Spații culturale nr. 41 (7)
Nicolai TĂICUŢU
lupi tineri şi îngeri
lupi tineri şi îngeri – câinii bărăganului
din mamă slobodă şi tată hăitaş
lupi tineri şi îngeri – câinii uitaţi ai bărăganului
cei care-şi astâmpără setea cu picurii de pe iarbă
cei care hoinăresc pe coama dimineţii
cei care sfârtecă zorii şi dau luminii libertate
rari mai sunt acum câinii bărăganului
doar în rezervaţia poetului mai sunt
lupi tineri şi îngeri pentru vânatul de noapte
despre lumină
eu n-am ucis minotaur în câmpie
şi nici zeu păgân n-am pus în primejdie
făcându-i aureola de ocară…
aci Dumnezeu mi-e martor
mama şi tata, cei sfinţi mie
mi-au arătat calea cântului:
bărăgane, bărăgane
înceratu-m-ai pe zare
lumânări de-nluminare!…
vara în câmpie
(capriciu pentru o floare)
în timpul dimineţii firul de iarbă îşi poartă vârful
clopot întors/ clopot deschis/ clopot cu gura în sus
să adune lumină nouă, ne-ncepută
şi s-o toarne încet, până la amiază, peste ţărână
în timpul serii firul de iarbă îşi poartă vârful
clopot normal/ clopot capcană/ clopot cu gura în jos
să atenueze ţipetele nopţii
să capteze instalarea somnului de refacere
şi de creştere, totodată
Diana VRABIE
PROZA SCURTĂ PENTRU COPII ÎNTRE TRADIȚIONALISM ȘI POSTMODERNISM (III)
Proza scurtă pentru copii din Basarabia a străbătut din 1924 şi pînă în prezent un drum sinuos, pigmentat de „moldovenismul” rudimentar, dar şi de încercările notabile de a depăşi convenţionalitatea. Concepută în perioada de existenţă a RASSM (1924-1940) pe un tipar comun al artificialităţii, claustrării, banalităţii, proza scurtă pentru copii din deceniul postbelic va rămîne încorsetată de calapodul proletcultist, monstruos „pat procustian”. Odată cu desantul şaizecist se va remarca reabilitarea esteticului, tatonările febrile la nivelul restructurării formulelor, temelor etc., proces continuat consecvent de generaţiile următoare.
„Întârziaţii” Aurel Ciocanu, Ion Gheorghiţă, Aurel Scobioală, poeţi prin excelenţă ai universului copilăriei, apelează la miniatură, parabolă şi alegorie. Aurel Ciocanu debutează cu volumul Băieţelul din geamul albastru (1970), aderând la registrul ludico-parabolic, pigmentat cu structuri gnomice, pe care îl va menţine, în proporţii oscilante în Corăbioare (1972); Trenul 61-B (1975). Ion Gheorghiţă, „fire copilărească”, cultivă programatic „simplitatea, candoarea, „primitivitatea”, iar în expresie, firescul, necontrafacerea” (M. Cimpoi). Aurel Scobioală rămâne un excelent valorificator al miniaturii (La menajerie, 1974), în interiorul căreia va trata aventuri inspirate din universul necuvântătoarelor, pretext pentru a oferi micilor cititori lecţii de conduită. Impresia de didacticism steril va fi diluată de „spiritul caustic, gluma, bancul bine potrivit, nonşalanţa şi accentul comic spontan” (Anatol Ciocanu). O fascinantă călătorie în lumea elementelor chimice şi în cea a ştiinţei o întreprinde eroul lui Ion Vatamanu din povestirea Aventurile lui Atomică (1966). Unele creaţii ale lui Anatol Ciocanu (Dimineţile Patriei: oameni şi locuri din Extremul Orient, 1976; Departe, la soare-răsare, 1980) reţin cu precădere atenţia preadolescenţilor, care, despărţiţi de lumea basmului, caută întîmplări extraordinare în măsură să dovedească triumful omului în natură. În cel din urmă volum, autorul escaladează universul marilor navigatori şi descoperitori de pământuri îndepărtate. Cunoscut scenarist şi regizor, Gheorghe Vodă obţine, în 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul de povestiri pentru copii, Bunicii mei, în care imaginează o autentică lecţie de iniţiere pentru cei mici, alături de Bunicul Cireş, Bunicul Prun, Bunicul Nuc etc.
Desantul şaptezecist, cunoscut sub genericul generaţiei „ochiului al treilea”, este reprezentat de proza scurtă a lui Constantin Dragomir (1977), Nicolae Rusu (1978), Ioan Mânăscurtă (1979), Iulian Filip (1980), Nicolae Dabija (1980), Claudia Partole (1982), Valeria Grosu (1982), Aurelian Silvestru (1983), Lidia Codreanca (1984), Leonida Lari (1988), Leo Butnaru (1989) ş.a. Acumularea cantitativă, dar şi calitativă a producţiilor pentru copii în generaţiile anterioare facilitează „cochetarea” cu registre tehnice mai evoluate, capabile să reflecte tendinţele dominante ale momentului. Dacă la scriitorii din generaţia precedentă epicul prevalează, în general, asupra tehnicilor narative, la şaptezecişti înregistrăm interesul pentru tehnicile moderne. Iulian Filip, spre exemplu, „se joacă” intertextualizând, schimbând temele şi registrele, speciile şi domeniile artei, cu o nonşalanţă ce vine dintr-o predispoziţie accentuată spre ludic. Calamburizează ironic, barochizează savuros, pigmentându-i textele cu aldine, majuscule, desene, autografe etc. Dialogul între scriptural şi registrul pictural ne relevă spectacolul unei mobilităţi intelectuale impresionante. Discreţia, colocvialitatea, ironia luminoasă convieţuiesc alături de nota gravă, carnavalescul şi filonul liric, inclusiv în teatru şi proză. Nucul cu o singură nucă (2004) va confirma ulterior „darul poetului de a se copilări nu în sens mimetic şi convenţional, ci în sens serios, el fiind participantul sincer, necontrafăcut la joc” (Mihai Cimpoi). Pelerinajul lui Titi în Regatul Rădăcinilor prin deschiderea unei nuci, pe care a sădit-o lângă un nuc mai bătrân, este una de factură iniţiatică: micul personaj află de la un bunic plecat în acea împărăţie că sunt rădăcini care visează şi rădăcini care nu visează din cauza că oamenii rup fructele când sunt încă verzi. Autorul îşi cucereşte micii cititori prin umorul duios, echilibrat, poanta reuşită, care deschide portiţa în lumea jocului. Spectrul stilistic uzitează frecvent de parabolă şi alegorie, care exprimă cu fineţe fondul moralizator, evitând declarativismul şi ostentaţia tonului.
