Spații culturale nr. 40 (11)

Ionel POPA

VINTILĂ HORIA – CAVALERUL RESEMNĂRII la timpul prezent

La finalul romanului Cavalerul resemnării (ediţia franceză, 1961; traducerea românească, 1991) autorul adaugă o “notă finală” din care citez:
,,Această carte a fost scrisă în 1959, imediat după terminarea precedentei, Dumnezeu s-a născut în exil, şi înainte de a cunoaşte soarta care o aştepta, vreau să spun înainte de răspunsul editorului. Este la fel de contemporană ca şi cealaltă, în pofida cadrului ei istoric.
Trebuie adesea acceptată perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la acea resemnare care nu este în fond decât o luptă mai dură decât alta, mai atrăgătoare şi mai directă, dar de sfârşitul căreia depinde tot ceea ce este omenesc în om. Turcii ca şi Veneţia, pădurea ca şi Erratino, nu sunt decât simboluri vii. Cititorului îi revine sarcina de a le recunoaşte, punându-le la timpul prezent.”
Să citim şi noi Cavalerul resemnării la timpul prezent.
O primă caracteristică a romanelor lui VH este ,,jocul” între istorie şi prezent, prin care trama lor se desfăşoară în două planuri îngemănate: unul etic-filosofic, celălalt politic, având drept problemă, printre altele, exilul atât de acut după al doilea război mondial.
A doua caracteristică: cadrul istoric (în realitate pseudoistoric) este construit, narativ şi stilistic, în aşa manieră, încât să trimită, fără echivoc, la contemporaneitatea autorului.
Romanul e construit pe un binom ai cărui termeni sunt într-un raport de opoziţie: aici/ acolo (Pădurea valahă a principelui Radu-Negru/ Veneţia – Apusul). Descriind cele două lumi despărţite de cortină scriitorul face trimitere discretă la realitatea din Europa de după al doilea război mondial, perioadă numită de politicieni şi ideologi ,,războiul rece”. Faţă de această graniţă dictată, personajele romanului manifestă două atitudini: una de refuz cu speranţa dispariţiei ei, cealaltă de ignorare-acceptare. Prima atitudine e ilustrată de Radu-Negru, în ciuda şovăielilor sale, şi de românii săi refugiaţi în ,,pădurea răzvrătită”, de dalmatul Undina Burbur şi neamul său de păstori şi plugari, de medicul veneţian de la curtea valahă, Della Porta, de pictorul italian Aloisio Loredan, de călugărul ordinului Marcedarilor, Joaquin. Cortina este ignorată de Veneţia care a încheiat ,,pactul de neagresiune”, pact de pace şi comerţ, cu Semiluna (secera …). Fără mari probleme de conştiinţă, puşi la adăpost de tratatul cu Imperiul de la răsărit, Veneţia şi locuitorii ei se complac în luxul şi bunăstarea lor. Undina Burbur îi spune lui Radu-Negru: ,,Există însă ceva mai rău decât turcii, vreau să zic oamenii de la noi care şi-au părăsit credinţa, care cred în Profet şi se poartă rău cu noi ceilalţi creştini. Ei cred că turcii vor cuceri lumea, că toate popoarele creştine li se vor supune, că Dumnezeul nostru a murit de vreme ce a încetat să ne mai apere. Îi prigonesc pe cei care şi-au păstrat, în pofida a orice, credinţa, se duc la oraş ca să-i denunţe paşei, la un loc ca să sărbătorească victoriile necredincioşilor şi să-i oblige pe copiii noştri să meargă la şcoala muezinului. Sunt mai răi decât turcii.” Un astfel de trădător (“coadă de topor”) este Dragomir, cel trimis de Domn sol la Veneţia.
În spatele cortinei care ascunde sângele vărsat şi înăbuşă strigătele nevinovaţilor istoria continuă. Graniţa este acceptată de cei ,,de dincolo” cu o anume uşurare căci ea îi scuteşte de sâcâielile remuşcărilor. (cf. Monica Nedelcu)
În timpul ceremonialului înmormântării Bătrânului voievod, Radu-Negru rememorează secvenţe din lupta părintelui său împotriva cotropitorilor. În felul acesta, scriitorul conturează opoziţia dintre Valahia şi Veneţia (Apus). Pe de o parte, atitudinea gravă şi responsabilă a românilor în faţa ameninţării duşmanului; de cealaltă parte, atitudinea trufaşă şi arogantă a ,,cruciaţilor creştini”. Încălecând şi amestecând timpii istorici, romancierul sugerează un spaţiu al faptei, al experienţei, al învăţăturii în opoziţie cu altul doar al pretenţiilor orgolioase; ,,«Inamicul se desfăşura lent, cu o mişcare aproape imperceptibilă pe care o ştiam bine. Eram singurul care cunoşteam sensul ascuns al acestei mişcări, căci eram singurul dintre toţi aceşti principi creştini care îi înfruntasem deja şi îi învinsesem. Am cercat să-i înştiinţez, era însă prea târziu. Cavalerii apuseni se puseră în mişcare, înaintau în zornăitul uriaş al armurilor, drept spre masa aceea aparent diformă care se încovoia sub şoc, îi înghiţi, îi înăbuşi, îi sufocă înaintea căderii nopţii. M-am năpustit împreună cu oamenii mei în încleştare, sigur fiind deja de înfrângere. Dar cum să scap? M-ar fi învinuit de laşitate sau de trădare […] M-am pomenit seara pe o colină de unde am văzut la stânga, focurile de bucurie pe care necredincioşii le aprinseră pe câmpie, iar la dreapta apele Dunării. […] Mă tem pentru tine, fiule, şi pentru fiii tăi, şi pentru fiii fiilor tăi. Continuă lupta, striveşte-i pe păgâni. […] Aş vrea ca o dată şi o dată să stau liniştit în mormânt».”
Vorbele Bătrânului [“atât de simplu după vorbă, după port”] sună a testament.
La capătul experienţelor de viaţă şi de cunoaştere, tânărul prinţ înţelege că Bătrânul avea dreptate când îi da ,,învăţături: ,,Noi suntem prea puţin cruzi cu vrăjmaşii noştri, nu vom reuşi niciodată să formăm un imperiu. Noi suntem chemaţi să înfăptuim o misiune diferită, cine ştie care, şi cine ştie când, într-un viitor îndepărtat, când oamenii vor fi mai umani, făcuţi pe măsura noastră. Trebuie ca poporul nostru să se păstreze pentru această misiune. Deocamdată, trebuie să ştim să aşteptăm şi să îndurăm. Orcice măreţie începe prin suferinţă.” În vorbele sale, Voievodul sintetizează pe Iisus, Eminescu şi Blaga!
Această credinţă într-o posibilă şi viitoare misiune istorică a poporului său este una din ideile cheie ale romanului (Monica Nedelcu).
Cu toate îndoielile şi dezamăgirile pe care le are în timpul şederii la Veneţia ca sol, Radu-Negru este, în fiinţa sa profundă, un încrezător în victoria binelui. Misteriosului bărbat care îl avertizează de primejdiile care îl pândesc şi care îi spune: ,,Cauza pe care o apără Alteţa voastră […] este o cauză pierdută”, prinţul român îi răspunde: ,,Nu eşti prea încurajator messer. Cauza pe care o apăr este cea a dreptăţii. Ea va triumfa într-o bună zi.” Ascultându-i spusele messerul, profund impresionat, îi zice, ca un profet: “Alteţa voastră nu este un trădător.”
La polul opus se află Dragomir: ,,Nu mai am principe – se adresează lui Radu-Negru după ce, cu ajutorul complicilor, îl prinde şi-l predă turcilor. Principe sunt eu, şi te condamn. Şi apoi, vâră-ţi asta bine în cap: turcii nu sunt duşmanii noştri. Ei sunt purtătorii păcii şi ai unei noi credinţe pentru oameni. Ţara noastră va cunoaşte în curând binefacerile acestei noi religii. M-am lepădat eu însumi de vechea noastră credinţă şi cred în Profet. Asta mă face să văd lumea altfel şi mă simt mai bine musulman decât creştin.”
Diplomaţia veneţiană, în multe situaţii, a practicat o politică a încetinitorului, a răbdării, a status quo-lui. După multă aşteptare, prinţul român e primit în audienţă de Doge care, după ce îi ascultă motivul soliei sale, îi spune protector: “- nu vă descurajaţi, Alteţă. Am avut prea multă stimă pentru augustul dumneavoastră părinte şi apreciez prea mult lupta în care se află angajat poporul dumneavoastră, pentru a nu încerca măcar să vă dau oarecare speranţe. Aveţi bunătatea să primiţi să mai rămâneţi încă o lună printre noi. În câteva săptămâni vă voi da un răspuns definitiv. Voi tatona pentru dumneavoastră terenul la Roma, la Madrid, la Paris, chiar la Viena şi la Londra. Voi scrie ambasadorilor noştri. Lucrurile se schimbă repede în politică. Trebuie să aveţi răbdare.”
Mai e nevoie de comentarii, de ,,traducere”?!
La aceste promisiuni, principele Radu-Negru răspunde cumpătat, conştient de adevăr: “- Voi aştepta, Alteţă Serenissimă. Dispun de o lună întreagă. După care, dacă răspunsul dumneavoastră este prea puţin încurajator, mă voi întoarce singur şi vom continua să ne batem, fără ajutorul celor care ar trebui să ne ajute. Îi mulţumesc Alteţei voastre pentru bunătatea şi ospitalitatea sa, atât de generoasă, pe care a binevoit să mi-o acorde …”
Ca în cazul tuturor citatelor: non comment!
Ceea ce primeşte principele de la Doge este doar un permis de vizitare a Arsenalului. Vizitând Arsenalul, Radu-Negru se întreabă: ,,care ar fi astăzi aspectul Europei dacă turcii ar înceta să mai reprezinte o ameninţare?” (Să nu uităm că romanul este publicat în 1961 şi că Noul Imperiu al ,,semilunii” şi ciocanului tot din răsărit a venit, ca şi Imperiul Semilunii).
În timpul vizitării Arsenalului, între ofiţerul ghid şi principele Radu-Negru are loc un schimb de opinii:
,,- […] cu vasele cumpărate de la voi, cineva ar putea să vă atace şi să vă distrugă într-o bună zi.
– Vom fi prudenţi. Deocamdată nu există nicio flotă în stare să se măsoare cu a noastră.
– Şi turcii? Sunt la porţile voastre.
– Nu vor putea nicăieri să treacă de ele. Şi apoi au semnat un pact de prietenie cu noi, important este să construim vase, să le vindem atunci când se înfăţişează un bun cumpărător şi să câştigăm bani, […].
– Există popoare pe care aliatul vostru le împiedică să trăiască.
– Popoarele astea sunt departe. N-au avut noroc, însă nu e vina noastră. Noi dormim liniştiţi, asta e esenţialul. Veneţia nu-i bunul dumnezeu.”
Cinismul ofiţerului este tot atât de dezarmant ca şi minciuna diplomatică a Dogelui. Vienei asediate de turci, Veneţia îi trimite în primă instanţă o solie de încurajare şi cu promisiuni, formată din părintele Marco, medicul Della Porta şi pictorul Aliosio Loredan. Solia e salvată de atacul turcilor de către ţăranii valahi dezertori din armata otomană. După acest moment dramatic, între Della Porta şi părintele Marco are loc următorul schimb de replici:
,,- Plec cu ei […]
– Ai o misiune de îndeplinit …
– Sunteţi doi pentru a o îndeplini, părinte. Voi fi în plus la Viena. Nu sunt niciodată destui oameni pe lângă Radu-Negru, acolo unde voi avea cu adevărat o bună misiune de dus la capăt. […] voi fi singurul, presupunând că sunt un trimis, căci eu mă trimit pe mine însumi. […] principele avea dreptate. Nu te poţi smulge amintirilor. Nu fac decât să mă întorc, împreună cu oamenii aceştia, la fondul amintirilor mele. Mă credeam un om al mării şi iată că pădurea e ceea care mă face să trăiesc.
[…]
– Cine e, la urma urmei, acest Della Porta? întrebă părintele Marco. Îl cunoşti de multă vreme?
– E un vizionar, răspunse pictorul.
– Un magician?
– Da, dacă vreţi. Un magician care întrebuinţează esenţele cele mai pure şi cele mai simple. Crede în prietenie, în dragoste, în fidelitate. Cunoaşte secretul de a se aşeza în afara timpului şi poate şi a spaţiului la urma urmei, după cum aţi văzut. Face parte la urma urmei din familia principelui Valahiei.
– Basarabi, nu-i aşa?
– Nu, părinte, cred că nici un nume n-a fost încă găsit pentru asta.”
Toată întâmplarea îl tulburase şi totodată îl entuziasmase pe popă încât acestuia nu i-a rămas decât să se roage (“Ne trebuie victorie, doamne; fă să avem victorie!) şi să-i picure o lacrimă în barbă. Pentru Della Porta, rugăciune sunt vorbele lui Radu-Negru: “nu trebuie să uiţi nimic; murim când amintirile ne părăsesc.” şi “fiecare trebuie să plătească după faptele sale.” Şi Della Porta ajunge la adevărul: “Când trebuie să cunoşti sau să aperi ceva e greu să mori.”
La dezamăgirea faţă de politica Veneţiei se adaugă dezgustul faţă de frivolitatea vieţii acesteia, faţă de ,,înaltele” dezbateri estetice şi filosofice ale “elitei” despre frumuseţea, adoraţia femeii şi dragoste, în timp ce soldaţii Semilunii roiesc la graniţa Veneţiei. La o astfel de “serbare” este invitat şi Radu-Negru. La finalul “simpozionului” i se cere să-şi exprime punctul de vedere: ,,Am puţine lucruri să vă spun, căci dragoste, la noi, se face fără comentarii şi nu avem niciodată vreme să ne închipuim cum ar fi femeia desăvârşită. Cred, oricum, că o femeie este desăvârşită dincolo de părul ei, de gura ei sau de picioarele ei, căci nu putem despărţi trupul de sufletul ei, nici diferitele părţi ale trupului ei în fragmente izolate. Este desăvârşită, cred, femeia, şi se spune pe la noi că este frumoasă atunci când totul e frumos în ea […] Tot astfel, aş putea spune că lumea este frumoasă şi desăvârşită nu izolată în imaginea unei flori, a unui copac sau a unui munte, ci în întregul ei, la fel ca o femeie, statuie de marmoră […]” Morala vorbelor prinţului român? Veneţienii au rupt unitatea trup-suflet, ba mai mult, s-au lepădat de suflet.
S-a remarcat că Vintilă Horia transfigurează geografia fizică a romanelor sale într-un spaţiu cu semnificaţii etice şi politice şi, de aici mai departe, într-un spaţiu cu deschidere spre metafizic.
De o puternică originalitate, Cavalerul resemnării [de fapt toate romanele lui Vintilă Horia] se alătură marilor romane din a doua jumătate a secolului XX, în care interogaţia existenţială şi cea politică formează o unică şi unitară problemă, având drept contrafort epic un spaţiu şi un timp istoric fictive.
Romanul lui Vintilă Horia este atât de dens ideatic şi atât de adânc în cugetare, încât nu ai voie să trunchiezi citatul folosit pentru exemplificare şi argumentare. Unul este efectul psihologic şi gnoseologic al contactului direct cu textul şi altul când îl rezumi şi parafrazezi.

Bibliografie consultată

1. Monica Nedelcu, Postfaţă la Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (traducere în română, Ed. Europa, Craiova,1990) şi la Vintilă Horia, Cavalerul resemnării (traducere în romănâ,1991, Ed. Europa, Craiova )
2. Georgeta Orian, Vintilă Horia, un scritor contra timpului său, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008
3. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia. Transliteratură şi realitate, Ed Curtea Veche, Bucuresti, 2011
4. Ionel Popa, Vintilă Horia – Mai sus de miazănoapte, în rev. ,,Spaţii culturale”, Râmnicu Sărat, anul VI, Nr.27/2013

Valeria MANTA TĂICUŢU

PODUL

cred că sunt vie pentru că mierla aceasta
îmi cântă pe umăr cu ciocul întors
spre lumină
la celălalt capăt al podului sunt tot eu,
cu altă mierlă pe umăr, privind în ochi
altă noapte
arcul de cerc ne uneşte sau ne desparte,
depinde cât ştim despre spaţiul curbat;
eu ştiu că pe-un pod poţi să mergi
dintr-un capăt într-altul şi înapoi,
în timpul tău, nu al lui;
poţi vedea celălalt capăt de pod şi pe tine acolo,
dar, oricât ai fugi,
nu te poţi prinde din urmă,
cum nu poţi contopi cântecul celor două mierle:
eşti/ sunt săgeata pornită din arc:
cum să te întâlneşti cu tine însăţi
mai tânără cu trei zile şi vie?
ca să adorm, trebuie să chem înlăuntru un râu,
trecerea lui peste pietre, între maluri zdrenţuite
sub greutatea atâtor brazi doborâţi de lună cere efort
de imaginaţie, fiecare piatră are somnul ei,
greu de scos, de limpezit în undă şi lipit de
somnul celeilalte pietre, şi-al celeilalte, până când
obosesc şi râul, şi ochiul interior, şi vine, în sfârşit,
ca o cămaşă de zale, somnul acela chemat
dincolo de el e o pădure de brazi,
cabana cu capete împăiate de cerb şi păsări
groteşti bătute-n perete
acolo timpul îşi pierde forma şi culoarea,
îl pierzi, la rându-ţi, oricât te-ai agăţa de el,
nu mai poţi reveni în timpul de acasă,
în somnul lui cu ferestre prin care noaptea
nu priveşte niciodată.

Ion ROŞIORU

Un roman de zile mari

Noul roman al lui Constantin Arcu, Măştile exilului, vede lumina cernelii tipografice la Editura Cartea Românească (Bucureşti, 2014) şi e girat exegetic, inclusiv pe coperta a IV-a, de trei corifei ai criticii literare actuale: Al Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Cornel Ungureanu.
Structurat în trei părţi: Ţintuit pe cerul Europei, Pe pământ străin şi Din nou la origini, romanul numără 360 de pagini şi e de o stringentă actualitate politică, morală şi economică, vizând fără menajamente moravurile mafiote ale celor ce ajung, prin manevrele electorale cu iz balcanic bine ştiute, la putere. Naratorul, hăituit pentru că a ajuns persona non grata, rezumă astfel atmosfera care-l forţează să ia, pentru o vreme, calea surghiunului: „Gaşca puterii se afla deocamdată pe cai mari, nu i se putea ţine piept. Se prezenta ca partid politic – Frontul Prooccidental al Democraţiei şi Libertăţii. Coloneleasa se dădea drept vârful „intelighenţiei” grupării locale, cu mare influenţă printre oamenii lor din zonă. Comunicatul ei, fusesem asigurat de prieteni necunoscuţi, însemna practic ordinul exilului. Numai dacă m-aş fi încăpăţânat să nu iau în seamă avertismentul, treceau la măsuri mult mai dure” (p.14). Naraţiunea, întru totul savuroasă, pigmentată cu portrete caricaturale care nu se uită uşor, superlativ în acest sens fiind al stră-stră-străbunicei Katy, rezultă din învrâstarea firului diegetic propriu-zis, cel al călătoriei cu avionul către Italia, cu analepse nu mai puţin suculente inspirate din trecutul său mai mult sau mai puţin depărtat. Ca într-o situaţie-limită, naratorului îi defilează prin minte, între veghe şi vis, între realitate şi halucinaţie, scene terifiante care i-au marcat existenţa: moartea stupidă a Alla-Dinei, fata cu care urma cândva să se căsătorească, intruzionarea în viaţa sa a lui Barbăroşie, un crai pentru care naratorul tocmeşte doi ucigaşi ucrainieni să-l lichideze, amintiri de la Gazeta de Nord unde ajunsese redactor în urma mătrăşirii de la Universitate, migrarea, cu arme şi bagaje a odioasei Colonelese Taifun, redactor asociat, la oficiosul puterii, Oglinda actualităţii, de unde împroaşcă toată opoziţia cu noroi şi calomnii sfruntate etc.
Partea a doua a romanului este în primul rând o demitizare fără menajamente a prejudecăţii comune că în Occident ar fugi câinii cu covrigi în coadă. În orăşelul său de provincie naratorul o cunoscuse pe doamna Gina, care ar fi trăit, chipurile, pe picior mare la Roma. Ajuns aici, cu toată averea într-un rucsac şi cu câţiva dolari şi euroi care să-i ajungă pentru câteva zile, povestitorul o caută pe această doamnă şi constată că respectiva româncă o ducea foarte strâmtorat şi că de fapt locuia nu în capitala Italiei ci la Ardea, o staţiune turistică mediteraneană care, o dată cu venirea anotimpului rece, rămânea pe mâna străinilor ce o ocupau abuziv, românii şi ţiganii deţinând o pondere deloc neglijabilă printre expansionişti. Trage la un motel administrat de un maramureşan şi unde constată că e singurul client. Fiul Ginei, Dragoş, pe care ea îl zugrăvise în cele mai roze culori filiale, îl întâmpină c-o ostilitate care stă să irumpă violent în orice clipă de vizită a compatriotului intrus, drept care acesta se felicită în gând cu nu le-a acceptat cunoştinţelor sale fanfaroane găzduirea, aşa cum fusese tentat la aterizarea pe aeroportul din Fiumicino. Complexul turistic e, în realitate, o cloacă în care colcăie drogaţii, ciorditorii şi prostituatele, promiscuitatea cea mai abjectă fiind aici la ea acasă. Pentru un escroc precum domnul Cristi, falsificator de acte, staţiunea, de fapt colonia românească a tuturor interlopilor atraşi aici de mirajul unei vieţi mai uşoare, e o adevărată mană cerească în acest Occident care nu e deloc ceea ce s-a crezut că este. La semnalul cuiva că stau să descindă carabinierii o zbughesc toţi ca potârnichile printr-o uşă aflată în spatele unui şifonier. Un alt popas al acestui fugar, care întruneşte toate trăsăturile unui personaj picaresc, e cel din localitatea Arezzo, mai precis de la periferia ei, locul doamnei Gina fiind jucat aici de Ligia, o moldoveancă aflată de 30 de ani în peninsulă, de patru ani fiind văduvă. Aceasta organizează, punând la bătaie o oaie sfâşiată de câini, o petrecere pentru românii din zonă, prilej pentru noul sosit să creioneze alte şi alte destine ale conaţionalilor săi stabiliţi printre macaronari. Umorul şi autoironia, dat fiind că românul e neîntrecut în a face haz de necaz, nu-l părăsesc nicio clipă pe povestitorul ce dovedeşte un spumos spirit parodic, ca atunci când se compară, în devafoarea lui, fireşte, cu un agent din filmele poliţiste sau de spionaj. Italienii sunt mult mai discreţi decât românii atunci când le intră în vizor un străin. Din păcate, românii de care a fost sfătuit să se ferească, fojgăiesc la tot pasul, iar bunăvoinţa lor ascunde cele mai incredibile viclenii, precum a grupulului heteroclit condus de Levi care, contra unei taxe de trei sute de euro, îţi găsea, chipurile, un loc de muncă, de fapt te vindea pe alţi cinci sute de euro. Aşa se face că transfugul român, fost profesor universitar şi jurnalist, se pomeneşte într-un lagăr de sclavi cărora li se anihila voinţa şi, implicit, dorul de libertate. Naratorul, care nu se desparte de laptopul cu ajutorul căruia spera să alerteze autorităţile cu privire la ceea ce se petrecea în aşa-zisa tabără clandestină a lui don Morton, devine nu atât factorul declanşator al acţiunii de demascare a fărădelegilor şi cruntei exploatări a unei mase de oameni fără căpătâi, cât martorul ei lucid pentru simplul motiv că nu se atinsese de terciul în care truditorilor abrutizaţi le erau inoculate droguri. Dorul de ţară se transformă nu o singură dată într-o durere pe care o resimte apăsător şi insuportabil precum în acest pasaj deloc străin de lecţia patriotică a lui Aleco Russo din Chant de la Roumanie: „Mi-am strâns pleoapele, încercând să-mi înăbuşesc plânsul (…). Nu eram copil, ce se întâmpla cu mine? Ochii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi. Privind şoseaua, mă gândeam la robii care au şezut şi plâns amarnic la Apa Vavilonului, amintindu-şi de Sion. La fel plângeam şi eu la margine de şosea, pentru că acolo, departe, se află pământul pe care curg râuri de lapte şi miere. Îmi era dor de miriştea scăldată în soare prin care sar ţârâind şi intersectându-se insecte, de un iaz cu stufăriş în coadă, plin de cărăşei şi inundat de orăcăitul broaştelor, de lătratul unui câine în noaptea adâncă, de mirosul strugurilor copţi pe coarda de viţă de vie, un vălmăşag miraculos ce urca până în ţinuturile copilăriei şi de care nu mă puteam rupe. Era Sionul din sufletul meu” (p.193). Ţara este prezentă, în acest roman, nu doar sub vălul nostalgiei naratorului, ci, mai ales, sub acela al luptelor dintre putere şi opoziţie, cu manifestări sângeroase în Piaţa Universităţii pentru suspendarea Preşedintelului. Accentele pamfletare sunt neîncetat prezente în trama romanescă: „Habar n-aveam de mişcările de trupe din parlament. Nu dădeam doi bani pe scursurile îngrămădite acolo, însă voturile lor l-ar fi putut trage pe dreapta pe Preşedinte. Toţi sperau că asta putea să tempereze impertinenţa şi zelul hoţilor din jurul său” (294). Nemulţumiţi, manifestanţii tineri cărora li se confiscase, cu două decenii în urmă, Revoluţia, mai sperau ca democraţia să devină o realittate şi tagma hoţilor de la conducerea ţării să se retragă din punctele strategice pe care şi le consolidase cu neruşinat tupeu şi cu impertinenţă. Eroul picaresc şi umilit pretutindeni visează să-i adune pe toţi românii aflaţi în Peninsulă şi să fomeze din ei o legiune în fruntea căreia să se întoarcă în ţara pe care s-o elibereze, ca un nou Garibaldi sau mai precis ca un Vlad Ţepeş secundat de bravii eroi din Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu. E un bun prilej de a zeflemisi toate miturile eroice istoriei: „O clipă îmi dădu prin cap că ar trebui să le ţin o cuvântare, precum a procedat Napoleon în faţa piramidelor din Egipt. Aceea în care îşi avertiza soldaţii că de la înălţimea acelor piramide îi privesc cinci milenii de istorie, cam aşa ceva. Partea proastă e că aici nu e niciun fel de înălţime. M-aş putea referi la ruinele romane, numai că aş ştirbi ceva din grandoarea momentului. Nu merge. E greu să te pui cu tipul ăla. Ce s-o lungim, Napoleon a fost un trombonist de primă mână” (p. 260).
Naratorul acestei cărţii cu miză parodică de bună calitate se iniţiază în Răul universal din ţară, ca şi din afara acesteia, spre a putea spera, precum la parcurgerea unui basm, că forţele Binelui vor ieşi în cele din urmă biruitoare. Şi se va întoarce, cu toate peripeţiile de rigoare în ţară, mai precis în Bucovina natală spre a-şi continua şi mai făţiş lupta cu Coloneleasa Taifun care, între timp, îi racolase fiul adoptiv, pe Matei, crescut împreună cu matusalemica doamnă Katy, şi-l supunea, în lagărul paramilitar de la Gorun, unor exerciţii de spălare a creierului, spre a-l transforma în terorist veritabil care să ucidă cu cel mai rece sânge din lume spre a apăra o putere abuzivă şi completamente psihopată.
Radiografie a lumii interlope din ţară şi din diaspora, Măştile exilului e o carte scrisă în nesfârşit de multe tonalităţi şi registre: oniric, fantastic, poetic, realist, comic, umoristic, horror, naturalist etc., galeria de personaje care defilează prin faţa cititorului fiind la fel de diversificată: ziarişti gata să lingă mâna puterii chiar dacă o urăsc, politicieni lipsiţi de orice scrupul, şuţi de cea mai joasă speţă, ucigaşi cu şi fără simbrie, cerşetori, scălâmbi, prostituate, peşti, poliţişti justiţiari sub acoperire, naivi care cred într-o lume mai bună şi mai dreaptă, cheflii, bestii, escroci, iude, fanfaroni, gogomani, resemnaţi etc. Printre aceşti dezmoşteniţi ai soartei nu rareori se întâmplă să descoperi, odată cu prozatorul inepuizabil, suflete frumoase, precum al lui Beniamin, săracul cu duhul, ajuns în lagărul mafiotului don Morton şi care are ca unic scop al existenţei sale larvare să se întoarcă, după ce va fi strâns ceva bani, în ţară, spre a-şi scoate sora internată într-un balamuc şi de a avea grijă de ea într-o căsuţă modestă. Imposibil să nu te gândeşti la ciorditorul Gheorghe din Groapa lui Eugen Barbu care visa, şi n-a mai apucat, să se lase de meserie şi, retras într-o căsuţă modestă din mahala, să crească porumbei.
Înainte de a fi făcută de oameni, dreptatea pare a fi apanajul divinităţii. Astfel, pentru malefica doamnă Taifun nu se putea o mai bună şi adecvată pedeapsă decât metamorfozarea ei în căţea turbată, ipostază în care este împuşcată înainte de a se mai fi decuplat de câinele cu care o înnădiseră scârbavnicele-i călduri. Alt monstru, haidamacul de Dudu care face parte din gaşca lui Levi şi care are o plăcere atavică să gâtuiască oamenii, sfârşeşte prin a se spânzura.
Pe naratorul aflat mereu în situaţii-limită îl salvează de fiecare dată îngerul său păzitor Gabriel, înger pe care cel aflat în custodie îl beşteleşte, amical, ori de câte ori îi vine bine: „Nemulţumit de prestaţia lui din ultima vreme, m-am prefăcut că nici nu-l bag în seamă. Îl spionam totuşi să văd de ce e vesel şi jucăuş. Nu ştiu de ce se bucura puşlamaua, când eu eram băgat până la gât în necazuri. Sau poate avea de gând să-şi ia rolul în serios şi să mă scape de belele, am presupus fără convingere. N-ar fi fost prima oară când domnişorul apărea după nu ştiu cât timp şi încerca să mă ducă cu zăhărelul. De parcă aş fi fost fraierul lui” (p. 312).
Romancierului de reală notorietate şi cu o inegalabilă voluptate a povestitului, aşa cum îi stă bine oricărui prozator moldav care se respectă, îi plac suspansurile tot aşa de mult pe cât îi plac loviturile de teatru. Nimic nu e întâmplător în naraţiunea sa, chiar dacă se consumă multe pagini până să mai ridice un colţişor de văl de pe feţele misterioaselor personaje: colegii de banchetă din avionul care-l poartă spre Roma vor fi întâlniţi ca poliţişti sub acoperire în lagărul lui Morton; traficantul de sclavi Levi nu-i altcineva decât fiul secăturii de Barbăroşie cel care-i distrusese naratorului frumoasa poveste de dragoste, respectiv mariajul cu Alla-Dina; mult mai târziu el află că frumoasa poliţistă Sofia care i se dăruie fără rezerve povestitorului reîntors din aventura sa interlopă italiană era fiica Alla-Dinei şi soră geamănă a lui Matei. Şi exemplele de acest tip ar putea continua.
Măştile exilului întregeşte convingător bibliografia lui Constantin Arcu: Cenuşa zilei (1995), Omul şi fiara (1996), Faima de dincolo de moarte (2001), Ceremonii de despărţire (2005), Cocteil în cranii mici (2011) ş.a. Întâlnirile cu scrisul său inconfundabil sunt tot atâtea sărbători ale spiritului.

Octavian MIHALCEA

SEDUCȚIE ȘI EVADARE

Volumul semnat de Ana Calina Garaș, Broderii în vid (Editura Rao, București, 2014), evidențiază caracterul neîntrerupt al căutărilor într-o sferă existențială foarte diversă. Considerabile nuanțe panteiste animă aceste călătorii lirice. Feminității îi este subliniat statutul de axă a ființei, având foarte variabile manifestări particulare. Seducția intervine pe fondul unor remarcabile estetizări: „Fascinată de luxul din mătăsuri moi,/ amnezică trecea prin lume trufașă/ îmbătată de eleganță și grabă./ Înflorindu-i pe buze vraja tânjea/ după surâsuri, simțindu-se/ o Evă contopită cu șarpele ei./ Sufletul/ îmbătat de lumea luxuriantă/ îi hotăra coborârea spre odiseele rătăcirii,/ cu treceri efemere peste trupul ei./ Cu disperare/ simțea cum se lăbărțează căderea./ Cu picioarele strânse își păzea/ pudoarea, se dorea neînfrântă./ Visa revenirea/ hrănită cu lumină, cu arome amare/ de nuc bătrân, miresme de fragi și bureți/ frumosul simplu/ cu icoane din suflet de copil,/ calde zâmbete de sfinte chipuri de părinți./ Dorea/ o risipire a aburului vinovăției/ simțindu-se păcătoasă și sfântă”. (Taină vinovată) Iraționalitatea iubirii se conjugă cu adesea greu comprehensibila natură feminină. Deoarece visul e situat în siajul idealului, mundaneitatea capătă caracteristicile inconsistenței. Astfel, o militantă atitudine apropiată normelor existențialismului se desprinde din versurile Anei Calina Garaș: „Străin de tine însuți/ trăiești într-un Babilon de desfrâu,/ ros de vicii,/ imbecilizare prin televiziune./ Cultura ți-e video-cultura./ Telefonul un fir de speranță,/ iluzia că nu ești singur,/ computerul ca un virus ce contaminează/ lumea/ și-o duce spre o demență absolută.// Mergi pe un drum fără orizont/ alergi spre nicăieri./ Progresul îl folosești pentru confort,/ să distrugi și să furi eficient./ Cinismul îl simulezi perfect,/ milos fără să fii, dar crud ca un lup,/ viclean ca o vulpe.// Morala o crezi bună pentru predici,/ nu mai ai valori sfinte,/ invalid cu sufletul, credința ta-i fără fervoare.” (Încotro omule?) Sunt subliniate anumite părți contestabile ale condiției umane. Puternice constante sufletești determină reprezentările estetice din volumul Broderii în vid. Putem spune că toate aceste frământări existențiale derivă din abisalitatea atotputernicei Shakti: „Mister al naturii și cosmosului/ Femeia,/ rănită periodic/ sub semnul unui secret selenar,/ ascunde taina în pântec,/ ce a purtat de grijă/ la facerea lumii.// Femeia descoperă/ partea copil din bărbat.// Surâzând cu ochi cerești/ cu împotriviri sfioase/ îi dă picături de dragoste,/ dorul/ să-l muncească să-l țină însetat./ E gura de rai, prin care bărbatul/ cunoaște extraordinarul,/ îl urcă pe toate culmile,/ să-i fie căderea mai amețitoare.// E greu pentru bărbați/ de prins acest cod fragil,/ Femeia,/ farmecul și fidelitatea-i efemeră./ Oglinda-i strălucitoare/ n-o să cuprindă numai pe unul.// Firea ei cu toane multe,/ îi ține pe bărbați pururea-n mirare./ E focul/ de care să nu se depărteze prea mult,/ să nu se apropie prea tare.// Din partea ei să se aștepte/ ca și din partea lui Dumnezeu,/ la imprevizibil.” (Femeia) Câteodată, manifestările amoroase vizează strict plăcerea dragostei, fără alte implicații ce mai mult ar încorseta spontaneitatea. Discursul autoarei denotă o profundă cunoaștere a relațiilor dintre bărbați și femei. Se detașează tema abordării existenței în clipă, special elogiu al perenului carpe diem. Starea de beatitudine poate fi un absolut scop în sine: „Gând al meu, din al tău gând, egoul să nu/ ne separe, trăind o vindecare ieșind din/ strâmtele tipare,/ două flori puse împreună/ păstrându-și fiecare culoarea rară.// Luminați de aura bucuriei, ochii să-și/ vorbească, prin poarta lor să intrăm în/ adâncul ființei celuilalt fără teamă./ Măreț de pure, trupurile și sufletele, să/ aibă ce să-și spună, palmele umplându-se/ de mângăieri.// Să fim la unison, vase comunicante, oglinzi/ ce se reflectă una în alta, doi regi cu un/ singur imperiu./ Aspirația sufletului să fie fuzionare cu alt/ suflet./ Viața să reprezinte începutul, iar iubirea/ culmea. (Cum mi-am dorit iubirea)
Însă, dacă avem în vedere inautenticitatea ritmurilor cotidiene, ajungem la ideea conform căreia imaginea ideală a iubirii nu este decât un reper intangibil într-o ființare supusă înstrăinării. Abordările exotice pot reprezenta, cu siguranță, soluția evadării dintr-un areal constrângător. Rănile din iubire sunt sublimate estetic. Ana Calina Garaș sondează cu asiduitate în zona tribulațiilor din cuplu, totul conducând la soluția dezmărginirii, a transgresării limitelor, așa (re)integrându-ne într-un univers complex și deschis, propriu iubirii.

Nicolae CIOBANU

„Alecsandri, băcăuanul”…*

… e şi titlul prezentei recenzii, luat din crestomaţia omonimă*, alcătuită şi editată-n 2008 de dl. Ioan Dănilă.
Actualul conf. univ. dr. Ioan Dănilă, din Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, este una şi aceeaşi persoană cu binecrescutul, delicatul, gentilul reporter care, ulterior zilei de 16 august 1989, a relatat la Bacău despre Festivalul multicultural „Pădurea de argint”. Era un eveniment deosebit, comemorativ-centenar organizat de tîrgu-nemţenii Casei de cultură a, pe atunci, sindicatelor, ca să reînvie cultul pentru Veronica Micle şi al său Emin. (Pe organizatorii kulturnici îi ştiu, dar nu-i pomenesc, din motive personale, de justă ranchiună pe afronturi ibrişinate, reiterate.) De atunci şi pînă-n zilele de Acum, între recenzor şi autorul argumentativei pledoarii s-au păstrat empatice sinapse, prilejuite mai ales de unele revederi didactice sau chiar literare. Fiindu şi că, o vreme, dl. Dănilă a funcţionat ca vrednic director al Casei Corpului Didactic din Bacău; fie cu post întreg, fie-n tandem cu „la catedră”, după toanele (i)responsabililor cu Învăţămîntul, din ministerul de resort; dar şi cu larg, slugi.toresc ecou prin teritorialele inspectorate. În plus, un excelent pedagog, metodist şi filolog pentru zeci de promoţii din liceul băcăuan, pedagogic; pînă la a se consacra unei deveniri, afirmări universitare după 1990, în Universitatea „Vasile Alecsandri”. Om de osebită cultură, deşi fiu de Tîrgu-Neamţ – un an, învăţător suplinitor la Blebea, de pe aceeaşi vale a Ozanei, nemurită de legendarul Nică -, gentilul Ioan Dănilă a străbătut cu devoţiune toate treptele din vocaţionala sa alegere. A fost mai întîi rodul copt al unui Institut Pedagogic de 2 ani din Suceava (după Liceul „Ştefan cel Mare” din Tg.-Neamţ), apostolind pînă la definitivare-n învăţămîntul primar al două învecinate judeţe. Cu vremea şi prin studii la zi, a putut accede către catedre-n gimnaziu şi liceu; ca să ajungă profesor de română şi apreciat metodist în liceul ce l-a înnobilat Învăţător. De acolo, pînă la Universitate n-a fost decît o alee, pe care Profesorul a trecut-o, prin concurs pe faţă. Impresionantul său CV profesional se află pe site-ul Universităţii „Vasile Alecsandri”, la Facultatea de Litere. De acolo am spicuit şi eu unele; pentru altele, trăite, am făcut apel cătră Amintiri, care încă nu m-au trădat, cred. Iată rezumatul vieţii intelectuale a domnului şi prietenului meu distins, nu doar profesorul Ioan Dănilă. Să mai spun că, mai ales după ce am ieşit la pensie, a fost printre puţinii care m-au remarcat şi stimulat la scris şi altele, decît fişe de cărţi… şi acesta-i un Adevăr.** Dar, m-am întins prea mult în captarea atenţiei cetitorului, decît întru recenzia despre „Alecsandri, băcăuanul”.

Efectul primirii recente a crestomaţiei pro-Alecsandri născut, copilărit la Bacău a avut directă cauză-n participarea mea la Centenarul Dumitru Alistar, din 18 iulie, 2014. O generoasă răsplată pentru felul în care l-am evocat pe Om şi pe Profesor, care ne-a fost şi decan. Desigur, şi pentru că am luat atitudine-n presa ocazională locală, pentru că nu se ia hotărît o măsură de drept inatacabilă în nici o instanţă terestră, în legătură cu ultima proprietate Alecsandri ce a mai rămas, ca vai de capul ei cum, încă-n picioare, dar tot o ruină. Că, pe locul adevăratelor proprietăţi şi Case Alecsandri, kulturnicii proletculţi au, tot abuziv, decis erijarea unei Case de Cultură a sindicatelor; o vreme, nici măcar dedicată poetului şi patriotului moldo-român. Obezitatea arhitectural-cubică domină şi azi centrul nu ştiu cît de vechi al Bacăului; dar nu mai ştiu cu ce funcţii. Sigur că multiple, după soarta tuturor „caselor” din proletcult, ce au primit azi alte destinaţii. Firesc ar fi să dăm pe acolo de săli de biliard şi de păcănele, asezonate cu baruri puţind a bodegi şi crîşme de barieră, „metallica”izate, cînd nu manelizate. De ochii lumii, cu sala de spectacole oareşcum salvată, de „concerte” la modă, unde muzica se măsoară exclusiv prin grav-destructori decibeli… Că, unde minte nu-i, muzica-i pfui!
Pro causa evidentă, cea din titlul coperţii enunţată, se reiterează ca „Alecsandri, al nostru” la p. 3. Remarc, tehno-biblio-teceşte, renunţarea deliberată la clasica pagină de gardă; nu doar în acest caz, victimă economiei „din criză”. Că, de „avem nevoie de modele”, răul din mine se strîmbă: „cum?… pocind din tipicul cărţii nu de Guttenberg decise, ci de către premergătorii tiparniţelor cu litere burinate, cu tot feliul de anluminuri şi minieri calligrafe… Măcar dacă, întru cinstirea Înaintaşului, s-ar fi scris/ tipărit ca pe vremea sa… Nu mă dau dezamăgit, deşi nu-s partizanul naşterii neapărate a Bardului, nu doar mirceştean, la… Bacău. Eu o s-o ţin tot pe legendarea călinesciană, din „Istoria” sa. Pînă la aflarea unui Act relevant, chiar şi-o declaraţie olografă – însă tardivă faţă de petrecerea fericelui eveniment -, deşi nu poate fi atacată de nulitate, cade sub incidenţa Legendei: „mi-au spus unii că…” ori, cliuceriul (chelarul?) Vasile, ditamai boierul, ortodox vechil ori revizor pe moşii mînăstireşti pe deasupra, iubitor de carte, arte şi legi, să nu-şi înregistreze la termen moştenitorul identic în nume în vreun catastif bisericesc, aista chiar că nu să poate, boieri şi Majestate! … Pricina neînregistrării îşi află justa apreciere-n faptul că la 1821 ruşii pe de o parte şi turcii pe de alta au zobit la eterie-işti, vînîndu-i pînă şi-n tainiţele mînăstirilor şi sihlelor greceşti precum Secu, ba şi ale celor multe şi închinate direct Muntelui Athos, autonome de mitropoliţii moldavi. Pîrjolul unor atari mînăstiri (revin la Secu) s-a păstrat pînă prin anii ’90 ai dusului secol al XX-lea, din pricină că atît otomanii, cît şi ruşii regulament-organici, apoi sovieţii proletkulţi i-au tot împiedicat să-şi revină… Plus că, prin Vodă-Cuza, s-a decis Secularizarea averilor şi domeniilor mînăstireşti închinate ba Athosului, ba şi patriarhiei constantinopolitane***, preoţimea fiind redusă la statutul de… funcţionar bugetar.
Ca să-şi scape lui pielea şi să-şi salveze familia, cu ce bruma avere mai adunase, părintele poetului s-a băjenit cu tot cu slugile de nădejde… Şi nu către Mirceşti, aflat la vadul de pîrjol al pedepsitorilor, ci spre apa în sus a Trotuşului, în munţi silvatici şi lipsiţi de ademenitoare mînăstiri. Plecarea-n pripă, doar cu cîteva care de boccele din Bacău, face credibilă şi naşterea la adăpostul coviltirului vreunui chervan.
Nu sunt în măsură să apreciez de ce Alecsandri a scris, doar o dată, că-i născut la Bacău… Dar pot să jur că i-am cetit amintirile din copilărie, toate legate de Mirceşti şi nici măcar una pomenind de Bacău. În afara celei note, ori scrisori, eu nu pot spune că l-o fi legat vreun sentiment de Bacău, oricît l-am cetit. Mai degrabă de Iaşi, unde se retrăgea (cu) familia iernile; ori de Roman, unde avea zeci de prieteni. Şi unde, în curtea micii proprietăţi a unui amic paşoptist (un Donici?) şi unionist, au plantat un stejar, pe care l-au botezat „al Unirii”… Şi care-i azi de tot înghesuit-strivit de „bloacele” unor decervelaţi.
Vor fi ars ele tone de catastife bisericeşti pe la prigoane de tot felul; dar, să nu uităm: Arhivele Statului nu eu le-am înfiinţat, ci Vodă-Cuza; prietenul contimporan ce-i va sta dator şi după moarte, că primul Domnitor al Principatelor unite nu s-a numit… Vodă Alecsandri, I-ul!… Deci, pînă nu se va dovedi cu acte (deşi alea pot minţi, tendenţios; ori din prostie umană, greşit întocmite), eu – incondiţional prieten şi osebit admirator al dlui Ioan Dănilă – rămîn de partea legendo-natală a susţinătorilor.
Oare cine, de ce şi pe unde-a dosuit registrul naşterilor şi deceselor din Bacăul anilor una mie optsute şi-n jur de 20 – multiparohie grecorthodoxă, tot pe atîta precît catolicii, plus grecii, italienii, armenii şi desigur evreii?… Oare, cît temei au cei care – mai nou! – acreditează tot pe aer că Bardul ar fi fost… catolic?
Finalul părţii I, „Pentru o dreaptă cinstire” mi-a lăsat gustul amar al neconvingerii. Un Memorial Vasile Alecsandri nu se poate constitui pe o proprietate ce dubitativ i-ar fi aparţinut; cu obiecte de butaforie şi cu donaţii livreşti ori manuscripte ce numai în treacăt îl ating pe omul, dramaturgul, memorialistul şi poetul Alecsandri. Într-o vreme în care pînă şi Mirceştii continuă a fi distruşi de către ahtiaţii de noi moşii, proprietăţi pe daiboji ori cu hapca, gestul puţin spus eroic al profesorului şi cetăţeanului băcăuan Ioan Dănilă este odiseic. Deie Domnul să i se-mplinească Ithaca! Eu, necredinciosul, îi voi sta aproape şi promit să nu-i fiu doar gică-contra.
Partea a II-a se constituie într-un duplex de păreri şi argumente pentru a-l acredita pe Alecsandri băcăuan. Primul e un (medic?) ofiţer de carieră, ultimul moştenitor direct al unei case, aflată acum în litigiu şi paragină. El aduce-n argument un zapis kirilic, drept act de proprietate prin vînzare, de la un Alecsandri, către familia sa. Din păcate, invocatul zapis nu figurează la testimonii, nici măcar redat în litere latine. Fiica generalului e autoarea înstrăinării litigioase, dar se află şi ea-n panoplia celor marcaţi de destin.
Se trece la mai consistenta Parte a III-a, unde sunt adunaţi 13 emiţători de opinii de notorietate nu doar naţională. Nu-i enumăr, curioşii să caute sursa. Unui mai june elogiant al oraşului său, B, i se intitulează opinia cu „Este foarte important să ne marcăm istoria”… Pesemne, inspirat de documentarele Geo, în care tot felul de vietăţi sunt arătate explicit cum îşi marchează teritoriul. Prea multele opinii pro domo vin din partea unor băcăuani, fapt ce-i onorează chiar şi cînd exagerează (astfel: „Bacăul – o Florenţă a Moldovei”).
O Addenda („În apărare…”, cu opt voci sau condeie din varii epoci) şi un Supplementum (tot în apărare extinsă, patrimonială, deţinînd argumente legislative şi iniţiative salutare trece, cantitativ, lucrarea în categoria cărţilor. La asta ajută şi Bibliografia cu Anexele. Iar CDul audio o plasează-n raftul documentelor multimedia de bibliotecă.
Utilă oricărui tip de punct de informare documentară, mai ales în formarea actualilor şi viitorilor intelectuali locali şi – de ce nu? – naţionali (şi nu mă refer doar la filologi!), rodul muncii asociaţiei Alumnii şi editurii Alma Mater ale UVA e sigur că va deveni o referinţă de neocolit, atîta vreme cît Alecsandri al nostru (nu doar băcăuanul) va dăinui. Argumentele celor doi consultanţi ştiinţifici de faimă în actualitate îi vor incita sigur la pro şi contra pe unii cercetători, să-şi argumenteze opiniile. Cititor de mediu calibru, opinia mea este că lucrarea susţinută de profesorul şi împătimitul om de cultură Ioan Dănilă este una de excepţie, în pofida climatului local soci-ostil sub care-i ea realizată. E o întreprindere de sisif, de cărăbuş de aur, de apostol şi misionar al culturii în ţinutul Bacăului.

*Pentru conformitate, iată Descrierea CIP-Bib.Naţ.Ro. a lucrării, apud verso pag.titlu:
„DĂNILĂ, IOAN – Alecsandri, băcăuanul / Ioan Dănilă ; Bacău : Alma Mater , 2008” […].
Unde – patimă de fost „scriitor de fişa cărţii” timpul a vreo două decenii – m-am dedat la spaţierea normativă a simbolisticii după STAS-ul cu monografii; că prea des, chiar la filologi, ea se confundă cu mai utilizat-ştiutele semne de punctuaţiune. E şi aiasta o patemă lesne de suprapus chiţibuşăriei, de cătră superficialii culanţi carii am ajuns, uniia dintre noi, tributari modei IT.
** Decantare de avatari, în care un copil ajuns muncitor chiar din adolescenţă a năpîrlit în apostol rural „de talie judeţeană” preţ de două decenii; ca, simetric aproape, să năpîrlească încă două decenii, ca tot de talie judeţeană bibliotecar… Un bibliotecar „juruit” de unii kulturnici ante şi post-1990, să nu scrie, „decît rapoarte de activitate şi fişe de cărţi”. (Dintr-o asigurare verbală din 1998, a unui minabil kulturnic, tot pe atît de poet, pre cît mai toţi cei din generaţia sa. Şi-n plus cetăţean de neonoare şi ordonat cavaler în nu mai ştiu ce clasă, ce-i dă drept la o înmormîntare, mereu amînată, „cu onoruri militare”, vai de bietele cătane…)

*** Retrocedăiala la hurtă, din post-1990, a adus nu numai patriarhia la condiţia celor mai avuţi latifundiari, în detrimentul unui neam de eterni amărăşteni; ori, cum cu năduf ne-a calificat Eminescu de „neamul nevoii”. De atunci, la ordin de sus şi nu prea, căpătuiţi pe nedrept cu averi imobile necuvenite, poţi să cauţi cu lumînarea, dar viaţă monastică nu mai afli nicăieri în ţară; numai turism religios, paranghelii şi butaforie. Şi sporirea averilor în folosul exclusiv al înavuţiţilor peste noapte. A istoriei noastre noapte. Mai remarc: preoţimea şi-a primit şi ce nu i se cuvenea-napoi, dar n-a renunţat la sinecura bugetară. Iată, de ce va vota tot cu cine va fi dictat de patriarh.
Note audio: 1.- Superficială, cam infatuată („lui madam Alecsandri i-a venit sorocul” în mijlocul Bacăului); ilogică: nu fugi de zaveră ducîndu-te în ghearele ei. 2.- Vorbe gol-faine de şarpe cu ochelari. 3.- Adeptul ticului „trebuie”, niţel depăşit de idee, bîlbîie şi cată vorbe să umple timpul. 4.- Discurs fluent, ci prea diplomatic; evocă biunicitatea celor doi „băcăuani”; promite nimicul. 5.- Invocă soluţia legală; exagerează cu naşterea băcăuană, pe care-o risipeşte cu de la sine voie „în toate istoriile şi tratatele”. 6.- Bîlbe de ins care trage alte sfori, cele principale sieşi; recunoaşte: „muzeograful minte”, invocînd butaforii patente. 7.- Divagaţie paralelă cu tema, îl doare de B („lui Bogdan Ghiu”), nu de Bc. „Marcarea” din titlul interviului său apare aici şi la el mai evident o crotală, nu o defulare firească. 8.- Vorbeşte documentat, adepta turismului cultural-istoric, neconsumist. Nu cred că mi s-a părut, dar a pledat pentru conservarea specificului local, iar nu pentru „occidentalizarea” tîrgurilor. 9.- (defecte tehnice) Sare agil (deşi un senior) peste ideea că A. s-ar fi născut la Bc.
Reporterul (totuna cu autorul cărţii) a depus toate diligenţele să le servească discursanţilor mingi cuminţi la fileu. Unii le-au ratat, alţii s-au autofentat. Fin psiholog, cinstit şi corect profesionist, dînsul nu a cutezat să îndepărteze nici măcar zgomotul de fond, pe care orice amator IT îl putea estompa prin procedeele actuale. Neatenţia unora care poate se făceau că nu observă că „se intervievează”, ni i-a adus în auz mai neelegant decît s-ar putea să nu fie dînşii de obicei.

Distribuie: