Spații culturale nr. 40 (2)

Virgil DIACONU

Eşuat pe acest ţărm

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari.
Cineva aruncă trandafirii cu faţa-n ţărână,
frânge gleznele sulfinei. Tocmai ale sulfinei,
care de îndrăgostită ce este mi-a citit din versurile ei
şi m-a ridicat, într-o noapte, la cer…
Cineva le scoate pe toate din scenă,
câteva morminte aşteaptă şi acum la uşa mea.

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari.
Până şi îmbrăţişarea a ajuns să mă trădeze,
cum dansează desculţă în piaţa oraşului.
Cum aprinde mulţimile, cum calcă pe nori.

Eşuat pe acest ţărm, printre şobolani şi barbari,
eu salvez tot ce se mai poate salva:
îndrept gleznele sulfinei, ridic din ţărână trandafirul.
Şi îi duc pe morţi înapoi, la casele lor, unde au copilărit.

Noroc cu Maica Domnului, care mă ţine în viaţă.
Ea mă ajută să trec prin hoitul acestei viermuieli,
printre şobolani şi barbari. Ea îmi arată calea spre casă.

Vezi, de grăbit ce sunt ca să îl prind pe Domnul
eu mi-am uitat sufletul şi degetele în Sfânta Scriptură.

Dacă nu înţelegi ceva, mă găseşti printre file:
în caliciul florii de mac, în ciripitul vrăbiilor.

Poveşti de călătorie

Doina CERNICA

Prinţul cu Crini

Creta ne aştepta de mult, tot atât de demult şi Cnossosul, dar călătoria ca atare a avut o imprevizibilă legătură cu Iason. Nu fiindcă faimosul argonaut şi tovarăşii săi depinseseră vital de apa insulei la întoarcerea spre casă cu trofeul Lânii de Aur, ci în primul rând pentru că agenţia de turism la care am decis să apelez se chema astfel. Între puzderia de ,,travel” ale oraşului, Iason suna cu totul aparte, aşa că pe parcursul formalităţilor plecării, nu mi-am stăpânit curiozitatea şi l-am întrebat pe Mihai Stamatin, tânărul economist care o conduce, cum de l-a ales. A oftat, apoi a zâmbit, aducându-şi aminte de o adolescenţă înflorită sub vraja lecturilor şi a proiectelor nebuneşti. Şi mi-a vorbit de un autor de care nu auzisem şi de cărţile lui care îl făcuseră pe băieţandru să viseze la expediţii care şi azi luminează imaginaţia maturului. Autorul se numeşte Tim Severin şi dintre scrierile sale cea care îl impresionase cel mai puternic fusese ,,Expediţia Iason”. M-am gândit să o caut într-o zi printre cărţile rămase în casa părintească de la fiul meu, poate chiar şi la bibliotecă, dar nu am mai apucat. M-am mulţumit să mă gândesc la propriile lecturi din anii înaripaţi, când tot ce e mai frumos pe lume se află la celălalt capăt al unei punţi fără piloni de susţinere, asemenea celei pe care o treceam în copilărie peste Moldova, cu inima strânsă, deoarece fiecare pas o făcea vie, mişcătoare sub tălpi, însă şi cu un gust al izbânzii fără egal când în sfârşit simţeam malul sub picioare.
Dar iată, sunt oameni în care adolescenţa continuă să crească viguros, valorizator (uneori şi devastator), fiindcă altfel cum să trăieşti ca să descoperi Troia? Ce altceva să te susţină mai puternic ca să-ţi închini viaţa ridicării Cnossosului din pulberea mileniilor? La câţiva kilometri sud-est de Iraklion, capitala Cretei, trecem la intrarea în palat de uriaşul eucalipt ale cărui frunze strivite între degete îţi dau forţă şi elan pentru zbor, ştie Cristina, şi ne oprim o clipă în faţa bustului lui sir Arthur Evans. Întârzii cu aceleaşi interogaţii fără răspuns şi cu aceleaşi căutări zadarnice pe harta fizionomiei sale ca în urmă cu câţiva ani în faţa chipului lui Heinrich Schliemann la Troia. Şi tresar când Cristina rosteşte numele celebrului arheolog german. O face nu numai pentru că apropierea se impune: visul întrupat al Troiei nu a epuizat neliniştea căutătoare a lui Schliemann. I-a urmat Micene, apoi interesul acestui admirator de elită al lui Homer şi al Greciei Antice s-a îndreptat spre Creta, acolo unde Minos Kalokairinos începuse o primă serie de cercetări. Doar moartea l-a lipsit de încă o izbândă, cred însă că nu şi de presentimentul ei, de aceea putem să ne închipuim că Schliemann s-a stins fericit. Această izbândă i-a revenit admiratorului său, britanicul Arthur Evans, care din 1900 avea să se dedice trei decenii scoaterii la lumină şi reconstruirii Palatului din Cnossos, marea cetate a civilizaţiei minoice, prima civilizaţie europeană, care cu 3000 de ani î.Hr. aici începe. Distrus de un cutremur pe la 1700 î.Hr. şi refăcut, ,,mai trainic şi mai frumos”, palatul este lovit de seismul provocat de erupţia vulcanului din Santorini, apoi, ocupat de ahei, este răpus de înfruntări războinice şi înghiţit de trecerea timpului.

