Spații culturale nr. 40 (12)

LITERATURĂ STRĂINĂ

Camelia Manuela SAVA

O DOAMNĂ PENTRU NOBEL

Alice Munro, scriitoare de origine canadiană, a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură în 2013, fiind considerată o „maestră a nuvelei contemporane”. Acest premiu e o încununare a scrisului ei, ea bucurându-se de apreciere și prin alte distincții naționale canadiene sau internaționale, începând cu 1968, anul primei sale colecții de povestiri Dance of the Happy Shades.
De ce o Doamnă pentru Nobel? Ea nu este singura femeie, ci a treisprezecea, în ultimii ani, predecesoarele sale fiind Herta Muller (2009), Doris Lessing (2007), Elfriede Jelinek (2004). Descendența ei canadiană o face să fie o prezență curioasă între femeile scriitoare din întreaga lume. De aceea m-am întrebat ce aduce nou această autoare, mai ales că nu a scris nici un roman, fiind cunoscută doar pentru proză scurtă, povestiri, nuvele, schițe, legate de orașul ei natal Huron, în sud-vestul regiunii Ontario.
Născută în 1931, fiica unei profesoare și a unui fermier, Alice a început să scrie ca adolescentă, publicând prima ei povestire în 1950. A studiat jurnalismul și limba engleză și s-a căsătorit cu James Munro, mutându-se în diferite orașe din Canada, la vest de Vancouver sau în Victoria. De la debutul său, a publicat periodic colecții de povestiri, un singur roman și nuvele, călătorind în diverse părți ale lumii unde a avut apariții publice și ședințe de lectură. Unele dintre poveștile sale au fost ecranizate cu succes, devenind faimoasă după anii 2000.
Am fost încercată de o mare curiozitate, de o mare dorință de a o cunoaște prin intermediul scrisului ei, dacă e posibil să stabilești un mod de cunoaștere, prin intermediul literaturii, abolind distanțele și ideile preconcepute. Interesul de a vedea cum e, cum scrie Alice Munro nu a venit imediat cu premierea sa, ci am așteptat momentul, acea ocazie de a te îmbogăți cu o carte, cu o lume. Acea emoție de a cunoaște prima dată un scriitor, și, mai ales, unul faimos, mi-a fost călăuză în demersul meu. Am pornit fără prejudecăți, fără paradigme în minte, dar când am început am exclamat în sinea mea: da, da, da! Așa e un scriitor mare, așa scrie un adevărat scriitor! Așa se întâmplă de fiecare dată: o carte bună ți se lipește de suflet! Nu o poți lăsa din mână până nu îi sorbi fiecare rând, fiecare pagină! Și ce are fermecător în scrierile sale această canadiană?
Totul! Stilul limpede, curgător, o frază clară, surprinzătoare, proaspătă, ce te ține mereu lucid, fără a luneca în abstract! De asemenea, meritul de a face ca o carte să aibă succes într-o altă limbă decât cea nativă a scriitorului aparține într-o anumită măsură și traducătorului care se străduiește să se păstreze în limitele unei atmosfere cât mai fidele originalului, fără să pară ostentativ. Descrieri copioase, fără să fie obositoare, cromatică plăcută ochiului minții, vestimentație, fără exagerări, moda dincolo de modă și timpuri, odihnitoare, ca și cititorul să se simtă în largul lui, personaje rupte din realitate, condiția umană în tiparele ei variate, toate fac la un loc o capodoperă, fiind trăsături ce se regăsesc în scrierile lui Alice Munro.
Concretețea spațiului, nu neapărat și a timpului care este vag precizat, este vizibilă și sporește valoarea poveștii în sine, căpătând un loc aparte în economia narațiunii: „Cam la opt sute de metri distanță era o movilă joasă, vizibilă imediat datorită coroanei de copaci. Iar șleaul nisipos pe care din tren ea îl luase drept calea de acces către pășunea vreunui fermier – acela trebuia să fie drumul. Johanna distinse acum siluetele joase ale clădirilor risipite printre copaci și un turn de apă, care de la distanță arăta ca o jucărie, ca un soldat de tinichea pe picioare lungi.” (Ură, prietenie, dragoste, căsătorie).
Călătoriile lungi/ scurte sunt făcute cu trenul, cu mașina sau feribotul. Timpul este comprimat. Personajele trăiesc flash-back-uri sau sunt împinse să acționeze de hazard sau de lumina unor impulsuri neașteptate, cu scopul de a-și depăși condiția. Așa este Johanna din nuvela Ură, prietenie, dragoste, căsătorie: o femeie banală, lipsită de perspectivă, ajunge să se căsătorească, în final, cu Ken, ginerele stăpânului ei, trăindu-și momentul de glorie prin hotărârea de a părăsi casa unde fusese menajeră. Ea îl consideră pe Ken un admirator devotat, un iubit; bărbatul văduv habar nu are că Johanna este victima unei farse, puse la cale de două adolescente, una fiind fiica lui Ken, rămasă în grija bunicului matern și a Johannei, iar cealaltă, fiind colega și prietena acesteia. Căutându-l pe Ken, la sute de km distanță, îl va găsi bolnav și îl va îngriji, ca apoi să îi devină soție credincioasă. Carpe diem este dictonul latin, ca o concluzie a lui Edith, personajul reflector ce pune în final punctul pe „i”: „Nu trebuie să întrebi, ne este oprit să știm…”„ce ne rezervă soarta mie sau ție” (traducere din Horațiu).
Cele mai multe personaje din scrierile lui Alice Munro sunt femei. Din paginile nuvelelor respiră imaginea femeii canadiene – fericită sau nu, împlinită sau nu, căsătorită sau nu, care își înșală sau nu soțul, bolnavă de boli incurabile sau acaparată de vreo depresie.
Jinny, din Podul plutitor, bolnavă de cancer, își acceptă soarta, lăsându-l pe Neal, soțul ei, să preia frâul vieții sale, cu responsabilitate și înfrigurare. Și totuși, are o altă experiență de viață, paralelă cu căsnicia și boala: se lasă sedusă de tânărul Ricky, care o conduce pe un pod plutitor, un moment de excepție în economia nuvelei, surprins de prozatoare cu multă finețe: „Ei i se păru că era prima oară în viață când participa la un sărut care era un eveniment în sine. O poveste întreagă, separată. Preludiul tandru, apoi apăsarea aceea hotărâtă, insistența de a explora, dăruirea de sine, acceptarea, un mulțumesc nerostit și retragerea tăcută, plină de satisfacție.
– Ah, spuse el, ah!”
O femeie care se remarcă prin aventura vieții sale, înșelându-și soțul, este Meriel din nuvela Ce rămâne în amintire. Totul se întâmplă firesc, are loc o întâlnire ce nu anunță nimic deosebit, fiindcă cei doi soți merg la o înmormântare – Meriel, căsătorită cu Pierre, îl cunoaște pe doctorul Asher, cu această ocazie, și vor face o călătorie împreună până la un sanatoriu, unde femeia, cu voia soțului ei, merge să viziteze o mătușă. Asher o însoțește cu mașina la sanatoriu și între ce doi străini izbucnește o chimie ce îi apropie, ca în final să genereze acuplarea. Și amintirea acelei escapade amoroase este purtată de femeia adulterină ca un simbol, chiar și după moartea soțului, căruia nu îi mărturisise nimic, nemaiîntâlnindu-l pe doctor: „Își amintea ochii lui căprui-cenușii, imaginea de aproape a pielii lui poroase, lipsite de netezime, un cerc ca o cicatrice veche lângă nas, lărgimea lucioasă a pieptului când se ridicase deasupra ei.”
Cele două surori, Queenie și Chrissy se întâlnesc la Toronto, întruchipând două tipuri de femei diferite: una măritată și cea care aspiră la un mariaj, admirând-o pe sora ei pentru curajul de a se fi căsătorit cu un bărbat mai matur. Îndrăzneala lui Queenie fusese foarte mare: fugise de acasă cu vecinul ei, rămas văduv; diferența de vârstă, dependența femeii de bărbat, suspiciunile soțului că femeie tânără îl înșală duc inevitabil la un eșec. Chrissy nu o înțelege pe Queenie, pentru ea fusese un model de reușită, de independență, de exuberanță. Însă Queenie e nefericită, va fugi, părăsindu-și căminul conjugal, ne mai trimițând vești nimănui. Numai Chrissy o vede pretutindeni, crezând că orice asemănare întâmplătoare sau nu cu diversele femei care o privesc intens pe stradă sau la cumpărături, de-a lungul vieții, o fac să trăiască în amintirea ei pe sora rebelă.
Așadar, cupluri care se fac și se desfac, se destramă prin prisma morții, bolii, fugii, geloziei, a vieții, la urma urmei, care este plină de neprevăzut, Alice Munro înregistrând factorul suspans ca pe un lucru firesc, într-o galerie de personaje ce prind contur, trăind sub ochii cititorului o viață interesantă din punct de vedere al cotiturii, al misterului, al neașteptatului.
Gustând o felie din scrierile sale, am priceput ce înseamnă destinul unui scriitor mare și nu m-am putut abține să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat oare cu prozatoarele noastre interbelice dacă ar fi fost alta configurația geopolitică a noastră, oare Hortensia Papadat Bengescu sau Henriette Yvonne Stahl nu s-ar fi ridicat la o asemenea valoare dacă ar fi avut șansa unei istorii fericite? Că nu au avut aceleași șanse se știe… doar posteritatea să fie mai dreaptă prin nume, care vin ca o răzbunare a trecutului, cum este cel al Gabrielei Adameșteanu.

Valeria MANTA TĂICUŢU

Amos Oz: Cinism şi umor negru

Să scrii un roman epistolar (pe urmele lui Montesquieu sau J.J. Rousseau) în plin postmodernism, înseamnă să-ţi asumi riscul de a fi etichetat drept „preţios” ori paseist, şi, pe undeva, să te încadrezi în judecata de valoare a lui G. Lanson, referitoare la plăcerea estetică a corespondenţei în sec. XVII-XVIII: „dacă literatura pierde uneori din caracterul ei serios şi din profunzime, ea câştigă în schimb anumite virtuţi care măresc forţa de răspândire şi de atracţie a ideilor, dar câştigă mai cu seamă incomparabila bogăţie şi strălucirea neasemuită a corespondenţei”. Amos Oz, departe de a avea reticenţe, realizează un roman scandalos, alcătuit din scrisori al căror rol este să înfăţişeze condiţia umană în ceea ce are ea ascuns, intim, pervers şi sofisticat.
Triunghiul conjugal din „Cutia neagră” îşi dezvăluie treptat tragismul, într-un context social marcat de frământări politice, de speculaţii financiare şi de fanatism religios. Alexander Gideon, Ilana şi Michael sunt victimele lipsite de inocenţă ale războiului dintre Israel şi Palestina, dar şi ale propriului război dus cu lumea şi cu ei înşişi. De multe ori, impresia cititorului este că asistă la o partidă de şah (refrenul „şah mat” apare obsesiv şi determină decodarea mesajului în această cheie), în care piesele – fiinţe în carne şi oase – sunt mutate nu de o forţă cosmică nevăzută, ci de una care izvorăşte din interiorul lor, incontrolabilă şi de neînţeles. Ilana acţionează împotriva voinţei sale atunci când, după şapte ani de la divorţ, îi scrie fostului soţ şi, reînnodând relaţia cu el, îşi distruge practic echilibrul noii căsnicii. Boaz, adolescentul a cărui paternitate încă mai este prilej de suspiciuni şi discuţii în contradictoriu, este luat drept motiv al avalanşei de scrisori pe care personajele şi le trimit ignorând deliberat celelalte mijloace moderne de comunicare; personajele trăiesc în plină epocă modernă, dar se manifestă de parcă s-ar situa într-un plan anistoric/atemporal. Eforturile lui Michael de a contribui, prin organizaţia sa politică, la recâştigarea teritoriilor sfinte şi la alungarea arabilor, nu reprezintă decât manifestări tragicomice ale unui primitivism religios. De altfel, Zakheim, avocatul veros al „dinastiei Gudonski”, îl caracterizează cu cinism şi umor negru pe acest ideolog al lui Moise: „Sommo al nostru are funcţia de Ministru de Externe. Prins în tot felul de tranzacţii subtile, înoată ca un peşte – sau ca o algă – în anticamerele puterii. Zi şi noapte e în compania oamenilor de afaceri sau a activiştilor, membri în parlament, secretari generali sau directori generali. Se învârte cu costumul lui bleu-ciel prin curtea fratelui său sau prin împrejurimi, propovăduind dragostea de Israel funcţionarilor din Statul Major, semănând dorul de mântuire în Ministerul Finanţelor şi al Industriei, trezind un zbucium mesianic în birourile Administraţiei teritoriale, ţinând predici, implorând, linguşind, citând versete biblice, împrăştiind un nor gros de sentimente de culpabilitate, cu o mâna pe inimă şi cu cealaltă pe umărul interlocutorului său, îndulcind totul cu miere biblică şi ornând cu interpretări biblice, dar şi dregând gustul cu bârfe, învârtind aprobări şi certificate, pe scurt, pavând neobosit drumul spre zile mai bune şi consolidând rapid investiţiile noastre la sud de Ierusalim” (p. 155). În mod normal, Michael ar trebui să fie victima spre care se îndreaptă simpatia cititorului, pentru că, în final, el este perdantul absolut. Numai că, printr-un sistem ingenios de oglinzi paralele (bazat pe scrisorile Ilanei, ale lui Boaz, ale lui Rahel, dar şi ale personajului însuşi), privit din unghiuri / perspective diferite, profesorul de franceză fără studii de specialitate, în aparenţă un familist paşnic şi timid, ascunde o tenebroasă sete de înavuţire şi de putere, precum şi un orgoliu nemăsurat, dublat de ipocrizie. Schimbarea situaţiei materiale – prin estorcarea unor sume fabuloase de la Alexander, în contul „pagubelor” provocate de Boaz – dezvoltă trăsături negative ţinute până atunci în frâu: ridicol prin limbajul profetic, împănat cu versete memorate la întâmplare, grosolan şi încăpăţânat, Michael este, probabil, cel mai antipatic autor de scrisori din „Cutia neagră” (avocatul Zakheim are umor şi nu-şi ascunde mizantropia, setea de câştig şi perversitatea). Predicile ţinute soţiei, lui Alexander şi lui Boaz sunt enervante şi nesincere, astfel că Boaz, adolescentul agramat care va transforma străvechea proprietate a „ţarului” Gudonski într-un kibuţ, îi aplică tatălui vitreg nişte corecţii primite cu mare satisfacţie de cititor, implicat, la rându-i, cu sau fără voie, în drama celor două familii de evrei. Amuzante prin eludarea oricăror reguli de ortografie şi punctuaţie, scrisorile lui Boaz reprezintă singura parte luminoasă din roman; e drept că stilul este irezistibil, mai ales prin punerile la punct specifice unei generaţii curate spiritual, în ciuda conjuncturilor actuale: „Discuţiile cu tine Michel îmi dau dureri de cap şi mam hotărât să terminăm cu asta. Cam şaizeci la sută din ceai scris sunt de acord în afară de versete şi chestii din astea, şi cam treizeci la sută deloc, nam înteles ce vrei de la mine? Tu eşti un tip simpatic, Michel însă eşti al dracului de încâlcit de la Tora şi de la politica aia a ta. Cel mai bine e să stai un timp la Paris să te distrezi cât poţi şi să mai uiţi de toate mântuirile tale. Ca să ştii, stelele nu spun nimic şi precis nu ţin lecţii sau alte chestii” (p. 196).
Acest puzzle epistolar imaginat de Amos Oz are ca scop conturarea unei zguduitoare poveşti de dragoste, cu toata cruzimea şi dramatismul de care poate fi capabil un scriitor de factură realist-cinică. Alexander şi Ilana îşi fac rău, se victimizează unul pe altul, îşi caută cu abilitate punctele vulnerabile, pentru a se lovi mortal, nu ezită să-şi radiografieze momentele de intimitate şi greşelile, într-un demers care seamănă cu acela al supravieţuitorilor unui accident aviatic: „Ca după un accident de avion, am stat şi am analizat prin corespondenţă conţinutul cutiei negre” (p. 96), dar nu se pot împiedica să se iubească, urându-se, în acelaşi timp, pentru această neputinţă a lor. Obiceiul lui Alexander este de a-şi răscumpăra cu sume importante de bani greşelile săvârşite (printre ele, la loc de frunte situându-se divorţul, umilirea soţiei şi refuzul de a-şi recunoaşte fiul). Boala incurabilă (cancer la rinichi) nu-l umanizează, ci-l transformă într-un învins căruia nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă cu el, spre deosebire de Ilana, care, fără s-o ştie, manifestă un eroism vecin cu nesăbuinţa şi chiar cu nebunia: ea permite să-i fie luat copilul de trei ani, atunci când trebuie să aleagă între acest copil şi datoria de a-l îngriji pe Alexander. Atitudinea faţă de bolnav este revelatorie pentru caracterul personajelor: misticul Michael, cel înţărcat cu versete biblice şi beneficiar a cam un sfert din fabuloasa avere a lui Alexander, îşi repudiază soţia, neînţelegând motivaţia profund umană a alegerii ei. Gelozia, ranchiuna, răzbunarea şi histrionismul îl conduc încet spre pierderea minţilor, scrisoarea care încheie volumul impresionând prin delir fanatico-religios.
Personajele din „Cutia neagră” înfăţişează ipostaze diferite ale aceleiaşi esenţe, miticul jidov rătăcitor, a cărui fericire supremă ar fi recâştigarea patriei şi încheierea peregrinărilor printr-o lume ostilă. Numai că, în ciuda norocului la bani şi a culturii solide, a inteligenţei native şi a vocaţiei religioase, idealurile nu pot fi atinse, nici blestemul rasei ridicat: „Bernanos scrie că nefericirea omului e de fapt o binecuvântare. La această dulcegărie catolică am dat răspuns în cartea mea că, în general, fericirea e o invenţie banală a creştinismului. Fericirea e un kitsch. Nu are nicio legătură cu eudaimonia grecească. În ceea ce priveşte iudaismul, noţiunea de fericire e complet inexistentă şi nici în Biblie nu există măcar cuvânt echivalent. Cu excepţia, poate, a conceptului Fericiţi sunt cei care merg pe drumul cel drept. Iudaismul nu cunoaşte decât noţiunea de bucurie. Ca în versetul Bucură-te, tinere, de tinereţea ta; bucurie efemeră, ca focul despre care Heraclit cel tenebros spunea: Victoria lui este înfrângerea lui, bucurie care conţine în ea însăşi contrariul care o şi condiţionează” (p. 100). Nu este în intenţia acestei prezentări de carte o analiză a ideilor ecleziastice conţinute în roman, dar cititorul poate face, dacă vrea, o paralelă între „sentenţiile” amare ale lui Alexander Gideon şi bucuria / fericirea în stare pură pe care le descoperă Steinhardt şi le împărtăşeşte în „Jurnalul fericirii”.
O temă importantă în roman, pe lângă drama cuplului, drama religioasă şi cea a dezrădăcinării, este condiţia femeii. În Israel, mai persistă, se pare, pe alocuri, tendinţa de a deprecia femeia, de a o considera, cu mânioasă îndreptăţire biblică, o sclavă, un lucru folositor adesea, pe lângă casa omului, dar incapabilă de viaţă spirituală, o creatură infamă, inferioară şi sâcâitoare, total lipsită de transcendenţă. Revolta Ilanei se consumă nu numai epistolar / verbal, ci şi faptic: ea refuză supunerea şi eterna culpabilizare: „Nu sunt sclava lui. Şi dacă tot e vorba de cercetări, a sosit vremea să ştie cât dispreţuiesc felul în care bărbaţii din comunitatea şi din familia lui se comportă cu sărmanele lor soţii” (p. 164). O mostră de aroganţă, răutate şi furie dezlănţuită o reprezintă scrisoarea adresată de Ilana lui Rahel, în care umilinţele multiseculare ale femeilor sunt denunţate pe un ton voit ironic; de fapt, scrisoarea este un adevărat „manifest al feminismului”, demn de a fi publicat în revistele ce ridică moralul bietelor gospodine şi le obligă la o imagine de ansamblu a condiţiei lor mizere: „De acum încolo am să fiu cuminte. Am să-mi îmbrac capotul şi am să spăl geamurile şi plasa împotriva ţânţarilor. Am să stau în banca mea. Am să pregătesc farfurioarele cu gustări pentru Michael şi prietenii lui. O să am grijă să aibă destulă cafea. Am să merg cu el să-şi aleagă un costum frumos în locul costumului bleu-ciel. Am să-mi fac un carneţel pentru cumpărături. Îmbrăcată în rochia mea cea maro, am să-l însoţesc când va fi invitat” (p, 135) – şi scrisoarea continuă pe încă două pagini, concentrând filo şi ontogenetic asupriri şi nedreptăţi domestice.

Petrache PLOPEANU

Auf Der Brücke

Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Întorc încet capul, iar privirea mi se oprește pe chipul fetei de lângă mine. Mi se pare cunoscută și așa cum fac atunci când nu sunt sigur de ceva, zâmbesc plăcut, surprins (parcă!).
— Da, draga mea…
—Nu vă supărați, domnule profesor, mă întrerupe ea vorbind încet, v-ați luat hainele pe dos… Tăcerea stuporii plutește între noi, până când vorbele ei găsesc suficient timp pentru a pătrunde în conștientul meu… V-ați luat hainele invers, insistă ea apăsând cuvintele, interpretând mimica mea drept neînțelegere a spuselor ei. Surâd neîncrezător, „Cum ar fi posibil ca vorbele să-i fie adevărate?”. Spărgând instantaneu secundele, recapitulez gesturile banale ale rutinei de dimineață și nimic nefiresc nu-mi reține atenția. Îmi rup privirea de pe chipul ei și o cobor spre picioarele mele. E ceva instinctiv în auto-inspecția pe care și-o fac bărbații. Întotdeauna o încep cu picioarele, mai precis cu partea superioară, reflex al unei panici defensiv-paternale. Și atunci văd tivurile pantalonilor exhibându-și dorsalele, buzunarele fluturând pe lângă coapse, betelia încingându-mă ca un brâu alb și strălucirea satinului vișiniu al hainei, rânjind la trecători ca o pată mare de sânge închegat. „Și cămașa?!” exclam în gând neîndrăznind să scot un cuvânt, după ce văd tighelurile cheutorilor și locurile punctate ale nasturilor pe fondul oranj.
Atmosfera ce ne înconjoară cu mii de nuanțe gri, pare spartă de culorile hainelor mele care atrag atenția în mod strident. Stări confuze se nasc și mor spontan, mă trec simultan călduri și răcori; gândurile se îmbulzesc sau dispar, vocea o bănuiesc spartă, privirea cere ajutor ființei de lângă mine. O jenă imensă mă descoperă ca pe un împărat gol, aici, unde toți mă cunosc ca pe un om fără excentricități, serios, neispitit de exhibiționism.
—Veniți cu mine. Locuiesc aproape, se hotărăște pe loc fata. Veniți să vă schimbați. Dau din cap automat, cum de altfel și merg și dau din cap mut către cunoscuții care se uită mirați la insolita mea înfățișare. Silabe înecate într-o răgușeală groasă, încearcă să se lege în ceva inteligibil, să explice inexplicabilul. Mă leg de sforțarea făcută, de a-i explica ei ce e posibil să se fi întâmplat, ca de soluția problemei în care am fost aruncat. „De cine? De ce?” întrebările sunt laconice, nu sunt în stare să trec în registrul întrebărilor problematice, iar răspunsurile nu se întrevăd niciunde. Fata îmi spune sau îmi povestește ceva, nu înțeleg, nu sunt capabil să înțeleg ce, în capul meu se rotesc două semne imense de întrebare și mirare, urechile îmi țiuie, privirea îmi este tulburată, buzele îmi freamătă, iar mâinile tot plimbă o geantă de colo-colo, încercând să acopere ceea ce, într-un subit și subconștient efort de ierarhizare, identifică drept sursă a compromiterii mele în ochii celorlalți.
—Am ajuns, spune fata, să intrăm. Stau la etajul doi, apartamentul 7, adaugă ca și cum acest detaliu ar fi avut o importanță capitală pentru rezolvarea tuturor complicațiilor. Tata este acasă, dar nu vă faceți probleme, îi explic eu. Percep anormalitatea prezenței mele în acel context și ezit. Fata sesizează schimbarea mea și ritmul încetinit al pașilor urcând și adaugă: vă spun, nu-i nicio problemă, cred că vă cunoaște și el, îi explic eu totul. „Ce să-i explici? întreb eu în mine, când nici eu nu știu ce se petrece?”.
—E profesorul meu de matematică. Are nevoie să-și întoarcă hainele pe față. A… participat la o activitate… ceva cu un concurs de teatru. Nu are unde să se aranjeze… Vorbele fetei nu sună prea convingător, după privirea mirată a tatălui ei, dar bărbatul nu face nici un comentariu. Doar mă invită amabil în baie să mă schimb. Mă uit în oglinda mare care reflectă imaginea unui bărbat tânăr într-un costum maroniu deschis. Sunt eu. Sunt eu?… În urma mea ușa apartamentului numărul 7 se închide încet, dar nu înainte ca fata să scoată un mic țipăt. Privesc o clipă în urmă și surprind ochii fetei sclipind de surpriză, alături de fotografia Podului Verde din spatele ei, peste care cade ca o ghilotină, noaptea.

***

Cineva mă bate ușor pe umărul drept. Nu deschid îndată ochii, încercând să-mi limpezesc mai întâi gândurile, dar sforțarea este zadarnică. Gestul se repetă, iar eu mijesc pleoapele după care uimit le ridic de-a binelea. În fața mea într-o atitudine respectuoasă, un om într-o uniformă pe care nu am văzut-o vreodată, veston maro, pantaloni kaki și caschetă verde închis, așteaptă să mă dezmeticesc. Îmi rotesc lent capul de la dreapta la stânga și invers. Sunt într-o încăpere îngustă, trei scaune pe o parte, trei pe cealaltă, o fereastră mare de unde vine o lumină galbenă, fugărită. Dincolo de geam se spulberă imaginea unor odgoane roșii, groase.
— Vă rog biletul la control, aud un glas și mă întorc spre locul de unde vine. Omul în uniformă este cel care a vorbit, pentru că în afară de mine și el încăperea este goală. Adaugă urmărind privirea mea: trecem peste Podul Burții, îl știți, nu?
— … Biletul? întreb și mai dezorientat și deodată ceva, ce se conectează la memoria mea, face legătura dintre toate imaginile: un tren. („Un tren?! Ce să caut eu într-un tren? Eu care nu am mers niciodată cu un tren, eu care niciodată nu am plecat din Oraș?!”)
Omul în uniformă, („Controlor?”), nu manifestă nici un fel de nerăbdare.
—Da, biletul, răspunde întrebării mele, biletul de călătorie! Mă gândesc câteva secunde. „Dacă sunt într-un tren probabil am și un bilet. Dacă am un bilet, sigur l-am pus undeva la îndemână”. Caut mașinal în buzunarul de la piept al hainei. Simt un carton neted între degete, îl scot și-l întind, fără să mă uit, controlorului. E o întreagă ceremonie în gesturile noastre. Scot cartonul, îl întind, privesc înainte, îl ia, privește la el și continuitatea este ruptă.
—Îmi pare rău, rostește el după câteva secunde în care privește intens biletul, ați greșit direcția… Trebuie să vă rog, să coborâți la prima stație. La Gara de vest… De acolo traversați întreg Orașul până la gară și luați trenul în direcția corectă… Nu simt nicio curiozitate să știu care este direcția corectă, doar o umbră de iritare că am putut greși. Cuvintele sunt de prisos. Iau biletul, îl introduc la loc în buzunarul de la piept, îmi iau geanta și ridicându-mă îl urmez spre ușa vagonului. Chiar când oprește, coborâți, adaugă Omul în uniformă, la fel de respectuos, dar cu o urmă vagă de regret. Dau din cap de câteva ori, confirmând, fără nici un cuvânt. Cobor, traversez Gara de Vest și ies în spatele ei unde sunt stațiile de autobuz. Întreb și mi se răspunde. Da, de aici pot lua autobuzul spre Gara de Est. Traversez orașul, ajung la gară. Întreb dacă trenul din stație merge în direcția trecută pe biletul meu. Da. Mă urc în tren, nu știu de ce merg acolo, dar probabil că așa trebuie. Găsesc compartimentul, așa îi spune, mi-am adus aminte, locul, mă așez, țin geanta pe genunchi, închid ochii.

***

Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Mă prefac că nu simt și-mi continui drumul. Acel cineva mă apucă de brațul stâng și mă mustră cu glas abia stăpânit, mergând pe lângă mine
—Iar?! Nu știu ce se întâmplă cu tine, din nou ai ieșit cu hainele pe dos! Și mi-o amintesc deodată… Acum mă uit la ea și cobor privirea. Și de teama de a avea dreptate și de rușine pentru că are dreptate. Nu-mi dă drumul la braț și spune mereu aceleași cuvinte pe care nu le înțeleg. Despre cunoscuții ei („Cine?”), despre studenții care râd de mine („Studenții mei?… De ce râd?”), despre noi doi („Noi doi?”), despre bârfele care se tot aud prin oraș despre mine. Când am de gând să mă opresc? („Din ce?”). Ai ei nu mai pot ieși în oraș din cauza mea și a obiceiului meu („Ce obicei?”). Parcă sunt dintr-o altă lume („Care?”) Crede că în condițiile astea nu se poate căsători cu mine („Asta vreau eu?”).
—…!?
Se oprește în mijlocul trotuarului și neținând seama de cei care ne privesc, strigă la mine, oprind acea discuție interioară pe care o știe foarte bine:
—Vorbește odată, nu mă mai înnebuni cu dialogurile tale tăcute… Ce-ai de gând să faci cu noi?
—Am o problemă, îngăim eu cu ochii la dalele gri închis ale Podului Băcanului, afișând o afectare ostentativă. Nu-mi amintesc când și de ce mi-am luat hainele pe dos… Și nu-mi aduc aminte prea multe despre noi doi și celelalte lucruri… despre care vorbești…
—Așa îmi spui de fiecare dată și de fiecare dată când îți cer să ne despărțim îmi promiți că o să găsești soluția cea mai potrivită pentru a te purta din nou ca toți oamenii.
—Nu-mi place să merg pe același drum ca alții…
—Acum am ajuns și „alții”!… Nu-ți cer să mergi pe același drum, mergi pe ce drum vrei tu, cel puțin să fie un mers corect. Și… nu-i nevoie să mergi cu mine… Mergi cu cine dorești tu, dar te rog să devii un om normal, fără manifestările astea excentrice. Glasul ei se îneca într-un plâns presimțit, dar încă refuzat.
—Crede-mă, te rog, nu-mi aduc aminte când mi-am îmbrăcat hainele pe dos și nici nu intuiesc măcar, motivul. Nu știu nici eu de ce se întâmplă toate astea. Ridic glasul, dar vigoarea mea nu este decât o iluzie. Dialogul real îmi creează o stare de dezamăgire care combinată cu jena de a mă găsi pe stradă îmbrăcat astfel colorat și cu hainele pe dos, în timp ce toată lumea poartă obișnuitele nuanțe de gri, îmi dă măsura inutilității mele în ochii celorlalți… Urcăm în tăcere treptele scării celor două etaje până la apartamentul ei. Tot tăcând, deschide ușa. Tatăl ei mă măsoară din cap până în picioare, se uită apoi cu reproș la fată.
—Iar?! Ea ridică din umeri și cu lacrimile alunecându-i pe obraji, intră în dormitor închizând ușa. Rămân în holul pe care mi-l amintesc mai mult după tabloul cu Podul Verde de pe peretele opus ușii („Tot gri și acesta!”). Mai bine pleci, vorbește rar celălalt bărbat. Și mai bine o lași în pace, îi faci foarte mult rău…
Nu știu ce să spun, pentru că nu simt nimic. Ca să simți ceva pentru ființele sau lucrurile care îți ies în cale trebuie să le cunoști. Ori eu nu am timp să le cunosc, sau uit că le cunosc ,ori e altceva: sunt bolnav sau dorm, totul este un vis sau… Fără nici un cuvânt intru în baie, îmi îmbrac hainele așa cum trebuie. Din oglindă mă privește cu reproș un bărbat de vreo 33 de ani îmbrăcat într-un sacou vișiniu, pantalon crem și cămașă galbenă. Cravata pastelată completează imaginea generală. Așa cred eu. Și despre reproș și despre vârstă și despre imaginea generală. Când ies din apartament, holul este în întuneric. („La fel ca și mintea mea…”)

***

Cineva mă bate ușor pe umărul drept. Nu fac nicio mișcare. Nu vreau să mă trezesc, dar nu știu de ce nu vreau. Din nou aceeași bătaie abia simțită. Sunt treaz acum, dar mă prefac în continuare că dorm. De data aceasta cineva mă apucă de umăr și mă clatină ușor. După câteva secunde este mai ferm și-și însoțește mișcarea cu un ton mai tare:
—Domnule…, domnule…! Vă rog să vă treziți… În continuare sunt nemișcat. Altcineva preia inițiativa în acțiunea de trezire a mea. Un șuierat puternic îmi zdruncină urechile și mă face instinctiv să duc mâna la cap, deschizând în același timp ochii. Sunt speriat de fluieratul neașteptat, dar mai speriat de imaginea Polițistului în uniformă bleu cu vipușcă roșie și chipiu albastru cu auriu, care îl însoțește pe controlor și pe încă cineva, în uniformă verde închis. Trei trese aurii îi strălucesc pe mâna dreaptă.
—Ne cerem scuze, dar se pare că aveți somnul tare greu, vorbește ultimul dintre cei trei. Suntem Supracontrolul, vă rog să vă liniștiți și să ne prezentați biletul dumneavoastră. Trenul pare să fie oprit. Mă uit pe geam și-mi duc mâna instinctiv la buzunarul de la piept. Scot biletul pe care-l găsesc la locul său și-l întind. Continui să mă uit pe geam nedumerit („De ce stă trenul?”). Îl aud pe polițist adresându-mi-se:
—Oprim mereu pe Podul de Lemn. Aici se face de obicei acest Control. Dau din cap fără să scot o vorbă („Podul de Lemn? Ce nevoie am eu de toate aceste informații pe care alții simt nevoia să mi le dea fără a le cere?”). Îi aud pe controlori cum vorbesc încet, cu ochii țintă la biletul meu.
—Ați greșit trenul, spune în sfârșit cel ce pare să fie șeful.
—… Ați greșit trenul, repetă el văzând lipsa mea de reacție.
—Iar merg înapoi? întreb nedumerit .
—Nu, nu, direcția este bună! Trenul merge într-adevăr Acolo, dar dumneavoastră aveți bilet pentru alt tren care merge tot Acolo… Nu înțelegeam de ce biletul nu este bun… Nu aveți voie să mergeți cu acest tren. Biletul nu vă permite stimate domn!
—Atunci vă rog să-mi dați un supliment la bilet, o taxă în plus… Cei trei s-au privit o clipă și-au râs condescendent.
—Trebuie să înțelegeți, repetă șeful, că regulile sunt foarte stricte. Nimeni nu poate merge cu un tren dacă nu are bilet luat de la stația potrivită, pentru trenul respectiv, chiar dacă merge tot Acolo. Apăsa cuvintele pentru a se face mai ușor înțeles. Sau așa credea el. Se înroșise la față și vădea o anumită preocupare.
—Și-atunci? rostesc nelămurit… Mă arestați…, mă aruncați din tren…, Mă dați jos aici pe pod…? Ce urmează? Zâmbetul celor trei se transformă într-un râs la fel de politicos. Controlorul obișnuit preluă inițiativa.
—Nimic din toate astea. Veți coborî la prima stație, Gara de Sud, veți lua autobuzul spre Gara de Est, unde vă veți urca în trenul potrivit pentru a vă duce chiar Acolo. Aveți grijă la toate acestea: Gara de Est, direcția bună, trenul de pe bilet.
Răsuflu ușurat când în sfârșit îmi așez capul pe spătarul scaunului din compartimentul vagonului, după ce am trecut de toate aceste probe. Stația este cea bună, direcția la fel, trenul este cel de pe bilet.