Nicolae Dabija va alterna genurile literare chiar în interiorul aceluiaşi text (Poveşti de când Păsărel era mic, 1980; Alte poveşti de când Păsărel era mic, 1984), deşi fuziunea genului liric cu cel epic apare inclusiv la Aureliu Busuioc, în ciclul său despre Nătăfleaţă. Personajul – copil al lui Dabija se plimbă dezinvolt în lumea basmelor, de unde iese însoţit de zâna cea bună, cu care trece în spaţiul copilăriei, populat de Şoşonică, Moş Asmaţuchi. Traversarea „Ţării florilor” împreună cu aceştia aminteşte de călătoria Lizucăi prin Dumbrava minunată. Conjugând registrele narative, ironizând, dar şi copilărindu-se, autorul se face participant necontrafăcut la jocul copilăriei.
Valeria Grosu, în Căsuţa de miere (1982) adoptă „haina” epistolară pentru poveştile sale, convenţie mai puţin specifică prozei pentru copii. Făcând echipă comună cu naratoarea din Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, care îşi scrie mesajele pe frunze („…pentru că sunt extraordinar / De ocupată / Şi nu-mi mai văd capul de treabă,/ Vă scriu în grabă, / Pe o frunză de mărar (presată)), Spiriduşul, personajul narator din poveştile Valeriei Grosu, îşi lasă mesajele pe frunzele pădurii, prilej pentru divagaţii iniţiatice în „lumea” naturii. Datorită plasticităţii şi mijloacelor artistice utilizate, discursul literar creează o impresie vizuală puternică, cu accente lirice, un vizual al naraţiunii.
Continentul literar al prozei pentru copii este completat de autorul unor minunate enciclopedii şi antologii mitologice pentru copii, Constantin Dragomir, „bun povestitor, cu harul improvizaţiei înţelepte” (Vasile Romanciuc), căruia i se raliază Nicolae Rusu, ce experimentează diverse specii ale genului epic, de la formula mixtă a povestirii-basm, Alunel (1980) până la povestirea atât de populară în literatura pentru copii (Pălărie pentru bunel, 1986). Adoptând convenţia infantilă, aşa cum o adoptăm pe cea a basmului, Claudia Partole relevă mi¬nunata artă de a se metamorfoza în copil şi de a privi „copilărindu-se” universul (Mahalaua veselă, 1982). Autoarea îşi retrăieşte copilăria cu sentimentele şi reveriile inerente. Creaţia ei destinată copiilor inspiră simpatie şi încredere, trecând cu succes deplin proba recitirii.
Saltul calitativ realizat de şaptezeciştii basarabeni, ţine, în primul rând, de perspectiva abordării textului – arhitectură stilistică variată, evoluarea modalităţilor narative, care demarează de la deconstrucţia formei, principiul libertăţii creatoare, jocul ironic, spiritul fantezist etc., elemente care vor fi solicitate de adepţii postmodernismului.
Orientaţi spre alte coduri estetice, optzeciştii nu vor manifesta acelaşi entuziasm faţă de perimetrul literaturii pentru copii, poate şi pentru că „fascinaţia vieţii (necunoscute) este înlocuită prin fascinaţia morţii” (cunoscute) (M. Cimpoi). Continuă să-şi dedice scrisul celor mici scriitorii din generaţiile anterioare, Constantin Dragomir, Nicolae Rusu, Ioan Mânăscurtă, Iulian Filip, Claudia Partole, Ianoş Ţurcanu, febrili purtători ai culturii pentru micii cititori în cadrul saloanelor de carte pentru copii sau cu prilejul lansărilor.
Claudia Partole îşi rezervă disponibilitatea de a reveni în ambianţa purităţii desăvârşite a vârstei dintâi. Aflaţi la vârsta fragedă a multor întrebări, personajele-copii din proza Claudei Partole sunt purtaţi prin universul naturii, pentru a învăţa de la aceasta (Învaţă de la toate, 2002). Altădată devin imaginativi, făcând pasul din lumea reală în cea ficţională (Ţara mea privită din stele, 2008).
Chiar dacă menţine traiectoria tradiţionalistă, atât din perspectiva temelor abordate, cât şi a mijloacelor artistice, Nicolae Rusu se dovedeşte un pătrunzător povestitor în proza scurtă pentru copii (Meri sălbatici, 1987; Unde creşte ploaia?, 1990; Fără antract, povestire, 1996; Ploaia de aur, 1997; Să fim privighetori, povestiri, 2000). Optând pentru un discurs epic echilibrat, impregnat, pe alocuri, de ironia subsidiară, ce imprimă epicului culoarea viziunii realiste, Nicolae Rusu îşi manifestă ataşamentul pentru eternele valori umane, rămânând, dincolo de tentaţiile estetice ale epocii, un fidel prieten al copiilor. Cele mai recente contribuţii ale sale certifică dăruirea deplină pentru lumea copilăriei. Astfel, Coada iepuraşului (2010) îi aduce premiul „Cartea anului” în cadrul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, iar Fraţii de stele (2011) este considerată cartea-surpriză la ediţia a XV-a a Salonului.
Într-un stil cuminte, pe un portativ narativ simplu, din care răzbate umorul binevoitor, îşi continuă itinerariul povestirilor pentru copii Lidia Hlib (Fetiţa din televizor, 1988; Zâna celor micuţi, 1990). Copilăria i-a fost o permanentă sursă de inspiraţie. Povestirile sale fascinează prin miracolul descoperirii naturii şi armonia stărilor în care plonjează protagoniştii. În Zâna celor micuţi, autoarea radiografiază, prin Fulguţa şi Dănuţ, universul copilăriei, reuşind să contureze, doar din câteva tuşe de condei, portretul personajelor. Acestea fac echipă bună cu protagoniştii lui Tudor Arghezi, Miţu şi Baruţu. Fulguţa este o fetiţă echilibrată, sensibilă la universul micilor vieţuitoare (motiv pentru care este supranumită Zâna celor micuţi), pe când Dănuţ este ştrengarul nemilos cu fiinţele naturii, fapt pentru care este adeseori pedepsit de către cei pe care-i chinuieşte. Povestirea devine, astfel, o sursă de exemple/ contraexemple care pot fi valorificate în scopul educaţiei morale a copiilor.
Codul esteticii postmoderniste e mai vizibil în poezie decât în proză. Deşi excepţii notabile vin dinspre Leo Butnaru, bunăoară. Volumul de proză scurtă pentru copii Cu ce seamănă norii? (2003) valorifică livrescul, intertextul, într-un registru ludico-ironic, din care transpare inventivitatea lingvistică neostoită a scriitorului. Tautologia obţine la Leo Butnaru valenţe stilistice de o productivitate impresionantă. Protagoniştii nuvelelor lui Leo Butnaru sunt scriitorul Gelu-de-Trei-Ani (care vrea să scrie Punguţa cu… patru bani), Călin (băiatul care are un măr cu ceasornic), fraţii Stelian şi Steluţa (meşteri neîntrecuţi la făcut cuvinte: mielul mieluieşte, ieduţul ieduieşte, bobocelul boboceşte etc.). Autorul reuşeşte să promoveze un dialog permanent cu textualitatea culturală şi socială pe care construieşte.
O încercare de racordare la noile realităţi ale epocii este probată de Nicolae Popa, care intră foarte sigur în literatura pentru copii cu volumul Balcoane cu elefanţi, obţinând, în 2011, premiul „Cartea anului” la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret. Epopeea editorială va fi continuată de Marele Ciulică (2012), în care autorul descrie istoria unui copil, ai căror părinţi sunt plecaţi la munci în Italia. Ciulică completează galeria lui Trofimaş şi Guguţă, trăind însă drama copiilor rămaşi în grija rudelor. În singurătatea sa, el aude cum apare un tren dincolo de câteva dealuri, cum trece graniţa pe la Ungheni, în acest tren aflându-se un cadou (un magnet miraculos) trimis lui Ciulică de părinţii săi din Italia ş.a. Sugestia stilistică este densă, subtilă, naraţiunea – fluidă. Se pare că acest domeniu l-a cucerit pe autor irecuperabil, întrucât se află pe cale de apariţie volumul Fetiţa cu ghiozdanul zburător.
E de remarcat că în această perioadă se conturează conştiinţa estetică a scriitorilor faţă de domeniul literaturii pentru copii. Acţiunii de valorificare a potenţialului literaturii pentru copii s-au consacrat, cu o dăruire deosebită, manifestată şi în scrierea şi întocmirea de manuale, cărţi de citire, antologii, culegeri tematice, Constantin Dragomir, Anatol Ciocanu, Galina Furdui, Nicolae Dabija. În acest context, vom reţine numele Lidiei Codreanca, scriitoare şi antologatoare de literatură pentru copii (Pagini alese din literatura pentru copii, 1993; Crestomaţie pentru instituţiile preşcolare, 1994), al lui Vasile Romanciuc, autorul antologiei Bucurii pentru copii (poeţi contemporani din Basarabia, 2010), al lui Aurelian Silvestru, autorul ciclului de manuale de istorie pentru clasele primare Daciada (1991, în colaborare cu Nicolae Dabija) ş.a. Se remarcă un susţinut dialog al scriitorilor cu lumea copiilor: Iulian Filip este animatorul proiectului Academiei Duminicale pentru Copii şi Părinţi 2 ore + 3 iezi, Lidia Hlib activează în calitate de moderatoare a cenaclului Mugurel, care adună copiii în jurul noilor apariţii editoriale, îi îndeamnă şi-i încurajează la primele încercări literare ş.a.
Scriitori din toate generaţiile şi mişcările, având fiecare timbrul şi sensibilitatea sa, au fost tentaţi de paradisul copilăriei, amintindu-şi de uimitoarea stare de libertate supremă. Se vor lansa în abordarea marilor teme ale literaturii pentru copii, de la cele estetice şi etice, la cele cognitive, psihologice, istorice sau sociale. Arealul variat al literaturii pentru copii, surprins între coordonatele unui secol, denotă faptul că aceasta este departe de a reprezenta un domeniu uniform, ci, mai degrabă, o categorie eterogenă, ce cuprinde o varietate de genuri şi specii literare, între care unele, cu caracter simplu, orientate spre acţiune, cu un ton educativ ostentativ, avansează un spirit optimist, iar altele vizează coduri estetice mai evoluate.
În prezent, când se vorbeşte tot mai intens despre formarea unor cititori activi, cooperanţi, prin trecerea de la lectura referenţială la cea estetică, mizăm pe noi tendinţe în materie de literatură pentru copii. Conştientizarea că micul cititor de astăzi este personalitatea creatoare de mâine impune implicarea responsabilă în actul trierii cărţilor pentru copii şi în tentativele de „recuperare” a genului. Specificitatea infantilă a textului pentru copii nu anulează validitatea lui ca text literar de calitate, or proba „calficării” revine scriitorilor.
Camelia Manuela SAVA
Cum să treci peste gardurile înalte
Sunt obosit,
sunt din ce în ce mai obosit –
ca un suflet fără hotare caut să-mi găsesc numele
şi celelalte lucruri folositoare pe lumea aceasta…
punţi nu mai există azi.
Aş vrea să plec spre ţara mea (unde o fi să fie numai ţara mea)
pentru că nu mai locuieşte nimeni acolo…
Aş vrea să ajung pe tărâmul cel tăcut şi uitat de toţi, unde nu mai ai ce uita,
fiindcă totul a fost îngropat demult.
Doamne, cum aş vrea să mă întorc în copilărie – acolo exişti numai în Dumnezeu.
Dumnezeu există undeva acolo şi tace.
Locul acela nu-l găsesc nicăieri în mine, nici măcar în inima mea supusă tăcerii şi uitării.
Azi te-aş chema să mă vezi, să-mi pipăi paşii obosiţi, striviţi de atâta mers în tăcere.
Mi-am amintit unde e locul acela –
Când eram copil îl pierdusem printre urzici
lângă gardul înalt al bisericii
ce îl ascundea pe Dumnezeul-copil.