Ca orice suprafaţă cu ruine pentru nespecialiştii care suntem, Palatul din Cnossos azi este mai ales o construcţie a imaginaţiei. O construcţie a imaginaţiei a fost însă la începutul secolului trecut şi pentru specialistul Arthur Evans, absolvent de Oxford şi după aceea directorul Muzeului Ashmole, cunoscut pentru preţioasele colecţii de piese egiptene, greceşti şi romane, rod al expediţiilor girate de universitate. Sir Arthur Evans nu s-a mulţumit să dezgroape şi să consolideze vestigiile, ci a vrut şi să ofere reconstituiri parţiale a ceea ce poate să fi fost viaţa în acest impresionant centru administrativ, economic, meşteşugăresc, maritim, artistic al civilizaţiei minoice la apogeu. Efectul este într-adevăr uluitor. Uriaşii chiparoşi vibrează de muzica cicadelor, glasul Cristinei se aude însă dincoace de simfonia lor, povestind de o lume fericită, cu mariaje din dragoste, iubitoare de igienă şi de confort, dar înconjurată de taine. Aceşti chiparoşi de circa 30 metri, ca material de construcţie erau folosiţi cu rădăcinile în sus pentru ca lăstărirea lor să nu spargă pavimentul, vestind podurile mileniului nostru cu pilonii mai subţiri în partea inferioară, tronul din alabastru pentru vizionarea căruia ne aşezăm în şir are o mică adâncitură pentru comoditatea şederii, perdele de apă spălau pereţii băii făcute în căzi ceramice, palatul având acces la apă curgătoare şi aducând în istorie primul sistem de canalizare. Doamnele se răsfăţau cu pieptul dezgolit (modă? elogiu maternităţii?) în răcoarea piscinei, cu produse cosmetice de întreţinere şi înfrumuseţare, cu priveliştea unor splendide fresce în apartamentele regale, iar mâinile lor ridicate slăvesc bucuria vieţii. Scunzi, cu pielea roşcată, minoicii, constructori şi călători, nu războinici, au edificat primul imperiu maritim. Dar Minos? Dar Minotaurul? Oare nu ar fi mai bine ca în loc să acordăm atenţie monstrului să ne gândim la robotul care înconjura insula păzind-o şi care a trebuit defectat de argonauţii lui Iason ca să ia apă pentru drum? Dar Labirintul? Este Labirintul chiar Palatul sau se desfăşura în subteranele sale? Şi este adevărat că reproducea reţeaua neuronală din creierul omenesc? Şi că, aşa cum susţin cercetările specialiştilor în energii neconvenţionale, coloanele Palatului au fost plasate exact acolo unde existau nodurile energetice negative, ca oamenii să nu stea pe locul lor distrugător? Întrebări, subiecte care captivează, dar, pentru mine cel puţin, tot atât de mult ca pasiunea cu care Cristina le formulează şi le visează. Din spiţa lui Arthur Evans, Cristina Prelipcean, cu ascendenţi în Horodnicul Bucovinei, ştia de când a devenit studentă că va ajunge în Creta. Batem cu delicateţe la fereastra sufletului ei. Din cauza unui cretan? Nu, a Cretei, a Conssosului.

Dar mai târziu a venit şi cretanul. Are peste un deceniu de când locuieşte în Iraklion, de aceea este prima în încurcătură când trebuie să ne propună ce să vedem mai întâi în cele câteva ore pe care le avem la dispoziţie, pentru că sunt prea multe lucrurile care merită văzute aici. În ce ne priveşte, începem cu Muzeul de Arheologie, şi pentru că, într-un fel, cu piese recuperate din interiorul acestuia, Palatul din Cnossos continuă în liniştea sa somptuoasă, care desonorizează paşi şi respiraţie.

Prezent la nesfârşit pe ilustrate şi suveniruri, Prinţul cu Crini dintr-o frescă mai amplă a Palatului, este aici cu potirul lor pur în podoaba capului împreună cu minunate pene de păun. Păşeşte cu o mâna în dreptul inimii şi cu cealaltă întinsă chemător. Are ceva din frumuseţea irepetabilă a unui adolescent decis să urce pe spinarea mişcătoare a unei punţi suspendate şi să o străbată spre malul visului. Sub palma sa fierbinte, o frunză de eucalipt îşi înteţeşte mireasma. Dar trebuie să crezi ca să o vezi şi ca să fie.

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
jurnal de călătorie artistică în Canada

Episodul 4

E momentul să transcriu al doilea episod al scenariului care a stat la baza spectacolului meu.

Scenariul 2

Interpretul caută în ladă. Dă la o parte o serie de obiecte netrebuincioase şi scoate afară, cu mirare şi zâmbet, o frunză îngălbenită. Cu ea în mână se aşează pe ladă şi povesteşte:

Venise toamna, cu hlamidă rece
Peste păduri cu frunza tremurată.
O barză hotărăşte să nu plece,
Să vadă ea zăpada cum arată.

Se-nşiruie suratele şi pleacă
Iar barza râde-n cioc când le-a văzut,
Gândindu-se ce greu aveau să treacă
Şi ce efort va trebui făcut.

Nu prea părea, dar toamna a fost lungă,
Iar barza zi de zi s-a bucurat
Că peste toate îi e dat s-ajungă
Stăpână, vieţuind ca-ntr-un palat.

La urmă vremea a-nceput să-şi schimbe
Făptura. Cerul atârna cam greu
Şi cheful ca prin ploaie să se plimbe
Înaripata nu-l avea mereu.

Începe ea să simtă frig de iarnă
Şi lapoviţa cu a ei plimbare
Pe suflete oprindu-se să cearnă
Şi se mira de-a timpului schimbare.

– efect sonor de furtună –

Vifor cumplit porneşte într-o noapte,
Răstoarnă tot şi spulberă în vânt,
În urlete se schimbă blânde şoapte,
Troiene se înalţă pe pământ.

În duşmănie viforul atacă
Şi smulge barza, de frig tremurând
Purtând-o ca pe haina cea săracă,
În zvonuri de pustie alergând.

Când vine dimineaţa, mohorâtă,
O barză îngheţată nu mai poate
Să-şi mişte aripa, în câmp pierdută.
Ninsoarea cade iar din ceruri toate.

E zgribulită barza şi gândeşte
Că a greşit neascultând chemarea
Suratelor. Apoi pierdut priveşte,
În timp ce simte că e grea suflarea…..

Un strop de soare singur a căzut
Pe câmpuri, când din cer dispare luna.
O barză, pe un lan necunoscut,
Închide ochii, pentru totdeauna.

Interpretul lasă să cadă frunza îngălbenită, ca un zbor frânt. Ilustraţie sonoră de trecere.

Duminică, 25 mai, 2003, Vancouver

Cu Nick la biserica „Sf Nicolae”. Destul de departe, într-un cartier. Dacă ar fi fost la noi, ar fi însemnat, în mod clar, o localitate distinctă. Senzaţia aceasta a spaţiului excedentar pe care îl are Canada. Părintele Dragomir are stofă de specialist în management. Cu ajutorul enoriaşilor, a cumpărat spaţiul, cu o biserică gata construită. Aici şi-a deschis atelier de sculptură de icoane în lemn, are seră, vrea să construiască o estradă acoperită pentru orice fel de manifestare, cu pian, cu scaune aşezate în semicerc. Tot preotul organizează cursuri de pictură pentru copii şi alte acţiuni comunitare, inclusiv tarabe cu mici româneşti la diferitele festivaluri multietnice. E singura biserică ortodoxă care vieţuieşte pe terenul ei şi numai cu această destinaţie, nu în locaţii închiriate. Nick m-a avertizat că există ceva divergenţe între preotul Dragomir, cel ce a avut iniţiativa ridicării acestui lăcaş de cult, şi membrii Centrului Comunitar Românesc. N-am vrut să intru în amănunte, să aflu mai mult, dar era posibil să fim întâmpinaţi cu răceală, dacă se va vedea că sunt însoţit de un membru al Centrului. Eu, oricum, nu aveam o altă opţiune, nu puteam să ajung altfel până la biserică, decât îndrumat de cineva care cunoaşte locul. Am vorbit cu părintele Dragomir pentru un spectacol. A acceptat, în principiu, pentru sâmbătă, 7 iunie, ora 18. Am lăsat o carte cu dedicaţie. Lucru inedit este că voi juca chiar în biserică, pentru ca sala socială e lungă şi îngustă, impracticabilă pentru spectacol.
Am plecat apoi, împreună cu Nick, la pastorul baptist Cornel Ardeleanu. I-am spus ce fac şi l-am întrebat dacă nu e interesat să realizăm un spectacol şi pentru membrii comunităţii lui. Din punctul lui de vedere m-a asigurat de tot sprijinul, a părut imediat interesat, numai că, pentru a nu contraveni regulilor credinţei lor, mi-a cerut caseta cu recitalul, ca să-l asculte, să ştie ce se spune acolo. După aceea va hotărî. În principiu am stabilit tot data de 7 iunie, dimineaţa. Am asistat la întâlnirea baptiştilor, am fost rugat să vorbesc despre mine şi activitatea mea, ceea ce nu era rău deloc în perspectiva spectacolului. S-au rugat pentru mine şi am fost invitat la masă, a doua zi. Inedită primire, inedită atmosferă religioasă.
După ora 17, la Vică. Era şi Emil cu Cornelia, învăţătoarea care venise de 5 luni din România şi cu care se căsătorise. Emil era divorţat, Cornelia a venit cu fiul ei de 15 ani. La masă am avut probleme. S-a mâncat somon la grătar, cu mujdei şi mămăligă. Nu cred că am mai mâncat aşa ceva în viaţă. Era aşa de bun că nu m-am putut abţine şi am mâncat trei bucăţi cât palma. Plus o porţie de friptură cât o farfurie. Am băut coniac şi vin. Când au adus şi îngheţata de ciocolată cu alune de pădure, sos de arţar şi sos de căpşuni, am luat câteva linguriţe şi am simţit, pentru prima oară după mulţi ani, că e imposibil să mai intre ceva. Cu toate că o sorbeam din ochi, a trebuit să fac o pauză la îngheţată, dar până la urmă tot n-am lăsat-o în farfurie. Am simţit că trăiesc, poate pentru prima oară în 50 de ani, o viaţă normală, fără restricţii şi economii, în care gândul la ce şi cât mănânci nu există.
Am încheiat seara cu o necesară plimbare, cu atât mai atrăgătoare şi liniştitoare cu cât era pe faleză. Ne-a dus Vică cu maşina lui a cărei număr este Sibiu 1.

Luni, 26 mai, 2003, Vancouver

Până la prânz scriu email-uri, vorbesc la telefon cu Titus si la Hamilton cu părintele Puşcariu. Acolo e aranjat tot. Titus vine la Toronto.
După masă, la pastorul Ardeleanu. Ne-a arătat casa. Tradiţii româneşti, grădină cu mulţi pomi fructiferi sădiţi de el şi cu straturi de zarzavat. Casă deschisă, dorinţă de a fi de ajutor. Găzduia o familie abia venită de la Oradea şi un maghiar. Urmau să vină şi alţii. Soţia pastorului a fost horticultor. Au 4 copii. Am mâncat. Atmosferă deschisă, prietenoasă, armonie, mână pe care o simţi întinsă la nevoie. Am vorbit despre cunoştinţele lui din Braşov şi mi-a spus să apelez oricând la pastorul baptist de acolo, din partea lui.
Seara la Emil. Alte porţii de mâncare. Am primit două perechi de pantaloni noi, eleganţi, care îmi vin ca turnaţi. Pentru Emil, care abia îi cumpărase, erau prea strâmţi. Altă îngheţată, vin, pui. Cornelia face lecţii cu cei doi copii, al ei şi al lui Emil. Prietenie. Ne vom revedea.
Urgent să scriu la Toronto despre spectacol. S-a schimbat ziua la Hamilton. Am scris acasă. Am ascuns faptul că, după primul spectacol, extrem de greu pentru un singur om care trebuie să țină în priză o sală de copii, ceva se întâmplase, se destabilizase în corpul meu. O stare de rău general, parcă o lipsă de aer. Nu știam exact cum să descriu și nu m-am plâns nimănui. Mâine începem să călătorim în afara oraşului.

Marţi, 27 mai, 2003, Vancouver

Cu Nick, toată ziua sub imperiul frumuseţilor naturale. Am fost la Whistler, la 110 km distanţă de Vancouver. O staţiune montană care a fost propusă pentru a găzdui Olimpiada de Iarnă din 2010 (ceea ce s-a şi întîmplat n.m.).
Până acolo, după un drum prin West Vancouver, cartier select, pe malul oceanului, cu case de peste 100.000 CAD, toate înconjurate de verdeaţă, am făcut un popas la Horseshoe Bay, de unde se ia feribotul, ca să ajungi, după vreo 40 de minute, la Sunshine Coast, o puzderie de mici localităţi totalizând vreo 50.000 de suflete. Până acolo nu se ajunge decât cu acest mijloc de locomoţie. Frumos, cochet, feribot-ul circulă non-stop. Când unul pleacă, altul îi ia locul. Ne-am mai oprit la Alice Lake, model de civilizaţie în creierul munţilor. Nisip pe mal, îngrădiri pentru copii şi pentru adulţi, puzderie de mese şi de băncuţe, trasee tematice, pe parcusul cărora ţi se explica, prin panouri, ce plante poţi vedea, ce formaţiuni geologice. Locul avea în pădure mici grupuri sanitare din care nu lipsea nici hârtia igienică. Lacul face parte din Provincial Park, o zonă în care găseşti cascade la tot pasul, una mai frumoasă decât cealaltă. Un ţinut binecuvântat, cu oameni care ştiu să respecte darurile naturii, le preţuiesc, se vede asta, respectându-se pe ei înşişi. În drum am văzut maiestuosul vârf Garibaldi, de peste 3000 de metri, înconjurat de Garibaldi Park, prin care am trecut, încercând să nu mă mai minunez la tot pasul de ce văd.
Whistler este o staţiune montană în care, pe un spaţiu relativ restrâns, sunt amenajate 92 de pârtii (Poiana Braşov are doar câteva !!!), 6 telecabine, piste de biciclete, de caiace pe valuri artificiale, atent îngrijite, de gondole şi clădiri cu geometrie specifică, cu turnuleţe şi acoperişuri ţuguiate, toate vopsite în culori diferite, cu terase şi balcoane, galerii de artă şi săli de recuperare. Frumos şi inedit ca aspect, o mostră de ce înseamnă o staţiune montană cu posibilităţi de distracţie pe tot parcursul anului şi cu o concentrare de tentaţii care te obligă să revii. Nick spune că singurul punct negativ ar fi căile de acces spre staţiune, destul de lente, aceasta şi datorită serpentinelor cu mare grad de periculozitate pe care nu ai voie să depăşeşti 60 de km pe oră, plus inexistenţa unui stadion pe care să încapă vreo 50.000 de oameni la deschiderea şi închiderea Olimpiadei. Dar există stadion la Vancouver şi, probabil, acolo se vor organiza festivităţile cu atât de mare fast în cazul unei competiţii mondiale desfăşurate o dată la patru ani. Şi Vancouver-ul are în apropiere o puzderie de piste şi trambuline excelent dotate pe care, probabil, vor fi programate unele întreceri. Înălţimile montane la Whistler sunt de peste 2000 de metri, iar clima atrage în mod suplimentar, nedepăşind, iarna, minus 10 grade.
La întoarcere am văzut, pentru prima oară în viaţa mea, două cascade adevărate: Brandywine Falls, cu o cădere a apei de 66 metri şi un debit de 600 metri cubi în timpul verii şi Shannon Falls, de peste 100 de metri diferenţă de nivel. Ambele spectaculoase şi diferite în acelaşi timp. Prima, cu o cădere verticală şi un debit abundent, cealaltă mai lungă, cu firul de apă prelingându-se pe stânci, cu un debit mai mic, dar mai variat dispus. Zglobia atingere a pietrelor dădea apei o culoare albă, sclipitoare. Păcat că, pentru ambele cascade, nu mai aveam film în aparat, dar Nick spune că vom mai vedea cascade în drumurile noastre. Ce element reprezentativ din natură nu există oare la Vancouver?
Înainte de intrarea efectivă în oraş, ne-a oprit să admirăm panorama metropolei de pe o înălţime asemănătoare drumului spre Poiana Braşov. Oceanul, insula cea mare în dreapta, Universitatea la colţul peninsulei, aeroportul, cele câteva aşezări compacte din preajmă, legate de poduri peste ocean, Downtown, mereu surprinzător prin arhitectură, râul Frazer, vărsându-se între două peninsule, şi lanţurile de munţi. Unele dincolo de ocean (vârful Bacon, de vreo 3900 de metri) mereu înzăpezit, spre America, şi altele în spatele nostru, având încă zăpadă şi la sfârşit de mai. Ai putea să-ţi imaginezi şi astfel Raiul.
Aşadar, două spectacole voi avea duminică, 1 iunie. La ora 13,30, după slujbă, la biserica ortodoxă „Sf. Treime” şi la ora 19 la biserica baptistă. S-a hotărât aşa, pentru că este 1 iunie şi va fi ca un dar neaşteptat şi inedit de ziua copiilor.
În schimb, surpriza neplăcută mă aştepta acasă, pe email. După discuţia avută personal şi acceptarea spectacolului de către preotul Corneliu Dragomir de la biserica „Sf. Nicolae”, am primit un mesaj de la el, pe care-l reproduc:
La această oră întâmpin ceva probleme legate de persoanele prin intermediul cărora ne-aţi contactat. Evenimentul de la sfârşitul săptămânii, Eurofest, a fost deja abordat neprincipial, anunţul nostru oficial fiind alterat şi afişat pe web-site-ul CCR fără o prealabilă consultare, cu adăugarea unor nume de contact arbitrare, lucru ce poate merge până la chemarea în faţa instanţei a societăţii respective pentru acest tip de practici.
Până la clarificarea acestui incident şi scuzele de rigoare cu modificarea mesajului, eu personal nu am să pot oferi nici un fel de sprijin.
Părintele Cornel

Ce aveam eu cu aceste altercaţii şi neînţelegeri între mebrii comunităţii de români din Vancouver? Iată-mă angrenat într-un conflict care îmi este străin, dar care mă integrează şi pe mine, fără voie, singurii care urmează să aibă de suferit fiind copiii, tot nişte nevinovaţi. Este ceea ce am precizat în răspunsul meu formulat imediat:
Părinte Dragomir, auzisem, tangenţial, că există probleme în comunitatea românească, dar eu vin din România, nu am contribuit la ele şi nici nu vreau să mă implic în aşa ceva. Eu am venit cu o misiune artistică şi faptul că am contactat, pentru ajutor, Centrul Comunitar Românesc din B.C. este pentru că nu am cunoscut pe nimeni altcineva în Vancouver şi am apelat la singura asociaţie pe care am descoperit-o pe Internet.
Dumneavoastră veţi decide cum doriţi asupra spectacolului pe care l-am propus, dar mi se pare cel puţin nefiresc ca de un spectacol care se poate vedea atât de rar, inedit şi pentru copiii din România, de o întâlnire de suflet, în care aduc un zâmbet şi o lacrimă de acasă, să nu beneficieze copiii comunităţii dumneavoastră. Eu nu sunt mesagerul nimănui, ci numai al propriei mele pasiuni pentru scris şi interpretare, al propriei bucurii de a mă adresa copiilor, bucurie care nu e firesc să fie umbrită de neînţelegerile celor mari.
Dacă vă interesează părerea cuiva aflat în afara conflictelor, cred că un spirit superior ar găsi în acest prilej pe care îl ofer eu, o portiţă spre reconciliere. Consider că este o atitudine creştinească, în spiritul ortodoxiei în care părinţii m-au învăţat să vieţuiesc, pe care un slujitor al bisericii este chemat să o demonstreze înaintea tuturor enoriaşilor.
Cu respect sincer pentru ceea ce faceţi şi cu speranţa că, totuşi, mă veţi contacta în zilele următoare.
Adrian Munteanu

Părintele Dragomir, într-un duel în care mă minunez, dar tot nu ştiu cum am intrat, mi-a răspuns după câteva ore:
Domnule Munteanu
Motivul pentru care am fost din start de acord cu propunerea şi prezenţa dumneavoastră coincide cu motivele expuse de dv. în totalitate. Din păcate, bunele intenţii şi conduita pacifistă a tuturor slujitorilor bisericii nu a împiedicat şi nu pare să împiedice persoane instruite în contrainformaţii şi dezinformare să poarte, pe toate căile, o luptă surdă împotriva realizărilor comunităţii şi pentru a controla şi nărui pe cât posibil acumulările materiale, spirituale şi patrimoniul cultural clădit cu trudă şi bună credinţă.
Aşa cum am promis, din punctul meu de vedere, sunt de acord cu prezenţa dv. şi cu prezentarea spectacolului în cadrul bisericii şi comunităţii noastre. Biserica, aparţinând comunităţii, nu îmi dă dreptul să decid individual. Atâta timp însă cât spectacolul apare asociat cu numele CCR sau persoana lui Nick Sava sau altor directori executivi ai numitului grup, eu mă disociez de orice formă de prezentare, cu tot regretul pe care-l încerc pentru că, personal, doream să învăţ o mulţime de lucruri din experienţa dumneavoastră.
Cu mâhnire
Pr. Corneliu Ioan Dragomir

E prea mult pentru mine. Mă afund pe un teren necunoscut. Mai bine mă opresc aici. Şi aşa, o mulţime de îndoieli cu privire la misiunea unor oameni în diasporă îmi dau târcoale.

Miercuri, 28 mai, 2003,Vancouver

Se întâmplă multe şi uneori nu am timp să le consemenez imediat. Ieri, cu spiritul lui analitic, Nick mi-a spus nişte lucruri pe care trebuie să le ţin minte despre românii din diasporă. A pornit de la o formulă care circulă pe aici cu privire la imigranţii români: prima generaţie care pleacă din ţară nu ştie cum să-şi uite mai repede trecutul şi tradiţiile, să se rupă definitiv. A doua generaţie se luptă să se integreze noului spaţiu în care au decis să se stabilească. A treia generaţie se străduieşte să-şi aducă aminte de unde a plecat.
Este de sesizat, probabil, în toate cele trei ipostaze, efortul ce trebuie întreprins, dificultăţile adaptării, nesiguranţa şi întrebările existenţiale care copleşesc fiecare individ. Pe unii dintre românii de aici e dificil să-i aduni împreună, refuză acţiunile româneşti, caută alte vecinătăţi şi încearcă să-şi piardă urma, în căutarea unei bunăstări râvnite şi pe care, cred ei, n-o vor dobândi rezemându-se în continuare pe trecut. Din cea de a doua generaţie fac parte românii care au reuşit şi care continuă să se ţină la distanţă de tot ce este românesc. Copiii lor nu mai ştiu limba română şi sunt pe cale de a se integra definitiv, fără ca aceasta să însemne că şi-au dobândit o nouă identitate.
Din a treia generaţie, a celor plecaţi cu mult timp înainte, fac parte unii care nu mai au nici măcar rude în ţară, în decursul timpului au uitat limba şi uneori nici nu mai ştiu unde se află ţara aceea îndepărtată din care parcă se spune că se trag. Numai că, nici după zeci de ani, nu se simt pe deplin ai locului, au nevoie de o firavă rădăcină din care să-şi mai tragă o brumă de sevă binefăcătoare şi caută cu disperare informaţii despre România. Deseori indiferenţa, alteori uitarea sau reîntoarcerea tardivă la obârşii par să-i domine pe românii din diasporă. Aceasta în comparaţie cu alte neamuri din jurul lor care nu ştiu ce să mai facă să-şi păstreze tradiţiile şi rămân indieni, coreeni, chinezi, italieni, greci sau polonezi. Românii recunosc că toţi aceştia sunt mai bine organizaţi şi mai uniţi. La această stare, vecină cu dezintegrarea ce pare să ne fie particulară, privesc cu reală îngrijorare, gândindu-mă la condiţia diasporei româneşti.
Tot azi, cu o notă de mândrie nedisimulată, am trimis aprecierile despre spectacol apărute pe site-ul revistei Atheneum, tuturor colaboratorilor din estul Canadei, cu care urmează să mă întâlnesc şi la toţi cei din ţară şi de pe alte meleaguri care ar putea să fie interesaţi de soarta mea şi de proiectul meu fără termen de comparaţie. Primul care mi-a răspuns a fost Titus :

Dragă tata,
Mă bucur nespus pentru succesul tău. Sunt mândru de tine. Ţinem legătura şi îţi spun când venim şi cum ne întâlnim. Mult succes la următoarele spectacole!