elevii prezenți la festival a fost tipărită la Beirut, în șase limbi, în 3.000 de exemplare și difuzată în foarte multe țări), orașul Tecuci ocupă un loc important pe harta culturală a țării, meritul fiind și al scriitorului Vasile Ghica, ale cărui eforturi de a-și promova orașul dau roade.
Recentul Salon al artelor a adunat scriitori din Buzău (Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Stan Brebenel), public tânăr, interesat de carte, dar și sponsori dispuși să achiziționeze cărți cu semnătura autorilor invitați și să le distribuie bibliotecilor școlare. Este, neîndoielnic, un act de mare generozitate în această perioadă nefastă, când literatura, în special, și cultura, în general, sunt un fel de cenușărese ale sistemului.
Participanții la acest prim „Salon al artelor” s-au bucurat, de asemenea, de prezența scriitorului și filosofului Ionel Necula, un tecucean care, de decenii bune, reușește nu numai să-și promoveze propriile lucrări (a scos, până acum, aproximativ 100 de volume de critică și istorie literară, dar și de filosofie), ci și să promoveze cultura și valorile locale, integrându-le în contextul mai larg al culturii române.
Vasile GHICA
SURÂSURI MIGDALATE
În România de astăzi, s-a rezolvat chestiunea gloriei literare. Cele cinci mii de edituri vând zilnic nimburi de mucava.
În legendă nu poți să intri, decât dacă mori în plină glorie.
În artă, chiar și opiniile unanime sunt uneori eronate.
Dacă vrei să fii Sisif, convinge-te, mai întâi, că împingi spre pisc o stâncă, nu un bolovan.
Religia care derapează spre ideologie este pândită de fundamentalism.
Încearcă să te scoli zilnic înaintea soarelui!
Prostul crede că modestia este un banal complex de inferioritate.
În loc de urgente ajutoare militare, Papa Sixtus al IV-lea i-a acordat lui Ștefan cel Mare o diplomă. Acest tip ,,generos” de ajutoare occidentale se practică și astăzi.
Scriu, dar nu mai știu pentru cine o fac.
Dau muza și jumătate din împărăție aceluia care îmi poate spune unde s-au ascuns cititorii noștri de altădată.
Scriitorii noștri nu mai pot lepăda doliul. Pentru că cititorii dispar unul câte unul și alții nu se mai nasc.
Dragostea târzie poate însemna flori de câmp îmbobocite în decembrie. Dar și vâlvătaie în luna lui Cuptor.
Nu te grăbi! Se știe că nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o singură zi.
Dragostea, nu timpul vindecă rănile sufletului.
Șansele ratate de mine nu vor mai fi valorificate de nimeni.
Străduiește-te ca salutul tău să fie numai zâmbet!
Facebook-ul presupune viteză de autostradă. Nu lectură și nicipic de răgaz pentru meditație.
Se pare că la sfârșitul Primului Război Mondial și câțiva ani după, principalul bărbat în politica românească a fost Regina Maria.
Încet-încet, ortografia limbii române a devenit facultativă și pentru unii scriitori.
Românii nu vor muri niciodată de foame. Pentru că se mănâncă unii pe alții.
România întreagă stă de șase, ca să se poată fura pe ea însăși.
De când lumea, există doar două etnii: oameni și neoameni.
Maria PAL
Hăul
un cer albastru și viu cu zdrențe de nori
un soare sus auriu
nici o adiere de vânt nici o culoare în plus
lacul o pânză transparentă subțire subțire
ca și cum nici n-ar fi
ce-i în înaltul din cer e și-n adâncul din lac
aceiași nori copilărești
pe același azur
curioase ca în transă
picioarele intră-n apă pas după pas
soarele din înalturi zâmbește și în hăul din lac
tălpile plutesc deasupra pe văzduhul de jos
la brâu o pânză transparentă ce nu-i
atârni la fel de incert
nemișcat
o gheară imensă se răsucește în tine
răscolind toată frica de pe unde era
inima stă să plesnească
cerul de sus și de jos e mult prea departe de tine
orizontu-i mult mai aproape
însă respirația ta precipitată-l gonește rapid
rămâi prizonier în hăul vesel ce-ți râde de sus
și din lac
Se așază-n privire
o singură pânză contopește
bezna din cer cu cea de pe ape
mușcături nenumărate în trompetele din memorie
în orologiile acesteia în care te cufunzi ca-n speranțe
vântul gonește cai de smoală
copacii își caută alte locuri pentru rădăcini
un jazz nou dezlănțuie vaiete peste ruine
trezit de zbaterea unor păsări oarbe
trupu-ți răsună ca pustiul sub niște pași cadențați
tremurătoare flăcări de lumânări
îți îngreunează umbra dorința și zborul
foarte aproape se-aude un freamăt de stele
o singurătate ce arde cu-același foșnet
un abur lăptos ți se-așază-n privire
ca depărtarea pe praguri
Sub ochii deschiși
a sosit timpul
în care nimeni nu-ți aude pașii
în care nici un vis nu mai picotește
în clopotnița dimineții înșirând așteptări
a viscolit pân` la margini de gând
și nici o cărare nu mai ajunge la tine
noaptea-și drege glasul în colivia fragilă
construită din oasele tale
pânzele de păianjeni sunt dese și grele
liniștea se izbește de pereți năucită
ca-ntunericul orb de lumină
de neliniștea ascunsă în stea
sub ochii deschiși de tăcere
cântecul își așază lent bruma
în părul tău de opale și nea
Viața secretă
ploaia neagră e a ta
cum granitul cu hărți suprapuse e al vântului
cum greierii putrezesc în cânturi
sub o lună crăpată
anotimpuri planează în strigăte
cu haine precum ale tale purtate pe ambele fețe
cu gânduri eșuate pe plaje necunoscute pustii
doar cuvinte
cu umbrele rămase prin cinematografe
își trăiesc viața secretă în ochii tăi tulburi
sub cheia tuturor
În acest timp
destul ai contemplat lumini
cu ochii tăi de mare
acum nedumerit
privești la drumul încâlcit în amurg
la rugăciuni din care fug licurici
la liniștea ce zgârie trupul
frigul de noapte-al deșertului îți intră în gură
tăcerea pune lemne pe focul din vatră
iar vântul nebun
dănțuie împreună cu nopți de zăpadă
Venind de departe
peste orașul împietrit plouă cu aceleași iluzii
o părere de speranță își tremură aripa
luna îți scrie pe chip un anunț cu litere de-o șchioapă
să nu treacă neobservat
ca o privire ce se scutură de praf venind de departe
hainele îți par croite din bezne
o lume magică se naște în jur
totul devine când minuscul când înspăimântător de mare
o iei înapoi cu pași repezi către un regat secret
unde drumurile ce te caută au ajuns prea târziu
unde te fugăresc perfecțiuni de sferă
culori rămase-n suflet cu nașterea ideii
până-n vârsta prunciei
până la primul sărut
până la un ultim gând la mirabila cheie
Din visul
auzul tău caută un răsărit de zi
în cântul rostit de păsări în arabescuri de nori
nu în schimbările râului pe care nu le-nțelegi
nici în graba ierbii de-a se arunca înspre soare
s-adulmece arderi
pașii tăi se-ndreaptă spre strada
ce-o cunoaște foamea ta de prezent
știi că există și altele
dar n-au trecut prin inima ta cu zbaterea lor
n-au schițat gesturi de tandrețe
care dizolvă singurătatea
din visul cu ochii deschiși în care te-afunzi încet încet
forme ezitante se-ntrupează trăiesc zgomotos
plâng râd delirează
îți pun în față cuvinte pensula somnul
și cheia
Perfectă
ziua aceasta s-a născut perfectă
toate sunt la locul lor
cu mierea caldă din gânduri
cu probleme spuse dibuite ascunse
perfecte corpuri trec ele prin ele înseși enigmatice
prin urechea de ac prin mări oceane și continente
mari mici uriașe copilărești
despuiate îndrăznețe bătrâne
perfectă
și această mare care se gudură pe lângă glezne
scâncește ușor ca un prunc
cască un hău prin care-o înghiți
și te-nghite apoi pe deplin
aceste muzici care dau buzna mereu
și delirează fantastic prin instrumente diverse
răsucesc o cheie
ce-ncremenește tăcerea din cântul frumuseții
în tine
Prea târziu
ca un popor de ciumați
trec păsări prin pustiite păduri
distanța nu se mai măsoară în curcubeie
privești înspăimântat viitorul
cum își întinde rădăcinile putrede
și tragi din adâncuri năvoade cu strigăte
cu răspunsuri date la-ntrebări prea târziu
singur părăsit de toți și de toate
te-nchini prin aurite altare
unde hălăduiesc sfinți cu priviri aburite
ce-ți cresc cimitirul de vise
ca vrejul fermecat din poveste
Se scorojesc
nicio pasăre nu mai duce râuri în cuiburi
nici un pelerin nu mai culege frunze
ca pe niște ouă subțiri străvezii
din portretul tău interior
se scorojesc neîncetat culori emoții
nu mai aburesc geamuri lentile priviri
timpul alocat ție
se-afundă vertiginos în pământ
după ultima cheie