Atunci eram doar un suflet liniştit ce căuta printre urzici şi flori
să treacă dincolo de gardurile înalte şi să-L găsească pe El.
copilărie
mi-ar plăcea să îţi lipesc peste răni frunze de păpuşoi,
mătasea să se amestece cu sângele, mustind a viermi şi clocotind, amestecându-se – lavă pură…
a, nu ştii ce înseamnă cuvântul păpuşoi…nu e numai un regionalism sec, e mai mult decât atât,
mult mai mult…ca un mandarin uitat
cu ochii întrebători-cuminţi eram o fetiţă
cu genunchii ieşiţi în faţă, aliniaţi,
ochi iscoditori, ieşiţi din orbită,
aşa puteam să mai apăs pe acceleraţie
şi respiraţia ta se făcea vid –
repatriaţi, viermii de mătase
veneau acasă seara,
cerul era purpuriu… nu-ţi aminteşti nimic din toate acestea, nu-i aşa?
Ionel POPA
Din cărţile ţării – Geo Bogza, Cartea Oltului
CARTEA OLTULUI este scrisă între anii 1939-1942 şi publicată în 1945. În ediţia definitivă din 1976 la Ed. Minerva primeşte titlul «CARTEA OLTULUI» STATUIA UNUI RÂU. Pe prima pagină ne întâlnim cu câteva rânduri mărturisitoare: ,,În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de-al doilea război mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.” Călătoria şi apoi cartea sunt un răspuns dat prezentului. Cu altă ocazie scriitorul se confesează: ,,Nemaiputând să îndur valul de întuneric ce acoperea pământul, fiinţa mea morală a simţit cu deznădejde nevoia unui univers solemn şi plin de măreţie. I-am fost recunoscător Oltului pentru că, la o grea răspântie, mi-a ieşit în cale, îngăduindu-mi să fac din viaţa lui plină de nobil tumult spadă şi scut ameninţatelor mele năzuinţi […]. Scrisă împotriva întunericului şi a urii, această carte îşi are temeiul în două realităţi fundamentale şi incoruptibile – ale universului: căldura inimii omeneşti şi lumina norilor.” (Geo Bogza interpretat de … , antologie critică de Antoaneta Tănăsescu, Ed. Eminescu, 1978; toate citatele din exegeza cărţii sun preluate de aici; citatele din CO sunt din ediţia definitivă, 1976.)
Această nouă ,,Cântare a României” (G. Ivaşcu) e expresie a dragostei de ţară. Sentimentul patriei este pentru Geo Bogza dat ontologic şi existenţial (ca şi pentru Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Iorga …) care l-a împins să-şi cunoască în concret ţara. Sentimentul patriei e indiscutabil legat de conştiinţa vechimii şi statorniciei: “Strămoşii românilor n-au rătăcit în căutarea unei patrii, ci din cele mai vechi timpuri […] de la Dunăre, de la Marea Neagră şi din Carpaţi au privit răsăritul soarelui.” Fiind scriitor, sentimentul inalienabil al patriei e exprimat în forma specifică a operei literare. Scriitorul ne învaţă că a-ţi iubi ţara înseamnă cunoaştere şi închinare în faţa altarului geografic, istoric şi uman al patriei [înţeleptul cronicar a spus: “Dacă zeităţile din fabulele greceşti ar fi venit desigur aici din Olimpul lor”). ,,Am devenit român, mărturiseşte scriitorul, nu numai prin naştere, ci şi prin fiorul inimii şi opţiunea conştiinţei.”
Citind poemul parabolă mă întrebam de ce scriitorul şi-a ales drept erou al cărţii sale Oltul şi nu un alt râu sau un munte ori un codru rămaşi legendar în mentalul colectiv; de ce nu o urmă materială a istoriei (cetate, sanctuar), tot atâtea pre-texte pe marginea fiecăruia la fel de bine şi frumos ar fi putut broda o poveste. La finalul lecturii am găsit răspunsul. Oltul izvoreşte din Hăşmaşul Mare – un mare munte ce contemplă întreaga Transilvanie; venirea pe lume a Oltului este vegheată de Ceahlău, fratele Hăşmaşului Mare; după ce străbate Ţara Ardealului, Oltul străpunge Carpaţii şi străbate Ţările Române de sud pentru a se întâlni cu Dunărea bătrână ca împreună să se verse în Pontvs Evxinvs, iar de aici în strop de apă să reintre în mişcarea cosmică sub ,,voinţa augustă a soarelui”. Pentru scriitor, Oltul nu e un simplu râu, în viziunea lui, Râul este simbolul ŢĂRII – pământ, oameni, istorie.
Drumul Oltului de la izvor la Dunăre este un drum al iniţierii şi cunoaşterii. Din această perspectivă Cartea urmează tiparul basmului: Făt-Frumos, pentru a ajunge Împărat, trebuie să străbată un drum prin lume, supus la nişte probe, trebuie să treacă nişte vămi, şapte la număr, pentru a creşte şi a se înţelepţi. Pe firul timpului, în diferite culturi 7 este considerat un număr sacru. Diversitatea semnificaţiilor simbolice converg spre un sens primordial: cifra sfântă 7 e cifra perfecţiunii aflată într-o permanentă reînnoire şi continuitate. Cel mai apropiat de noi este înţelesul din Geneză, care într-un fel sintetizează tradiţia respectivei cifre: cele şase zile ale Creaţiei sunt desăvârşite de cea de-a şaptea, Ziua Odihnei. Numărul 7 luminează drumul esenţei umane în timp şi îi metamorfozează imaginea de la o etapă la alta, fiecare treaptă jalonându-i paşii spre desăvârşire (cf. Jean Chevalier – Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, 1994). În concluzie, personificarea râului din cartea lui Geo Bogza nu este o simplă figură de stil, Oltul este simbolul OMULUI. Povestea despre Olt este o meditaţie despre destinul poporului de la Carpaţi – sinecdocă a umanităţii.
Eroul mitic al lui Geo Bogza odată cu iniţierea sa iniţiază şi pe om în ,,tainele acestui nesfârşit şi complicat fenomen care este viaţa” (Al. Piru). ,,Oltul este un tălmaci al sentimentelor, gândurilor şi adevărurilor scriitorului (Al. Philippide).
Literar vorbind, ce este Cartea Oltului? Răspunsul este dificil în sensul că oricare va fi el, va fi incomplet. În primă instanţă putem spune: CO este un text de subtilităţi şi rafinament artistic, bogat în teme şi motive filosofico-poetice cu o mare încărcătură simbolică.
Structura scripturală a textului este următoarea:
1. Foaia de titlu nominalizează: Cartea Oltului Statuia unui râu
2. Pag. 5 conţine un prim element al genezei cărţii: ,,În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de al doilea război mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului.”
3. Pag. 7 inscripţie – orice monument e placat cu o inscripţie despre cel căruia i-a fost închinat. Cartea Oltului e închinată acelei făpturi ,,înzestrată cu uimitoare daruri ale minţii şi inimii, superioară tuturor prin fantezie, inteligenţă şi pasiune [care] a fericit îndelung spiritul meu,” fiinţei care a ars ,,tot timpul ca o flacără înaltă şi albă, chiar şi atunci când ştiu că, prin această neobişnuită risipă de sine, îşi grăbeşte sfârşitul”. ,,Inscripţia” este un elogiu al prieteniei şi iubirii.
4. Pag. 8 enumără cele şapte trepte ale Oltului: ,,Treapta minerală”; ,,Treapta vegetală”; ,,Treapta împlinirii totale”; ,,Treapta vieţii spirituale”; ,,Treapta marii istorii”; ,,Treapta liniştitului amurg”; ,,Treapta întoarcerii în cosmos”. Întreaga materie epico-poematică este orânduită în XXXII de capitole, în interiorul fiecăruia pot fi delimitate versete.
După punctul final autorul mai adaugă un ,,poem final”: ,,Index alfabetic de chipurile lumii pe care a străbătut-o Oltul”. Acest ecou avangardist de la sfârşitul textului adună toate nucleele tematice şi motivice pe fundamentul cărora curge Cartea Oltului.
Opera începe cu o descriere cosmică şi se încheie tot într-o perspectivă cosmică. Fiecare treaptă are o axă: geologică, biologică, materială, spirituală, istorică, cosmică. Universul treptelor Oltului se structurează pe mai multe planuri de adâncime: planul pământului (munţii, câmpiile, cu frumuseţile şi roadele lor); planul omului (sate, cetăţi, evenimentele vieţii, munca); planul existenţial-istoric (viaţă, moarte, libertate, război) şi planul scriitorului care rând pe rând este povestitor, poet, pictor, compozitor, tragedian, gânditor.
Fiecare treaptă a Oltului îşi are specificul şi semnificaţia ei, dar toate îşi au izvorul în treapta minerală. Aici, in nuce, se află tot ceea ce înseamnă şi ideatic şi artă literară în Cartea Oltului. Treapta minerală are următoarele capitole: ,,Hăşmaşul Mare” (eseu mitologic despre numele sacru al râului); ,,Tragedie pe înaltul podiş” (poem tragic despre existenţa omului); ,,Norii” (odiseea Pământului de la momentul cosmic la prezent); ,,Furtuna” (simfonia cosmică a stihiilor); ,,Noaptea marilor evocări” (evocare a zorilor umanului); ,,Izvorul” (imagine plastică a locului în care se naşte răul); “Oltul coboară asupra lumii” (pregătire a dimensiunii narative, marea călătorie a iniţierii şi cunoaşterii). Totul începe în ton de odă închinată – aşa cum ceva vreme înainte făcuse Bălcescu – Ardealului. Evocarea se încheie, nu întâmplător, cu rezumarea legendei despre cei doi fraţi gemeni care au plecat în căutarea tatălui “neîntors dintr-o fatală bătălie.” Legenda spune că într-un final cei doi fraţi au fost prefăcuţi în două râuri. ,,În felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei” şi celor care o cunosc ,,prilej de meditaţie şi reverie”. Neamul oamenilor care a plămădit legenda a privit cele două râuri ca pe nişte ,,vii întruchipări ale pământului” care le este “vatră”, şi ca pe nişte gravi interlocutori şi martori ai istoriei lor. Contextul dă legendei un caracter de parabolă.
Leagănul de piatră al legendei despre cei doi fraţi gemeni, Oltul şi Mureşul, este Hăşmaşul Mare “elan simfonic al pământului.” El domină ca un străjer Ardealul. ,,Frângându-se dintr-o dată la mijloc, lunga lui culme lasă loc, în vecinătatea azurului, unei scorburi uluitoare” din acea genune se ridică o stâncă: Piatra Singuratică. În descrierea măreţei panorame a muntelui există o excepţională imagine: ,,Dar, înainte de a se lăsa amurgul, când ultimele raze ale soarelui izbesc în plin, leagănul Oltului devine, […] un munte incendiat, un ciclopic rug mineral, prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stând toate cu faţa spre apus, se aprind de la vâlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.”
Din măreţia minerală a muntelui, scriitorul ne coboară în lumea omului. Pe înaltul podiş are loc o primă, primordială tragedie a omului. O secvenţă de fim de Oscar pentru toate secţiunile (scenariu, decor cu fundal şi prim-plan, lumini, protagonist – bătrânul şi rugul aprins, figuraţie şi aparte-ul aparatului de filmat – scriitorul-operator), este aceea cu cei şase oameni care urcă muntele pentru incinerarea animalelor moarte:
,,Şase oameni, trei bărbaţi şi trei femei urcau din greu, într-o după-amiază de vară, spre crestele, atât de fantastic apropiate de cer, ale Hăşmaşului Mare. Privirile lor erau mistuite de nelinişte, iar trupurile sleite de oboseală, abia mai înotau în altitudine.
Totuşi nu se opreau o singură clipă. Înşiraţi unul după altul, urcau. Tot timpul încordaţi, fără să-şi tragă măcar o dată sufletul, urcau. Mereu urcau.
Treapta tăioasă a unei stânci abia eliberată de piciorul primului, când cel de-al doilea îl şi punea pe al lui, într-o secundă. Apoi, ceilalţi, pe rând, fără să piardă nici o mişcare. Formau un lanţ din zale de carne chinuită, sângerândă aproape. Păreau trupul unei omizi lovite de moarte, zvârcolindu-şi durerea pe asprimea cremenii şi târându-se, înnebunită, spre vârful pustiu al muntelui.
În felul acesta urcau. Mereu, fără zăbavă. O singură clipă nu se opreau, fiecare angrenat în ritmul istovitor al tuturora. Mâini după mâini, genunchi după genunchi, şase perechi, căţărau pe stânci, suiau spre înălţimi. Plămâni încinşi, clocotitori, şase perechi.
Ocolind enormii pereţi, sau luând-o pieptiş, urcau călăuziţi de firul Oltului, târându-se pe el ca pe o frânghie, înfăşurându-i în ei înşişi, pe mosorul adânc al oaselor. Cu ochi avizi, cu respiraţii fierbinţi, se sileau să-l înfăşoare pe tot, să-i ajungă mai repede la capăt. Limpede, subţire, Oltul pătrundea în ei, călăuzindu-i. Şi ei urcau.
Erau trei bărbaţi şi trei femei. Doar privirea lor le pâlpâia. Obrajii, crânceni, încremeniţi, păreau pietre, abia rupte din măruntaiele pământului de un cataclism şi azvârlite în înălţimi, să se zdrobească de piscuri. Atât de cumplit urcau. […]
De cu seară, primiseră veste în sat că vitele lor, aflate la păşune pe Hăşmaşul Mare, sunt bolnave şi trag să moară. Iar acum, într-acolo, bântuiţi de spaime, urcau. […] Pierduţi în imensitatea minerală, ei urcau. Înşiraţi unul după altul, urcau. Să ajungă cât mai curând, aceasta le era stăruinţa. Oltul îi călăuzea. Ca şi apele lui, o singură clipă nu se opreau.
Soarele coborâse spre asfinţit, când puseră piciorul pe cea dintâi culme. De jur împrejur, zările se deschideau, într-o largă tălăzuire. Lumea din care veneau se vedea în urmă, pierdută în adâncimea văilor. Dar ei, fără să-şi arunce ochii înapoi, cercetau cu privirea tremurătoare podişul.”
La analiza textului făcută de Tudor Vianu (vezi Geo Bogza interpretat de …) nu mai ai ce adăuga, eventual două-trei detalii cum ar fi: poziţia şi calitatea repetiţiilor şi a determinanţilor, alternanţa dinamic/ static, ori imaginea statuară a oamenilor.
Numai ochi şi tăcere. Tragedie. Ritualul îndeplinit (arderea pe rug a animalelor moarte). În noapte toţi dorm. Rugul cu văpaia lui purificatoare îi veghează. Ca un vis al lor Oltul se naşte şi porneşte în lume.
Norii pregătesc naşterea râului. Capitolul este în aceeaşi măsură un poem cosmogonic şi paleontologic, gnoseologic, un poem al memoriei şi al vizionarismului. Norii sunt ,,un uriaş rezervor de imagini, de pe întreaga întindere a lumii, şi din întreaga ei durată, şi de o mie de ori mai mult.” ,,Norii ştiu tot. Absolut tot”. ,,Tot ceea ce a trecut vreodată prin mintea oamenilor, şi mai mult: tot ceea ce va fi putut fi pe lume şi n-a fost, şi tot ceea ce ar fi putut trece prin mintea oamenilor şi n-a trecut; este înfăţişat de pe bolta cerului (un incomensurabil ecran) în cea mai neaşteptată şi uluitoare înşiruire de icoane, cum nu se poate mai simplu, sau cum nu se poate mai bizar.” În dinamica lor norii-memorie se succed în imagini de o absolută fantezie creatoare. Doru Scărlătescu în studiul său, Geo Bogza, (Ed. Minerva, 1983) citeşte capitolul ,,Norii” ca o artă poetică camuflată.
Înainte de a fi Olt, norii ,,aleargă învălmăşiţi ca o turmă, tulburând cu năvala lor pacea cerului. Negrii şi grei, se îmbulzesc între orizonturi înspăimântate […] Un sâmbure incandescent – amnar care scapără, din cremenea tăriilor, şerpi şi caracatiţe de foc, mocneşte în măruntaiele fiecăruia. În cele din urmă, orbitor, asurzitor, cade întâiul trăsnet. Acum, totul e gata pentru ca furtuna să izbucnească.”
Lupta dintre MUNTE şi FURTUNĂ e descrisă de la primul semn (,,în miezul unei zile de vară un abur uşor începe să plutească pe hăuri prelingându-se – ca un balaur molatic – spre creste”) până la acordul final al jertfei şi rodirii; din crâncena luptă ,,Trei râuri, fiecare cu chipul şi destinul lui, se nasc”: Bicazul, Mureşul, Oltul ,,menit celei mai zbuciumate vieţi şi celei mai mari glorii”. ,,Dar, pentru a le aduce pe lume, şi pentru ca niciodată, cât va fi lumea, să nu le sece izvorul, doar el – Hăşmaşul Mare – ştie cât de neîndurată trebuie să-i fie veghea, şi cât de înverşunate bătăliile. Ridicat, ca o cetate de strajă, pe pământul Ardealului, aţine calea corăbiilor care alunecă pe cer” obligându-le ,,să-şi lase acolo vitala încărcătură”. După fiecare bătălie se întoarce asupra lui însuşi, meditează şi ,,îşi numără brazii doborâţi de furtună sau nimiciţi de trăsnete”. Dar nu i-a jerfit în zadar. Unindu-se cu apa, cu focul, cu cerul a născut elementul care fertilizează Ţara.
Capitolul Furtuna este construit din trei mari secvenţe descriptive şi muzicale, în acelaşi timp. Prima este un prolog sau în termeni muzicali o uvertură; a doua, cea mai amplă dezvoltă narativ, sonor şi vizual fenomenul natural, furtuna; partea a treia, epilogul, este o reculegere meditativă. Partea de mijloc, simfonia furtunii, are trei părţi care corespund etapelor desfăşurării furtunii: pregătirea, desfăşurarea şi încetarea furtunii. Din împletirea planului muzical cu cel vizual rezultă imaginea grandioasă a luptei dintre zeităţi: Pământul, Apa, Cerul. Rezultatul acestei teribile lupte este naşterea Oltului. ,,Furtuna” este o cosmogonie.
Trăsătura esenţială a lexicului este ţinuta neologică. Totuşi nu sunt exagerat de multe. Consemnez câteva, semnificative: a) substantive: calote, vid, cuirasate, canonadă, moleculă, element; b) adjective: electrice, colerice, marţial, vital, fatale, meteorologic, geologic, isteric, colosal, catastrofal; c) verbe: a disloca, a sfrunta, a exulta, a fertiliza. În text, neologismele au corespondenţe sinonimice din fondul lexical al limbii, dând bogăţie şi varietate vocabularului. Se pot alcătui serii sinonimice ca acestea: colos de piatră, înălţimi, piscuri, creste, vârfuri, culmi; genuni, abis, hăuri, gol, adâncuri, prăpastie; a disloca, a smulge, a arunca, a spulbera, a nimici, a doborî. Remarci importante se pot face şi din punctul de vedere al sferelor semantice. Se remarcă frecvenţa termenilor militari (a descărca, flotă, guri de foc, cuirasate, tunuri, a asalta, a ciurui, atac, bătălie, luptă); termeni din sfera largă a biologicului (fiare, dinozauri, craniu, dinţi, orbite, moluşte, herghelie, vipere, regn, fecunde, vegetal); termeni din domeniul geologic-geografic-fizic (pol meteorologic, calotă polară, viteză, nepăsare minerală, dilată, granit, cascadă, fluidă, funduri marine, taifun). Aceste sfere semantice se pot reduce la două sfere tematice muntele şi furtuna.
Timpul şi spaţiul Furtunii sunt cosmogonice. Asistăm la lupta dintre două puteri cosmice. Prin frecvenţa verbelor la timpul prezent şi a gerunziilor se sugerează puterea şi năprăsnicia celor două stihii iar lupta e “actualizată” asigurându-se dinamica din interiorul imaginii vizual-sonoră.
În ceea ce priveşte sintaxa nu putem spune, la modul categoric, că scriitorul preferă fraza lungă sau scurtă în care predomină coordonarea ori subordonarea, că preferă propoziţia simplă sau amplu dezvoltată, că utilizează dislocările mai îndepărtate sau mai apropiate. Toate aceste elemente sintactice sun folosite cu un înalt simţ artistic, când cu efect vizual, când cu efect sonor-muzical, fie sinestezic.
Viziunea autorului tinde spre grandios, totul se desfăşoară în dimensiuni urieşeşti. Un rol însemnat în realizarea acestei viziuni îl au gradele de comparaţie ale adjectivului şi adverbului. Este evidentă neta dominare a superlativului realizat stilistic, nu gramatical.
La nivelul stilului, aspectele sunt bogate şi variate, dezvăluind valenţele expresive ale elementelor de vocabular şi sintaxă pe care le-am trecut în revistă. Un prim aspect care se impune este paleta bogată, cantitativ şi calitativ, a epitetului. Vom întâlni epitetul simplu de felul acesta: furtuni năprasnice, cer vânăt. Numeros este epitetul dublu şi triplu, în variate poziţii: târându-se leneş şi deşirat; flota norilor greoaie, neagră, ameninţătoare; dârz, zburlit, neînduplecat (muntele); nepătrunsa perdea lichidă. Tehnica aceasta duce la intensificarea percepţiei imaginii şi implicit a ideii şi sentimentului. Efecte similare cu ale epitetului au comparaţiile, multe din ele ample, dezvoltate: Unul dintre acele apusuri care prefac Hăşmaşul Mare într-o cetate cuprinsă de flăcări, într-un inimaginabil diamant. Sunt în text numeroase comparaţii metaforice: întreaga pădure devine o colivie dementă, un balamuc uriaş. Metafora se impune prin originalitate. În descrierea dezlănţuirii forţelor cosmice se folosesc metafore realizate cu termeni militari, maritimi şi cu termeni asociaţi provenind din sfere semantice diferite. Aceste metafore au o mare putere de plasticizare în dimensiuni uriaşe. Iată câteva exemple dintr-o mulţime: guri de foc, balauri împroşcând cu groaznice veninuri electrice, armăsari de foc, herghelii apocaliptice, vipere fluide. La loc de cinste se află personificarea. Întregul capitol este o personificare. Caracterul ei mitologic facilitează realizarea comparaţiilor şi a metaforelor în specificul lor menţionat, facilitează modalităţile de folosire a epitetului în ipostazele pe care le-am remarcat. Frecventă este enumerarea. Anumite cuvinte sau sintagme sunt reluate la anumite intervale constituindu-se în laitmotiv: pânză de apă; a pluti; furtună năprasnică. Enumerarea de verbe la forma negativă duce la realizarea superlativului absolut: Nicăieri nu plouă, nu ninge, şi nu suflă vântul atât, şi cu atâta putere; totul e numai apă, o pânză nesfârşită, o cotropitoare cascadă. Nu lipsesc invocaţiile, interogaţiile şi antitezele: Oare ce se va fi punând la cale acolo, sus, dincolo de perdeaua de nepătruns a norilor?; Până când, piscuri neclintite, veţi abuza de răbdarea noastră? Cât vom mai îndura trufia voastră fără margini? Nu vedeţi că zadarnică vă este îndărătnicia? Antitezele au capacitatea de a surprinde dinamismul fenomenelor: Într-o rapidă alternanţă de întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stânci, înverşunându-se să le ciuruiască; Astfel, aceeaşi zi, care atât de mult păruse că se va aduce un catastrofal sfârşit, se încoronează cu un feeric apus de soare. Tot ce urmează după ,,marea furtună” înseamnă ,,un nou început de viaţă şi de lume.”
Geo Bogza şi-a hrănit Pegasul cu jăratic romantic, realist, expresionism, avangardist. Capitolul Furtuna ilustrează expresia latinească pars pro toto.
Din lumea cosmică a Genezei, scriitorul ne aduce în preistoria fiinţei umane, în lumea celor şase voşlobeni, martori la ,,felul în care Oltului Fiinţă”. ,,Noaptea marilor evocări” oferă icoana omului care vieţuieşte aici, pe ,,aşternut de ere” ascultând ,,foşnetul mileniilor”, urmărind cum ,,soarele trece dintr-o zodie în alta.” Oamenii şi animalele lor stau “faţă în faţă cu nemărginirea şi cu veşnicia”. Capitolul este un poem al potecii, colibei şi al focului, simboluri ale statorniciei în spaţiu şi timp. Alături de coliba voşlobenilor se află IZVORUL.
O nouă zi pe Hăşmaşul Mare. Soarele îşi revarsă razele luminând piscul Muntele Calului. Pe vremuri ciudatul craniu de piatră a fost acoperit de brazi. Smulşi de Furtună zac ,,sub lespedea vremii” pietrificaţi ,,într-un osuar – rânjet triumfător al morţii!” De sub această mască a morţii, ca o negare a ei, izvorăşte Oltul. Neclintitul craniu mineral – timp încremenit – priveşte îngândurat lumea. ,,Oltul pare un fruct al milenarei şi impenetrabilei lui meditaţii.” Chiar de voi fi acuzat de abuz de citate (în cazul CO nu se poate altfel) nu pot ocoli următorul paragraf greu de înţelesuri şi de ziceri frumoase: ,,După ce a străbătut un întreg labirint, după ce a trecut din retortă în retortă, minuţios, cu multe şi parcă intenţionate întârzieri, apa ţâşneşte la lumina zilei, ca un gând original, ca un verb bine rostit, limpede ca raţiunea însăşi. De aceea, asemenea marilor idei, în lunga-i călătorie va preface şi îmbogăţi lumea.” (cu regret opresc aici citatul!)
Din stânca Muntele Calului Oltul coboară asupra lumii. La început e doar un fir de apă, dar, tenace ca poteca voşlobenilor, devine ,,un fantastic rezervor de elanuri şi substanţă vitală”. Treptat poteca de apă devine ,,marea poveste a ţării”. Înainte de a-şi părăsi ,,treapta minerală”, năvălind mai năprasnic ca oricând, Oltul “a pustiit şi această pajişte, ştergând de pe faţa pământului ferăstrăul lui Wagner.” Urcând sus pe munte pentru a-şi instala ,,gaterul”, neamţul a plătit scump trufia sa, ,,Femeia şi copilul lui au plătit cu viaţa această greşeală.” Pasajul e un epitaf, mai mult decât moral: Ia aminte!
De aici înainte râul străbate o ţară arhetipală, mitică şi fabuloasă, curgerea lui se împleteşte cu forţa şi frumuseţea pământului şi a oamenilor lui.
În cele şase trepte care urmează, scriitorul desfăşoară paleta bogată a temelor şi pune la lucru arsenalul artistic şi poetic.
Tema axială a CO este TIMPUL – un continuum existenţial de luptă şi muncă. Din acest unghi de vedere CO este o ,,iliadă” şi o laudă. Sunt în carte pagini memorabile închinate fertilităţii, roadelor, muncii. În jurul focarelor tematice roieşte o strălucitoare constelaţie de motive (vezi ,,Indexul alfabetic…” ) cu “înţelesuri copleşitoare”. Menţionez doar câteva: poteca (document primordial al istoriei omului); coliba (document primordial al locuirii omului); moara (parte din osia lumii, conexiunea cu cosmicul, munca); podul (trecere, legătură, clepsidră care măsoară în deplin acord cu soarele ciclul diurn şi nocturn din nesfârşita trecere); animalul – câinele, calul, boul, bivolul (prieteni şi tovarăşi de viaţă şi muncă). În undele Oltului se oglindesc două lumi îngemănate, cea a pământului cu tot ce are el şi cea a umanului. Lumea umană este de o diversitate tipologică fizică, psihică, morală, socială fără egal. Crochiurile portretistice, individuale şi colective sunt de o forţă expresivă şi exponenţială memorabilă. Acest univers uman este văzut arhetipal (un bătrân ţăran întruchipează Înţelepciunea; o femeie făgărăşeană e imaginea Frumuseţii; o ţigancă din şatra cărămidarilor e Tinereţea; bărbatul – Familia şi Casa); biologic (bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, copii,); sociologic (păstori, plugari, plutaşi, pescari, minieri, cărămidari, plutaşi). Aceşti oameni întrupează dârzenia, demnitatea, hărnicia, solidaritatea, răbdarea, speranţa. În undele cărţii se oglindesc două nivele de semnificare: primul, cel al concretului, al pământului (relief, ape, floră, faună, umori meteorologice) şi al omului (aşezările şi munca lui), a doilea, cel simbolic-metaforic, esopic şi de parabolă, al timpului, vieţii, morţii, războiului, libertăţii, cunoaşterii. Tot acest univers fizic şi uman este evocat şi descris în nota unui tragic ontologic şi existenţial, permanent acompaniat de o mare forţă vitală.
Aici simt nevoia unei paranteze. Şerban Cioculescu în cronica sa face următoarea observaţie: ,,Se cade să menţionăm că, pe cât se lasă răpit de torentul elocinţei, în spectacolul peisagistic […], pe atât de sobră este în realismul ei zguduitor, descrierea elementului uman. Zguduitoare […] este sărăcia poporului nostru de ţărani, fie ciobani, plugari, pescari, podari, oameni de la munte sau de la şes.” Mă surprinde ultima frază total alături de spiritul operei. Nici un moment Geo Bogza n-a urmărit să dea CO un conţinut şi un sens social (realist), cu atât mai puţin să facă un reportaj pe aceste coordonate. ,,Sărăcia” până la ,,primitivism” oamenilor din CO înseamnă vechime, continuitate, caracter. În sărăcia lor aceşti oameni sunt de-o vârstă şi de-o samă cu Oltul. Prezenţa socialului ar fi spulberat semnificaţiile şi frumuseţile cărţii. Surpriză! În aceleaşi pagini criticul raţional, obiectiv, consecvent scrie: ,,Oameni şi locuri apar în Cartea Oltului într-o conexiune organică: spaţiul cu treptele-i geologice, minerale şi vegetale, are un aspect de neclintire, din veşnicie, iar locuitorii par rupţi de asemenea dintr-o realitate istorică străveche, identici cu dacii şi chiar cu indigenii preistorici.”
Preiau slovele lui Perpessicius şi spun şi eu: ,,Cartea Oltului este o carte frumos scrisă şi frumos gândită şi frumos construită”. Structura compoziţională a textului este complexă şi subtilă, e o construcţie polifonică. În cele 280 de pagini paragrafele, pe care le-am considerat versete, se leagă în binomuri: coborâre/ urcare, înaintare/ întoarcere, tumult/ linişte, lumină/ întuneric, dinamic/ static, acţiune/ contemplaţie; frazarea are când ritm de marş eroic, când de reculegere meditativă şi de lied. CO este o statuie care cântă.
Tehnica cinematografică este mânuită cu dexteritate. Părţi ale secvenţelor prin tehnica transfocării sunt aduse în prim-plan, mărite şi adâncite ca, apoi, prin montaj să devină un film purtător de sensuri filosofice, istorice, morale, psihologice. Prin urzeala textului este trecută bătătura bogată în elemente venite din surse primare (mit, basm, legendă, istorie) şi din surse livreşti.
Cartea Oltului scriitorul atinge monumentalul şi sublimul; este un text de o măreaţă şi triumfătoare poezie şi de adâncă şi gravă meditaţie care dau certificat de valoare universală.