***

Cineva mă bate ușor pe umărul stâng. Nu am timp să întorc capul:
—Uf, slavă Domnului că te-am găsit, aud și reușesc să surprind ușurarea de pe chipul femeii care mă acoperă cu o pelerină întunecată la fel ca și hainele ei, la fel ca și veșmintele celorlalți trecători care se holbează la noi. Reușește să-mi ascundă pantalonii din velur violet închis, sacoul lila deschis și cămașa bleu ciel. Mă uit cu uimire cum toate astea sunt îmbrăcate cu căptușeala în afară, dând trupului meu aspectul unui clovn. Indiferent la chipul femeii, pe care știu că o cunosc foarte bine, dar nu-mi stabilizez în minte detaliile, mă opresc în loc:
—De ce sunt îmbrăcat cu hainele pe dos?
—Lasă acum, face ea și mă trage de mână. Degetele ei se împletesc cu ale mele și o senzație plăcută se răspândește de-a lungul brațului meu spre umăr, lasă… Haide, te rog, hai să mergem… Mă las dus de ea într-o direcție pe care se pare că o are fixată bine în reflexe. Face totul detașat, sau așa pare, neluând seama la glasurile unor trecători care o interpelează („furioși?”)
—Îl lași să se plimbe pe străzi îmbrăcat ca un ciudat… A rezolvat problema?… Nu mai avem răbdare… Nu mai avem loc…
—O rezolvă el, n-aveți voi grijă, lăsați-l în pace, corbilor!
—Corbii ăștia vă vor ciuguli ochii, femeie, dacă mai pierde timpul așa…
Mă trage după ea cu putere, nedându-mi drumul la mână, deși simțeam cum tremura („De furie?… De frică?”). Lumina cenușie îmi încețoșează privirea, mă face să văd totul în gri („Sau totul este gri?”). Oameni, clădiri, copaci, biciclete, ea, totul este disipat într-o infinitate de nuanțe de gri. Doar hainele mele și, da, pielea mea, sunt colorate! Îmi rotesc ochii în toate părțile. Intrăm pe un pod anunțat printr-un indicator mare: Podul Mierii. Îmi vine să râd nebunește și nu mă pot abține. Îmi smulg mâna din strânsoarea ei și mă sprijin pe genunchi, îndoit de râs. Auzi, Podul Mierii și totul este ca leșia. Ea se oprește și mă privește dojenitor.
—Vezi cum ești? Or să vină iar să ne atragă atenția că pierdem timpul plimbându-ne în loc să rezolvăm problema. („Problema, problema… Care problemă?”). Exclam:
—Pentru numele lui Dumnezeu, care problemă? Ce-i tot dați toți cu „problema”?. Ce problemă trebuie să rezolv? Și cum să o rezolv, oricare ar fi ea, în felul acesta?
—Așa îmi spui mereu, îmi reproșează ea, și-apoi fugi de mine îmbrăcat în felul acesta caraghios. Știi că s-au obișnuit cu tine așa, dar de când a apărut problema nu mai au răbdare. Iar tu îi provoci într-una… Să mergem acasă, te rog. Vor veni din nou, dacă văd că ne-am oprit. Doar știi că ne supraveghează încontinuu…
—Nu înțeleg nimic, îi spun în timp ce ieșim de pe pod, de ce totul este gri? Unde sunt culorile?
—Lasă, o să-ți aduci tu aminte, ai răbdare. Întotdeauna ți-a revenit memoria după ce ai reușit să depășești criza.
—Criza?… Sunt bolnav, deci… Simt cum mâna ei care mă ține iarăși strâns, tresare nervoasă. Fața ei însă reflectă mai mult ciudă, decât enervare.
—Nu! Nu ești deloc bolnav… Uf! Ți-am explicat de atâtea ori ceea ce știi atât de bine… Așteaptă să-ți aduci aminte… Sunt nedumerit și tac. Merg în tăcere alături de ea. Îmi place să merg lângă ea. Uneori ne atingem trupurile și am o senzație de protecție. Cred că în ambele sensuri: mă protejează, o protejez. Dar nu am habar cum, nu am nicio ideea ce trebuie să fac. Se uită din când în când la mine.
—Când rezolvi ceva, cât de puțin, ceva din problemă, intri în criză. Și uiți de tine și de tot… Privi din nou spre mine. Dar îți reamintești totul într-o zi, două…
—Și… spun eu după o scurtă tăcere, cu problema asta…, am făcut ceva progrese? Cu rezolvarea ei, adaug.
—Cred că da. Unii spun că este un semn că te apropii de soluție: lumea devine tot mai gri, hainele tale tot mai aiurea… Și ai crize din ce în ce mai des… Dar suntem tot mai mulți și încă nicio cale de plecare… Nu înțeleg ce presupune asta („Suntem tot mai mulți… nicio cale de plecare… unde să plecăm? Și de ce să plecăm?”). Ne oprim în fața unei clădiri pe care o recunosc instantaneu. Întreb fără să vreau:
—Tatăl tău este aici? Ea clatină din cap fără să se uite la mine. Deschide ușa și urcăm. Altă ușă. Intrăm. Nu ne întâmpină nimeni, dar dintr-o cameră de undeva se aude o voce groasă:
—L-ai găsit? Ea deschide o ușă de acolo de unde venise vocea:
—L-am găsit.
—De data asta, unde?
—Pe lângă Podul Mierii. Femeia se uită spre cel din cameră („tatăl ei”) care primește vestea și tace câteva clipe…
—E posibil să se apropie de soluție… Nu e o întrebare, ci un fel de concluzie. Nimeni nu spune nimic. Ea se apropie de mine, mă trage de mână în altă cameră. Același cenușiu îmbâcsește totul. Mă așez pe un fotoliu care-și împletește pe suprafață diferite jocuri geometrice. Îndată ce mă așez este invadat treptat și lent de culori. Ne uităm amândoi cum apar nuanțele împărțite între cercuri, romburi, pătrate, linii. Fondul tapițeriei este un câmp vișiniu plin de crini aurii. Văd pe fața ei bucuria de a fi martoră la miracolul culorii. Se rupe într-un târziu și de jocul acesta al culorilor și de mine:
—Trec să-l ajut pe tata. Tu schimbă-te de haine. Pleacă lăsându-mă singur. Realizez într-o clipă cât de mult o iubesc pe femeia aceasta. Există însă în mine cineva care plânge și nu-mi amintesc cine și de ce. Îmi dau jos hainele și îmbrac altele. Fotoliul a redevenit gri. Mintea mea se pierde în ceața cenușie ce invadează totul. Văd o cameră străină („Ce caut eu aici?”). Mă văd într-o oglindă de lângă ușă („Eu? Cine sunt eu?”). Plec trăgând încet ușa după mine, pașii mei se pierd în griul din ce în ce mai intens…

***

Aștept cu ochii închiși să mă trezească cineva. Stau așa de câtva timp, nehotărât. Nu știu ce trebuie să urmeze, dar mă obsedează gândul că trebuie să vină cineva să mă trezească și de aceea e nevoie ca eu să am ochii închiși. Nu știu nici unde sunt. Nici cine sunt. Stau așezat pe o banchetă, asta reușesc să-mi dau seama și locul ocupat în spațiu de acest obiect și de mine pare să fie limitat. Simt o trepidație în tălpile lipite de podea și în palmele întinse peste brațele canapelei. Aud un zgomot ritmic, constant… ta-dam, ta-dam, ta-dam… Un tren! Ce caut eu într-un tren? De uimire am fost gata-gata să deschid ochii. Mi-ar fi părut rău să-l dezamăgesc pe cel care trebuie să vină și să mă trezească!… Oare am și bilet? Nu-mi amintesc să-mi fi cumpărat, dar sunt convins că am. Trebuie să fie pregătit pentru control… sau supracontrol… Deci, trebuie să vină controlorul, el trebuie să mă trezească pentru a-mi viza biletul. Da, asta trebuie să se întâmple… Îmi va spune el unde merg? Deocamdată nu știu. Ar fi suficient să scot biletul și să mă uit la destinație… Dar nu pot face asta… Trebuie mai întâi să fiu trezit! … Ah, zgomotul scos de roți a devenit mai intens… Un pod, asta trebuie să fie. Un Pod? Care pod? Podul Falsificatorului, poate? Podurile… Problema… Soluția mea… Ea! Deschid reflex ochii… Cineva bate ușor din palme:
—Bravo, bravo, bravo! De trei ori, bravo! Ai reușit să o rezolvi! Nu sesizam nimic ironic în glasul celui din fața mea. Mă așteptasem în prima clipă când îi auzisem vocea, să fie controlorul, dar felul în care se înfățișa mă făcea să mă îndoiesc total de presupunerea mea pripită. Un bărbat încă tânăr, căruia smokingul indigo, bătând spre negru, îi scotea în evidență dincolo de prestanța naturală, o naturalețe a obișnuinței cu gesturile neobișnuite, mă privea printr-un monoclu de argint. Prea surprins să scot vreun cuvânt, îl priveam cu o teamă inexplicabilă și în același timp cu o admirație nejustificată. Cu o pasă de prestidigitator scoase un mic dreptunghi, pe care l-am recunoscut a fi un bilet de tren. E biletul tău, dar nu mai ai nevoie de el. Acolo vei ajunge și fără el. Dacă vei dori.
—Acolo?
—Toți ajung Acolo, mai devreme sau mai târziu. Inclusiv cei din Orașul tău. Tu le-ai amânat plecarea și tot tu ai găsit soluția pentru ca ei să plece în sfârșit… Își scoase monoclul și pentru prima oară mă privi direct, deschis drept în ochi. Identificarea problemei de către tine m-a împiedicat să mai intru în Oraș pentru că știam că nu voi mai putea pleca. Dar am știut să aștept. Secolele au trecut și totul a rămas la fel. Nici din Oraș nu putea pleca cineva, toți erați prinși în el până când aveai să găsești soluția. Dar numărul oamenilor creștea, atât al acelora colorați cât și al acelora gri, de aceea mulți, foarte mulți au încercat să o găsească, dar ea nu ținea doar de toposul acestei lumi. Tu ai fost singurul care ai trecut în transcendent, în irațional cu soluția problemei. M-ai învins în tot acest timp, dar te-ai învins în fiecare clipă și pe tine și pe cei pe care îi iubeai care ajunseseră să te urască… Apoi ai construit un nou Pod, peste tot ce există, în cer și pe pământ, iar unicul drum a fost dat tuturor acelora care erau blocați aici într-o permanentă repetare.
—Tu ești… am șoptit convins de adevărul gândului meu, dar poate cu o speranță…
—Da.
—… Ce ai de gând cu mine?
—Faci ce vrei. Ți-ai câștigat acest drept atunci când le-ai deschis calea celor ce sufereau fără putință de a pleca… Trenul a oprit. Este Podul Înalt. Poți coborî sau poți urca…

***

Aștept cu ochii închiși în mijlocul străzii ce trece peste Podul Înalt, o mână care să mă bată ușor pe umăr.

Distribuie: