Spații culturale nr. 40 (3)

Elena SEIFERT
Federaţia Rusă

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut în oraşul Karaganda din Kazahstan (1973). În prezent locuieşte la Moscova. Poet, prozator, traducător, critic literar. Doctor în filologie, profesor la Universitatea Rusă de Ştiinţe Umanitare, unde predă teoria şi istoria literaturii, limba latină. Protagonistă în clubul literar „Uniunea internaţională a culturii germane”. A debutat cu volumul de versuri „Despărţirea de fragilitate” (1998), urmată de „Eu cred cerului” (2000), „Coroană de sonete” (2003) etc. Scrie proză scurtă. A publicat şi romanul „Tăriile Parnasului”.

***

ce bine e
că omul se poate ridica în vârful degetelor
mă gândesc la asta
totdeauna
când tu
mă săruţi

***

La intrare în casa scărilor – doi arbori mari.
De fiecare dată ţin să le pun nume
şi tot uit.

***

Însă abia după ce te-am cunoscut
am înţeles cât de îndatorată îi sunt Domnului
pentru
auz – altfel cum aş fi auzit cântecele tale?
văz – cum ţi-aş fi văzut buzele şi obrajii?
glas – cum aş fi putut să-ţi spun despre toate astea?

***

Tu cedezi uşor ca uşa neîncuiată,
Numai că de fiecare dată intru într-o odaie întunecoasă.
Unde eşti?

***

el se crispează de suferinţă
de parcă piticul din interiorul său
a început să crească
mâinile micuţe
din interior îi masează spatele
potolindu-i durerea

***

dânsul crede că ar fi un înger

se întinde la pământ
scărpinându-şi de el omoplaţii

pe pământ rămân
solzi
sau miţe

***

moscova
e un ou
în interiorul căruia
e humă uscată şi un strop de apă

buzele mele de argilă
nu vor să bea

împreună cu alţii
eu suflu în apă
pe ţărmul unei obosite lacrimi tulburi

***

să rătăceşti
între polurile
van gogh şi mucius scaevola

***

ah câte nu-au fost date să le facem împreună

am scris cu cuiul sau cu dalta cuvântul înger în braille
am pictat vântul nocturn
am păşit pe carena acoperită de mătreaţă a
corăbiei în mişcare

însă aşa şi nu ne-a dat în gând să ne îmbrăţişăm

***

priveşte spre el
cu văzul în stingere
al unei roze decapitate

***

el era aerul ei
însă nu ştia că ea
nu poate respira

Îngerul scoarţei

El e dincolo de vechea scoarţă a copacului.
Ţine degeţelul la buze – nu mă atingeţi,
eu sunt scoarţa tânără,
viaţa copacului.

Îngerul petalei

Petala florii îşi este ea însăşi sieşi înger.

Îngerul manuscrisului

Dacă manuscrisul a devenit carte,
înseamnă că el a avut un înger protector.

Îngerul seminţelor

Îngerul seminţelor este invizibil.
E vântul.

Îngerul oraşului

Oraşul încă mai scrâşneşte din fiare, râde, respiră duhoare,
însă îngerul deja priveşte prin geamuri,
numărând fiinţele adormite.

Îngerul clopotului îngropat

Clopote, nu te întrista.
Te caută cineva,
să devină sunetul tău.

***

Tu ai devenit cer,
odată ce păsările te pot străbate în zbor.

Tu nu ai limbă şi nici degete.

Doar scoicile sidefii ale urechilor
urmăresc cum răsare
poemul.

Tăcerea

Tăcerea mea e ca aurul
în creuzetul
tăcerii tale.

Tu decizi
cât trebuie să mai fierb,
când să dau peste margini,
răzbind în afară.

Însă nu tu decizi
destinul lingoului.

***

E timpul culesului de smochine,
apoi, în poza fetusului,
să stai pe marginea de ţărm a cupei marine.

Un început al unui nou început.

***

Reîntorc cu grijă în mare
meduzele aruncate pe ţărm.
Apoi ele mă electrocutează.

Aşa e şi între oameni.

***

Stânca de pe ţărm
e asemenea unui bivol
venit la adăpat
însă fără a şti că
apa e sărată…

Pagini din literatura universală

Leconte de LISLE
(1818-1894)

Pantumuri malaieze în lanţ

I

Pe cer se frânge o lumină.
Valurile-n zare par cirezi.
Pe preşul tău de scoarţă fină
Cu ochii-ntredeschişi visezi.

Valurile-n zare par cirezi.
La fulger spuma se-argintează.
Cu ochii-ntredeschişi visezi
In casa de miresme trează.

La fulger spuma se-argintează.
Vântul chiar umbrele le ia.
In casa de miresme trează.
Visezi zâmbind, iubita mea.

Vântul chiar umbrele le ia
Ducându-le-n genuni cu sine.
Visezi zâmbind, iubita mea
Răpită de cântări divine.

Ducându-le-n genuni cu sine
Provoacă vuiete-n torent.
Răpită de cântări divine,
Înoţi pe cerul transparent.

Provoacă vuiete-n torent.
Copacu-ndrăgostit plonjează.
Înoţi pe cerul transparent.
Iubirea te înaripează!

Copacu-ndrăgostit plonjează.
O, stânca-i dezrădăcinată.
Iubirea te înaripează.
Ţi-e inima iluminată.

O, stânca-i dezrădăcinată.
De clocot marea-i arhiplină.
Ţi-e inima iluminată.
Pe cer se frânge o lumină!

II

Primeşte-acest şirag perlat
Podoabă gâtului tău pur
Un sânge curge, ecarlat,
Pe podul albului ghiaur.

Podoabă gâtului tău pur,
Fală pe dura-ţi piele brună!
Pe podul albului ghiaur
Ucişii ochi privesc la lună.

Fală pe dura-ţi piele brună,
O, preafrumosul colier
Ucişii ochi privesc la lună
Şi stelele pe boltă pier.

O, preafrumosul colier
Umil pe sâni ţi se răsfaţă
Şi stelele pe boltă pier
În fiecare dimineaţă.

Umil pe sâni ţi se răsfaţă;
Mult mai presus sunt ochii tăi.
În fiecare dimineaţă
Din sânge izbucnesc văpăi.

Mult mai presus sunt ochii tăi !
Mi-eşti dragă, stea a vieţii mele!
Din sânge izbucnesc văpăi.
Strivesc pornirile rebele.

Mi-eşti dragă, stea a vieţii mele,
Lumină-n noaptea tutelară;
Strivind pornirile rebele,
Ghiauru-n negrul val coboară.

Lumină-n noaptea tutelară,
În suflet lin te-ai furişat!
Ghiauru-n negrul val coboară
Primeşte-acest şirag perlat.

III

Sub manghieri cu roada pârguită
Te odihneşti departe de zăduf.
Pitonu-şi scoate limba ascuţită
De la-nălţimea spicelor de stuf.

Te odihneşti departe de zăduf;
Pe şolduri porţi un şorţ de muselină.
De la-nălţimea spicelor de stuf
Soarele-şi cerne alba lui lumină.

Pe şolduri porţi un şorţ de muselină;
Umbra ia chipul aurului pal.
Soarele-şi cerne palida-i lumină;
Te-nvăluie mireasma de santal.

Umbra ia chipul aurului pal.
Covorul ierbii e destul de moale.
Te-nvăluie mireasma de santal.
Un roi de viespi îţi dă târcoale.

Covorul ierbii e destul de moale.
Cine te vede-i captivat pe veci.
Un roi de viespi îţi dă târcoale.
Pe tine-n frumuseţe te întreci!

Cine te vede-i captivat pe veci;
Cu dragoste şi-n moarte te urmează.
Pe tine-n frumuseţe te întreci.
Eretele columba o vânează.

Cu dragoste şi-n moarte te urmează!
Femeie, nu iubi decât o dată!
Eretele columba o vânează.
Ea moare în pădurea-ntunecată.

Femeie, nu iubi decât o dată!
Se-ntoarce barca sumbră, obosită.
Ea moare în pădurea-ntunecată,
Sub manghieri cu roada pârguită.

IV

Inu-n floare-ţi poate face unghiile luminoase;
Zurgălăi de aur poartă gleznele-ţi de chihlimbar.
Regele vărgat al junglei urcă-n nopţi morocănoase;
De obsesia terorii nu mai pot să mă dezbar.

Zurgălăi de aur poartă gleznele-ţi de chihlimbar;
Gura ta-i ca mierea verde din stup proaspăt decantată.
De obsesia terorii nu mai pot să mă dezbar;
Iată-l întinzându-şi cursa în pădurea blestemată.

Gura ta-i ca mierea verde din stup proaspăt decantată;
Râsul tău e ca un cântec dintr-un cer ciripitor.
Iată-l întinzându-şi cursa în pădurea blestemată;
Este ora-n care cerbul se opreşte la izvor.

Râsul tău e ca un cântec dintr-un cer ciripitor;
Tu alergi cu mult mai bine ca gazelele agile.
Este ora-n care cerbul se opreşte la izvor;
A văzut sclipind în noapte două galbene pupile.

Tu alergi cu mult mai bine ca gazelele agile,
Dar ai gura mincinoasă şi un suflet trădător.
A văzut sclipind în noapte două galbene pupile.
Dinspre moarte vine iute să-l cuprindă un fior.

Dar ai gura mincinoasă şi un suflet trădător;
Lama dură de aramă scânteiază-n pumnul meu.
Dinspre moarte vine iute să-l cuprindă un fior.
Vânătorul rege prada şi-o arogă ca un zeu.

Lama dură de aramă scânteiază-n pumnul meu;
Nimeni n-o să aibă-amorul ce mi-era atât de drag.
Vânătorul rege prada şi-o arogă ca un zeu;
Zece gheare oţelite de văpaia cărnii trag.

Nimeni n-o să aibă-amorul ce mi-era atât de drag;
Mori! Pe gura ta sărutul de pe urmă-o să se lase.
Zece gheare oţelite de văpaia cărnii trag.
Inu-n floare-ţi poate face unghiile luminoase!

Traducere de Ion Roşioru

Leons BRIEDIS

CITATUL LUI DUMNEZEU

Sunt, Doamne, citatul tău
care fie din haos
fie din greşeală
ai uitat de numele meu
lansându-mă-n lume
cu capul în jos,
sunt revoltat
iar tu îmi surâzi scuzându-te:
„aşa suntem noi –
iresponsabili pe Om”

DECEPŢIE

Dumnezeu nu mai spune nimic
a renunţat la vorbe
de dragul faptelor noastre

(ah, ce progres ar fi fost
dacă am fi înaintat prin viaţă
numai prin vorbele lui!)

SCLIPIRE

Când mă ating de cuvânt
o sclipire suspină
în mine –
din adâncul adânc

COŞMARUL

Când poeţii se duc la culcare
cuvintele se zbat în agonie
năvălind în visele poeţilor
coşmaruri pline de insomnie

coşmaruri ce vin în temei
din viaţa netrăită a poeţilor,
care este singura viaţă reală
trăită de ei

(traducere: Maria Macovei Briedis)

Simona-Grazia DIMA

Critică literară şi transparenţă (II)

Există oare ceea ce s-ar putea numi crimele criticilor? E o întrebare pe care mi-am pus-o aproape fără să vreau. Ar fi un subiect nu numai delicat, ci şi enorm. Trebuie să admitem că eroul nostru, criticul, poate aduce semenilor durere, o intensă durere, pe drept şi pe nedrept, ba chiar poate ucide prin ignoranţă, indiferenţă sau prin patimă, dinadins. Rănile cauzate de el oamenilor sunt infinite! În afară de torţionari nu există cineva care să aducă mai multă suferinţă semenilor săi, ale căror strădanii, adesea, le nesocoteşte, le ironizează, le pune la îndoială! Miracolul ar fi să facă departajările şi delimitările necesare în aşa fel încât să nu supere, să nu jignească, să exercite un simplu act de profesionalism în chip convingător, dar cât mai neutru. Cred că la noi critica este o oglindă a societăţii, în sensul că ascunde multă patimă, un fatal subiectivism, de care, ca de râie, nu putem scăpa. Îmi vine în minte, fără să vreau, soarele de andezit de la Sarmizegetusa, cu fisurile sale ce serveau colectării sângelui, în canalicule ce se adunau la baza sa, ca într-un lighean. Canibalismul acesta inutil nu a încetat. Provine dintr-un subiectivism care nu vede pădurea din cauza copacilor, care-i părtineşte pe cei ce-i sunt simpatici ca oameni, ca fini, ca rude sau asociaţi în afaceri. O simpatie mafiotă, căreia pot să-i scape foarte puţini, cu atât mai merituoşi! Ei merită omagiul nostru zilnic, rugăciunea noastră zilnică, încă de dimineaţă. Să nu uităm: o ţară este mare dacă are critici buni. Şi încă: o ţară este cu atât mai mare cu cât criticii săi sunt mai judicioşi. Să nu ne amăgim în a crede că dreapta judecată este necesară doar în critica socială sau literară. Nu: orice act critic, inclusiv expertiza în construcţii, este necesar, duce la progresul moravurilor şi al demnităţii de sine a cetăţenilor. Criticii de toate soiurile sunt sarea unei naţiuni, sunt averea sa cea mai de preţ.
Cu atât mai frapantă şi mai de neînţeles este tratarea celorlalţi ca pe un debuşeu al violenţei personale. Am sesizat la cel puţin un aşa-zis critic o ură acerbă, activă, faţă de unii oameni, faţă de unii scriitori. Nu am înţeles. Este o mare probă de slăbiciune. Adevăratul critic nu urăşte. Este alb, transparent, curat, după fiecare lectură. În lectură, în Enciclopedia Maxima, ca să-l citez pe Umberto Eco, există, benefic, şi uitarea, precum şi „narcotizarea sensurilor”, care permit regenerarea socială. Citim uneori şi spre a uita. Criticul trebuie să ne fie ca un părinte, care-şi înăbuşă mereu râsul în faţa istoriei, a gafelor ei, a excesului de sens, transformabil pe dată în uitare. Scriitorul nu poate fi pentru el, în cel mai rău caz, decât un gaffeur. El ştie că literatura nu este, în pofida aparenţelor, mai mult decât un joc, iar scriitorii, oricât de stângaci, nişte copii care fac castele de nisip. Criticul veritabil este bonom, nu un monstru de răutate şi ranchiună, ahtiat să lovească în ceilalţi, să le provoace durere. Intervenţia lui se cuvine să îndrepte, să fie un imbold spre o mai bună cunoaştere, spre o mai bună practică, spre o mai aleasă simţire. El ştie că până şi o carte proastă reprezintă o întreprindere merituoasă până la un punct (măcar un exerciţiu pentru autorul ei). A te face însă că nu vezi valoarea unui scriitor de merit înseamnă mai mult: înseamnă a contribui la decăderea generală, la entropia care pândeşte, a înfige un cuţit nu doar în spinarea acestuia, ci şi în cea a ţării tale, a adăuga ceva la zestrea negativă a unui popor. Iar faptele negative se adună în timp. Păcatele criticului literar sunt deci mai mari decât ale scriitorilor (poeţi, prozatori etc.) în parte – fiindcă cei dintâi îndrăznesc să-şi judece aproapele, se substituie lui Dumnezeu. Poate de aceea unii mor în condiţii ciudate (există cazuri de morţi stranii). E şi acesta un mod de a ispăşi.
Există şi alte forme de eşec: inapetenţa unor critici de a discuta de la egal la egal cu „obiectele” demersului lor, scriitorii, fiindcă se simt deasupra, situaţi, cred ei, prin simpla postură critică, la o înălţime incomensurabilă. Distanţa pe care şi-o iau (singuri) li se pare garanţia prestigiului. Familiaritatea sau simplul dialog, cred ei, i-ar coborî. Ar avea însă de câştigat dacă ar asculta. Nici nu ar fi necesar să răspundă. Sunt ei apţi să se deschidă, să asculte, să observe? Ar fi esenţial; dar cred că unii sunt funciar incapabili s-o facă, împiedicaţi de limite personale (uneori inclusiv de propria cultură, inferioară celei a scriitorului însuşi. Ce ne facem dacă unii critici nu se ridică la nivleul scriitorului? Nu avem ce face – decât să ne recunoaştem tragedia naţională şi să aşteptăm schimbarea ce va veni, adusă de istorie.) Ascultarea nu înseamnă o concesie, nu presupune ca ascultătorul să ţină cont de spusele interlocutorului. Ar fi doar simplul său acord de a primi propunerea: rugămintea autorului de a fi citit în propriul său plan de referinţă, cel în care (printre altele) scriitorul ar trebui neapărat să fie citit la un moment dat. Oricât de intimi ar fi criticii cu scriitorii într-o discuţie, nimeni nu le ia dreptul să hotărască la sfârşit ce „verdict” să dea. Ei pot fi mereu distanţi şi detaşaţi în interior, indiferent cum apar la suprafaţă. Sau ar putea redeveni pe loc sobri (dacă, aparent, s-au lăsat prinşi într-un joc „uman”, adică personal), fără să li se poată reproşa distanţarea, singurătatea decizională. Teama de comunicarea cu scriitorul ascunde aşadar o insuficienţă, o panică inutilă, o lipsă de degajare şi nonşalanţă, o respingere a efortului lucid, o reminiscenţă de omenească stultitia.
La un moment dat, un coleg nemulţumit (om de mare cultură, dar pătimaş din fire) mi-a pus nişte întrebări despre situaţia criticii de la noi, din dorinţa evidentă de a se poziţiona pe sine mai bine pe harta literaturii, de a da naştere unui curent de opinie (îşi închipuia că, în urma generalizării acestuia, criticii vor fi siliţi să-şi ajusteze opţiunile). Deşi mi s-a părut de la început un demers discutabil, prin miza sa strict pasională, personală (intuită, nu declarată de acela), am purtat o discuţie pe care încă o mai ţin minte şi încerc să-mi recompun din memorie reacţiile. Simetric, voi spune că şi scriitorul, nu numai criticul, se cuvine să încerce să fie obiectiv. Chiar dacă îl doare, să treacă peste excesele criticului, să-şi asume osânda de a fi scriitor. Privit astfel, şi prin filtrul aşteptării demne a recunoaşterii, scrisul poate deveni o şcoală de înţelepciune.
Constatând că la ora actuală există un vast spaţiu de exprimare (reviste, dar şi suplimente culturale ale ziarelor), colegul meu se întreba dacă nu cumva absentează, în societatea noastră, tocmai criticii literari, cu subdiviziunile lor clasice ţinând de critica analitică ori de direcţie şi, mai ales, unde sunt cei ce fac critică de întâmpinare.
Întrebarea sa m-a făcut să mă întreb dacă există critică pur şi simplu sau, mai degrabă, critici, persoane distincte, cu gusturi ce pot diferi incredibil. Nu cred că putem vorbi de critica literară în bloc, organizată conform direcţiilor determinate şi clasificate teoretic. La începutul receptării, criticii îşi impun gusturile, popularizează şi promovează un punct de vedere, adică acţionează neoficial, ceea ce nu e rău de fel. În acest sens, critica de întâmpinare e foarte prezentă în revistele literare de astăzi. Ceea ce remarcasem cu o anume tristeţe, la un moment dat, se referea la deruta parţială trăită de (numai) o parte din critică – mi se pare că uneori ea este tot mai mult intimidată de succes şi de variaţi factori extraliterari (a se vedea „rolul social al scriitorului”, precum şi alte sechele ale perioadei comuniste, de pildă placa „scriitorul în cetate”, pusă insistent în trecut, este resuscitată cu brio astăzi, de parcă scriitorul ar fi subordonat cetăţii). De asemenea, am ajuns să înţeleg că demersul critic presupune un real curaj. E un gest în necunoscut. Am un respect infinit faţă de criticii care fac pariuri profetice cu destinul, creditând anumiţi creatori, simpli necunoscuţi, în timp ce îmi repugnă criticii colectori de glorii, criticii hoitari, care stau la pândă spre consensul anonim şi, atunci când el este îndeplinit, se grăbesc să smulgă o halcă din meritul deja consacrat, adăugând, oarecum pe furiş, şi textul lor – expresie a conformismului, a laşităţii, a neputinţei de a avea opinii proprii, a dorinţei bolnăvicioase de afiliere, spre a nu lipsi dintr-o adunare devenită, nu prin meritele lor, o „lume bună”. Aceştia din urmă nu sunt adevăraţi critici, ci simpli făcători de texte şcolăreşti, lipsite de nerv şi valoare. Tot pseudocritici sunt criticii reptilieni, care înaintează servil în demersul lor, totalmente pliaţi pe textul autorului, ca lustruind cu mersul, prin lipirea întregului corp, o stâncă, fără detaşare şi opinie personală. Criticii cuci, în schimb, cresc de mici în cuiburi străine, fără afecţiune, dând impresia politeţii doar spre a-i azvârli afară pe cei care i-au primit, iar astfel impunându-şi cu forţa opiniile proprii, cu anihilarea oricărei alte opinii (căci a spune că manifestă cecitate faţă de orice altă opinie ar fi prea puţin). Dacă ar fi să continui cu aceste comparaţii involuntar animaliere, aş spune că îmi plac criticii delfini, care îl însoţesc detaşat şi fratern, pe autor, în înotul lui, cu salturi jucăuşe. Sau că îmi plac criticii leneşi, care, aidoma acestui animal supravieţuitor al marelui Megatherium, au metabolismul încet, ceea ce înseamnă că nu se grăbesc cu verdictele, atunci când nu este necesar. Având flerul de a nu da nemotivat cu barda.
Disfuncţii de toate felurile există însă de când e lumea lume, iar critica adevărată triumfă în cele din urmă din plin. Aceasta seamănă cu un vulcan mocnind, veşnic într-o insesizabilă erupţie, poate insesizabilă. La un moment dat erupe realmente şi îşi spune cuvântul, acela cu greutate, acela care contează. Criticii au nevoie de răgaz, de reflecţie. Să le acordăm dreptul sedimentărilor fireşti, organice, şansa legitimă la timp. La ora asta, e adevărat că tipurile abordării critice sunt cam amestecate, se suprapun, interferează, într-un stil efervescent, adesea colocvial, grăbit, specific confuziei neptunice a vremii noastre. Dacă acest tip de recepţie provine totuşi dintr-o credinţă sinceră, nu este rău. Se alege ceva din magmă – baza unui curent de opinie profesionist. Faima scriitorului se coace după o dospire, se face dintr-o mulţime de ingrediente, inclusiv din condimentele „zvonurilor” critice, la care participă şi colegii ne-critici, doar scriitori (cinste lor!). Aparenta globalizare a informaţiei este de natura opiniei: ea aduce în faţă ceea ce-i convine şi obscurizează adesea ceea ce este de valoare, dar nu aparţine momentului. De ce? Pentru că îndărătul selecţiei se află tot oamenii. Critica nu va fi niciodată maşinală, chiar dacă se va folosi de tehnologie.
Confratele meu se mai întreba dacă mi se pare mulţumitoare situaţia existenţei unor topuri şi liste ale mai multor critici, unii dintre aceştia autori de lucrări de referinţă în domeniu, şi dacă mi se pare condamnabil spiritul de gaşcă bazat pe influenţa interesului. Din punctul meu actual de vedere, cel mai grav fenomen inclus în întrebare este lipsa apetitului de lectură la unii pretinşi critici. Atunci când criticul îşi părăseşte uneltele şi vocaţia zilnică, el nu mai este decât un fost critic, iar lucrările de anvergură şi întindere pe care le compune în lipsa unei cunoaşteri adecvate a prezentului literar constituie un păcat în faţa lui Dumnezeu, pe care, implicit, şi-l asumă şi de care va da negreşit socoteală în faţa viitorului. S-ar putea să fie din ce în ce mai rizibil, să-i fie demascată neputinţa. Nu am nici cea mai mică îndoială în această privinţă. Viitorul va arăta limpede ridicolul multora dintre autorii unor atari demersuri.
Pe „harta critică, parţialitatea unită cu „diseminarea” informaţiilor (încerc să numesc astfel un fel foarte „hieratic” de a circula al opiniilor despre literatură, mergând până la inconsistenţă, şi la o anume enclavizare) reprezintă, de ce să n-o recunoaştem, un soi de plagă a prezentului. Nu cred prea mult în liste (deşi, până la un punct, cum spuneam, ele reflectă gusturi legitime). Cât este chestiune de gust şi cât de interese de gaşcă sau de alt tip? Cât contează la noi cartea scrisă şi cât persoană (fascinantă, interesantă, captivantă, influentă)? În răspunsul la această întrebare şi, implicit, în această perspectivă, nemilos deschisă, este cuprins examenul cultural pe care-l dăm ca popor. Am sentimentul intens că la noi nu contează cartea, forţa ei literară, spirituală, intelectuală pur şi simplu, în absenţa cunoaşterii autorului, ci doar iradierea politică a unui om sau a unei cărţi. Un examen eşuat, evident, la universitatea istoriei şi cauza profund înrădăcinată a cramponării de clişee, motiv pentru care marii creatori au plecat şi s-au împlinit aiurea. Un sfâşietor scepticism zace aici, acela de a nu vedea vreun rost artei, culturii, trăirii lor pe cont propriu, într-o bucurie solitară ce se răspândeşte apoi, negreşit.
Întrebarea de mai sus ar necesita însă o cercetare aprofundată, pe studii de caz, pentru a nu judeca la grămadă. Exegetul este om, are preferinţe, aversiuni, amintiri teribile, cu care se războieşte încă, patimi. Ar trebui să fie un sfânt, dar nu este (decât uneori, ceea ce e totuşi remarcabil, un motiv de fericire şi de îndreptăţită speranţă!). Dar scriitorul este? Nu vreau nici să acuz, nici să scuz pe nimeni. Până la urmă, arta şi receptarea ei depind de conştiinţa fiecăruia, de scadenţele destinului, nu se pot impune silnic. Aş vrea însă ca, atunci când îşi spun opinia, criticii să fie într-adevăr convinşi, iar nu îndemnaţi de alţii. În clipa aceea nu mai există şovăială. Am senzaţia că, într-un final măcar, se face dreptate, chiar dacă unii contestă însăşi existenţa acestui final, din pricina rapidităţii ivirii şi dispariţiei informaţiilor, viteză care îngroapă şi nivelează totul.
Nu ader însă la modul despotic de a trata criticul, de a i se cere ceva ca o obligaţie, de a i se băga pumnul în gură. Până la urmă, nimeni nu este obligat la nimic, nici să scrie, nici să aprecieze, jocul literar trebuie să se nască într-o stare de totală libertate a conştiinţei, să fie imponderabil de la început şi până la sfârşit. Libertatea este chiar sensul său. Despre bolile criticii se poate, desigur, vorbi, dar ele rămân, oricum, simple boli, deviaţii de la un tipar valabil – căci am în vedere criticul ideal, al cărui profil nu este, cu toate acestea, utopic, ci alcătuit dintr-o multitudine de prototipuri individuale. De altfel, criticii autentici se remarcă printr-o anume repetitivitate a momentelor de idealitate, definibilă ca statornicie, în timp ce restul mentalului lor, adică momentele de şovăială ori de eclipsă, constituie excepţia, tributul plătit umanului.
O întrebare naivă a colegului meu, care m-a relaxat, îi viza pe „baronii literari centrali şi locali, care scriu în toate genurile, participă la toate programele, se avântă în toate comiţiile şi comitetele şi sunt fondatorii de neclintit ai găştilor literare”. Eram chemată să mă pronunţ dacă aceşti baroni reprezintă sau nu o primejdie care să-i afecteze pe aleşi, acei scriitorii adevăraţi, deşi puţini, pe damnaţii literaturii, cu un destin exclusiv artistic. În modul acesta de a întreba eu am simţit o teamă inutilă, strict personală: aceşti baroni îi răpeau, practic, lui, interlocutorului meu, din audienţă, din popularitate, din public, reprezentau concurenţa neloială. Dar oare nu trebuie să admitem că există în lume o mulţime de gusturi, înalte ori joase, şi nu este menirea noastră să încercăm să le stârpim? Mă întreb dacă aceşti baroni au într-adevăr puterea de a fonda găşti literare durabile, iar răspunsul este negativ. Nu cred că o pot face în aşa fel încât să-i uzurpe pe adevăraţii creatori.
Au existat în toate epocile astfel de „baroni”, fără ca prin asta să se întâmple ceva foarte grav. E bine că au şi asemenea preocupări, e modul lor de a face o reverenţă culturii adevărate, chiar dacă în calitate de simpli imitatori (fie ei şi cu ifose). Trierea este naturală, inevitabilă. În această privinţă eu nu-mi fac griji.
La fel de acuzator erau priviţi autorii de bloguri, taxaţi drept o periculoasă caracudă, nişte infami autori de subliteratură pe bandă rulantă, care scad nivelul literaturii naţionale. Şi în această privinţă, am privit lucrurile relaxat. În măsura în care bloggerii fac o publicistică de calitate, cred că ei sunt benefici. Chiar şi pentru că sunt vehiculatori de ştiri culturale, aceşti autori mai mult ori mai puţin veridici sunt demni de respect, căci ei atrag (şi poate reţin) atenţia asupra unor evenimente culturale, asupra unor problematici aflate în dezbatere. Sigur că spaţiul scriptic devine supraîncărcat la nivel social, dar exerciţiul scrierii este bun, în esenţă. Iar blogul nu consumă hârtie.
Omul se impacienta cumplit în privinţa posibilităţilor autorului român de a mai rezista în exercitarea vocaţiei sale. Pândit de bloggeri subculturali, de baroni cu mari puteri, devalorizat de lipsa autorităţii criticii, el ar fi aproape în criză. Eram oare de acord? Nu, am spus şi repet, literatura contemporană nu e deloc în criză, ba chiar cred că perioadele de criză sunt bune pentru adevărata literatură. Ştim cu toţii că există o desincronizare între vârstele istoriei şi cele ale spiritului, ultimele fiind pur interioare, dezăgăzuiri ale resurselor umane – în sensul propriu al cuvântului.
Prin raportare la situaţia generaţiilor anterioare, în special a celor din perioade faste, cum ar fi cea a Generaţiei ’27, se întreba acel coleg al meu dacă scriitorul român mai este capabil să scrie, dacă mai beneficiază de o comoditate lăuntrică. Impresia mea este că prin astfel de întrebări se reliefează cel mai tranşant viziunea scrisului ca ocupaţie eminamente a prezentului. Nu e cazul să ne comparăm cu vreo generaţie anume, fiecare a avut de trecut probele ei. Să ne aducem în prezentul scrisului propriile drame, să facem din ele un prezent al scrisului, iar atunci vom avea o literatură bună. Sunt şi din aceia care îi neagă acesteia un viitor, spunând că mai suntem în siajul postmodern, în care accentul se pune pe consum, pe devorarea fără urmări sau posteritate a oricărui produs cultural. Dar poate că istoria va cunoaşte mereu acel corsi e ricorsi tipic, prin care lucrurile se pot linişti, iar valorile repoziţiona. Tot T.S. Eliot vorbea de Tradiţia mereu reconfigurată, despre prezentul literaturii şi ca dimensiune a unui trecut perpetuu reajustat. Dacă totul e inutil, de ce să ne facem probleme? Vom suferi şi noi Apocalipsa generală. Cu voinţă şi pasiune, cu încredere în viziunea lor, scriitorii veritabili de azi îşi văd de universurile lor ficţionale, spre binele lor şi al culturii româneşti. Cine ar putea să-i împiedice? Comoditatea lăuntrică prin care ei se pot exprima nestingheriţi trebuie să fie strădania lor personală, contribuţia adusă la procesul global de descătuşare a conştiinţei. Nimeni nu le-ar putea-o oferi de gata.
Amicul meu se mai întreba dacă există o generaţie scriitoricească legată indisolubil de laptop-ul personal, aptă să impună spiritul literaturii române în social şi să menţină o atmosferă culturală în condiţiile postmodernismului superficializant. Răspunsul meu ar fi acela că asemenea situaţii ar trebui să se nască în chip natural, nu dintr-un proiect, cu atât mai puţin unul impus. Iar termenul laptop am simţit că este utilizat polemic, conţinând o doză de dispreţ faţă de cei racordaţi la tehnologie şi mizând prea mult pe ea. Poate însă că nu mai are importanţă tehnologia, odată ce ea intră în firescul personalităţii noastre. La ora asta există un climat cultural, fie şi nu foarte răspândit în social (dezideratul acesta rămâne etern valabil, dar nu poate fi împlinit pe deplin, în niciun caz cu forţa!). Niciodată literatura nu a avut o răspândire largă în societate sau, dacă o asemenea popularitate a existat, ea a fost intermitentă, chiar foarte rară, de-a lungul istoriei. E destul că există spirite (literare, în speţă) care comunică, indiferent de distanţe, precum şi reviste foarte vii. E un noroc al clipei de faţă. Dacă ne gândim la prezent şi nu la viitor, vedem că literatura e vie. Ea se ţese din fire de mare fineţe, ale căror combinaţii inefabile se repercutează în mod imprevizibil asupra viitorului. Îmi repet convingerea că o ţară este mare dacă are critici mari, dacă are simţul critic dezvoltat în toate domeniile.